Dorin Popescu: EMINESCU LA TOMIS / CONSTANȚA / CHIUSTENGE

0
169
Booking.com

Dorin Popes­cu: EMINESCU LA TOMIS / CONSTANȚA / CHIUSTENGE

În iunie 1882, Mihai Emi­ne­scu a petre­cut cir­ca 10 zile la Con­stan­ța, în sin­gu­ra sa sosi­re la mare. Depla­sa­rea sa la Tomis este deja cer­tă, fiind scoa­să din zona miti­că de schim­bul epis­to­lar din­tre Emi­ne­scu și Vero­ni­ca Micle, devoa­lat prin cores­pon­den­ța publi­ca­tă rela­tiv recent de Edi­tu­ra Poli­rom cu titlul “Dul­cea mea Doamnă/Eminul meu iubit” (Cores­pon­denţă ine­di­tă Mihai Emi­ne­scu — Vero­ni­ca Micle, Scri­sori din arhi­va fami­li­ei Gra­zie­l­la şi Vasi­le Gri­gorcea, Edi­ție îngri­ji­tă, transcri­e­re, note şi pre­fa­ță de Chris­ti­na Zari­fo­pol-Illi­as, Poli­rom, Iași, 2000, edi­ție revi­zu­i­tă 2018).

Redau aici câte­va frag­men­te din scri­so­ri­le tri­mi­se de către Mihai Emi­ne­scu Vero­ni­căi Micle de la Con­stan­ța și (ulte­ri­or) de la Bucu­rești, la fine­le lunii iunie 1882, la reve­ni­rea sa de la Tomis:

Con­stan­ta, 16 iunie 1882 (pri­ma scri­soa­re):

Con­stan­ta, 16 iunie 1882
Dra­ga mea Vero­ni­că,
Iar­tă-mă că nu ţi-am scris de atâ­ta timp, dar am întâr­zi­at la Giur­giu, la Cos­ti­ne­scu, unde am scă­pat o dată vapo­rul, care nu plea­că decât de trei ori pe săp­tămâ­nă, şi am venit aci, unde poş­ta nu plea­că în toa­te zile­le. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari pro­mit a‑mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e des­tul de cal­dă pen­tru băi. De-ace­ea sunt unul din cei den­tâi sosi­ţi aci pen­tru băi şi nimeni nu se scal­dă încă afa­ră de mine. N‑o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucu­reşti. O să mă-ntrebi ce efect mi‑a făcut marea, pe care‑o văz pen­tru-ntâia oară? Efec­tul unei nemăr­gi­niri puru­rea miş­ca­te. Dar, abia de două zile aici, n‑am văzut‑o în toa­te feţe­le căci ea e schim­bă­cioa­să la coloa­re şi în miş­cări, de unde unii autori o şi com­pa­ră cu feme­ia.

Cos­tanţa sau Chius­ten­ge este un mic oră­şel, dar îndes­tul de fru­mos. Nu are a face deloc cu Rus­ciu­cul. Case­le au oare­ca­re ele­ganţă în clă­di­rea lor, căci pia­tra e iefti­nă aci şi clă­di­ri­le sunt din pia­tră patra­tă, iar pri­mă­ria, de când stă­pâ­nesc româ­nii şi exis­tă un con­si­liu comu­nal, a făcut foar­te mult pen­tru orân­du­ia­la şi înfru­mu­seţa­rea ora­şu­lui. O tera­să pe ţăr­mul îna­lt dă o fru­moa­să pri­ve­li­ş­te pe toa­tă întin­de­rea mării şi, când luna e dea­su­pra apei, ea arun­că un ple­in de luci­re sla­bă, care plu­teş­te pe‑o par­te a apei. Res­tul rămâ­ne în întu­ne­rec, şi noap­tea marea îşi meri­tă nume­le ei de nea­gră. Via­ţa e cam scum­pă aci, dar nu atât de exa­ge­rat de scum­pă pre­cum mi se des­cria, mai ales de când s‑au des­chis câte­va ote­luri. La anul să ştii că venim amân­doi aci, căci băi­le de mare întă­resc şi gră­besc bătă­i­le ini­mei. Cu toa­te că omul pare a înti­neri de ele, pri­vi­rea mării lini­ş­teş­te, mai ales sufle­te­le furt­u­noa­se. Şed într‑o man­sar­dă şi pri­vi­rea mi‑e des­chi­să din două părţi asu­pra mării, pe care aş vrea să plu­tesc cu tine. Dar aceas­ta nefi­ind cu putinţă, te sărut cu dul­ce, dra­ga mea Vero­ni­că, şi rămân al tău Emi­ne­scu.
Adre­sa mea: Chius­ten­ge (Con­stanţa) Hôtel d’Angleterre”.


Con­stan­ța, 20 iunie 1882, ine­di­tă până în anul 2000 (a tre­ia scri­soa­re tri­mi­să de la Tomis este data­tă 24 iunie 1882):

Scri­soa­rea mea din 17 vei fi primit‑o cred. Îți scriu ca să te pre­vin că, pen­tru 28 a lunii curen­te, sunt reche­mat de afa­ceri la Bucu­rești, căci cole­gii mei plea­că amân­doi la 1 iulie. Ast­fel, dacă vei pri­mi scri­soa­rea de față să-mi răs­punzi ime­di­at ca s‑o (sic) pot pri­mi încă răs­pun­sul. De când lip­sesc din Bucu­rești, îmi lip­seș­te ceva, dul­ce­le obi­cei de‑a pri­mi câte­va șiruri de la ado­ra­ta și gen­ti­la mea Nicu­ță, căre­ia în gând îi sărut picio­ru­șe­le.
Cât des­pre bube­le mele, toa­te s‑au închis, afa­ră numai de una de la picio­rul drept care e foar­te îndă­ră­t­ni­că. Nou­tăți de pe aici nu vei fi aștep­tând și-ntr-ade­văr nici n‑aș avea ce-ți scrie decât că ver­de­țu­ri­le ne vin direct din Țari­grad și că pus­ti­e­ta­tea de prin pre­jur nu pro­du­ce nimic. Nea­vând nici un râu și lip­si­tă de ploa­ie, recol­ta ară­tu­ri­lor e nulă, de ace­ea oame­nii nici nu prea ară și se-nte­me­ia­ză mai mult pe creș­te­re de vite. Via­ța e mono­to­nă și pes­te zi târ­gul pus­tiu. Șed în man­sar­da mea și cetesc eco­no­mie poli­ti­că, pre­gă­tin­du-mă pen­tru tris­ta cam­pa­nie de vară, pen­tru cani­cu­lă, când, sin­gur la Tim­pul, voi tre­bui să scriu în fie­ce zi alt­ce­va.
Te sărut cu dul­ce, dul­cea mea Vero­ni­că, și rămân al tău
Emin
Con­stan­ța, 20 iunie 1882”.


Iulie 1882 (pro­ba­bil scri­să la Bucu­rești, la sosi­rea de la Con­stan­ța)
“Dra­ga mea Nică,
Căl­duri, mun­că și neca­zuri mă opresc de a‑ți răs­pun­de cu acea promp­tă regu­la­ri­ta­te de care, de dra­gul tău, m‑aș ține bucu­ros. Pre­cum era de pre­vă­zut, după ce am făcut atât de puți­ne băi și după ce aerul de Bucu­rești nu-mi prieș­te de loc și căl­du­ri­le ase­me­nea, bube­le mele ame­nin­ță a se redes­chi­de și a mă rea­run­ca în acea mize­rie mora­lă, care era de vină la tăce­rea mea.
Dra­gul meu Moț, nimeni, abso­lut nimeni nu‑i în Bucu­rești, nici pri­e­te­ni, nici duș­mani. Toți cau­tă răcoa­re și liniș­te din acest infern, în care cei nevi­no­vați se pedep­sesc. După ce și corec­to­rul de la “Tim­pul” mi s‑a îmbol­nă­vit, am rămas curat redus la mine însumi cu ono­ra­bi­la redac­ție… și pe ce căl­duri, Doam­ne sfin­te!
Nu fi supă­ră­ți­că, dacă nu-ți scriu ime­di­at și cre­de-mă că abia găsesc un moment mai lim­pe­de în care să pot gân­di și la dra­gul meu Moț, la impu­tă­ri­le ce ea mi le face și la fata­li­ta­tea că mi‑i atât de dra­gă ș atât de scum­pă și totuși nu pot fi lân­gă ea.
Eh! La pau­vre­té est une mau­vai­se cho­se! Și chip să scap de ea pen­tru tot­dea­u­na nu se vede încă. Dar în sfâr­șit, bun e Dum­ne­zeu și meș­ter e dra­cul. După ploa­ie tre­bu­ie să vie și senin, care va fi și mai senin prin tine, Nică.
Ai avut de des­ci­frat în scri­soa­rea mea tre­cu­tă. Am ple­cat la Chius­ten­ge și cer­ne­a­la din căli­ma­ră s‑a făcut în vre­me de vară ca păcu­ra – Copir­tinb – încât se lipea filă de filă.
Te sărut de mii de ori, Moț, și iar te sărut și iar, și iar și te rog să-mi păs­trezi locul din ini­mă care l‑ai dăru­it lui Emin”.


Iunie 1882, cel mai pro­ba­bil Bucu­rești
(Comen­ta­ri­ul Vero­ni­căi pe scri­soa­re: “A plâns scriind‑o”)

Din luna lui Iunie 1882.

Inge­rul meu blond,

Te-as aco­peri toa­ta cu saru­tari, cum argin­ta­rii imbra­ca cu pie­tre scum­pe icoa­na Mai­cii Dom­nu­lui, daca ai fi de fata; as face‑o in gand, daca n‑as fi atat de gelos pre­cum sunt. Tu imi faci impu­ta­rea ca nu-ti vor­besc de loc de amor – dar tu nu stii ca amo­rul meu e un pahar in ade­var dul­ce, dar in fun­dul lui e plin de ama­ra­ciu­ne. Si acea ama­ra­ciu­ne, care-mi tur­bu­ra puru­rea amin­ti­rea ta, e acea gelo­zie nebu­na, care ma face dis­tras, care ma ama­ras­te si cand esti de fata, si cand nu esti. Vero­ni­cu­ta mea, daca acest sen­ti­ment care tam­pes­te min­tea si stinge‑n om ori­ce curaj de via­ta, n‑ar inve­ni­na puru­rea zile­le si nop­ti­le mele, daca n‑ar fi ingre­dien­ta fata­la a ori­ca­rei gan­diri la tine, as fi poa­te in scri­so­ri­le mele mai expre­siv si mai vor­ba­ret. Tu tre­bu­ie sa stii, Vero­ni­ca, ca pe cat te iubesc, tot asa – une­ori – te urasc; te urasc fara cau­za, fara cuvant, numai pen­tru ca-mi inchi­pu­iesc ca razi cu altul, pen­tru care rasul tau nu are pre­tul ce i‑l dau eu si nebu­nesc la ide­ea ca te-ar putea atin­ge altul, cand tru­pul tau e al meu exclu­siv si fara impar­ta­si­re. Te urasc une­ori pen­tru ca te stiu sta­pa­na pe toa­te far­me­ce­le cu care m‑ai nebu­nit, te urasc pre­su­pu­ind ca ai putea darui din ceea ce e ave­rea mea, sin­gu­ra mea ave­re. Feri­cit pe deplin nu as fi cu tine, decat depar­te de lume, unde sa n‑am nici a te ara­ta nima­nui si linis­tit nu as fi decat inchi­zan­du-te intr‑o coli­vie, unde numai eu sa am intra­rea. Si aceas­ta ama­ra­ciu­ne e une­ori atat de mare, incat pare c‑as fi vrut sa nu te fi vazut nici­o­da­ta. E drept ca via­ta mea ar fi fost sara­ca, ar fi fost lip­si­ta de tot ce‑i da cuprins si inte­les, e drept ca nu te-as fi strans in bra­te, dul­ce si alba ami­ca, dar nici n‑as fi sufe­rit atat, nici n‑as fi trait puru­rea ca un om care duce un teza­ur prin­tr-un codru de talhari. Oare acel om, puru­rea in peri­col de a‑si arun­ca via­ta pen­tru acel teza­ur si puru­rea in peri­col de a‑l pier­de, nu-si zice in sine une­ori ca, cu toa­te ca iubes­te teza­u­rul, ar fi fost – nu mai feri­cit, dar mai putin nefe­ri­cit sa nu‑l fi avut? Asa zice poa­te, dar cu toa­te aces­tea nu‑l lasa in padu­re, cu toa­te acestea‑l iubes­te mai mult decat via­ta. Asa te iubesc si eu – mai mult decat via­ta, mai mult decat ori­ce in lume si puru­rea cu frica‑n san, as vrea sa mor or sa murim impre­u­na, ca sa nu mai am fri­ca de‑a te pier­de. Ti-am spus, Nicu­ta, ca pen­tru mine via­ta s‑a inche­iat. Ce-mi mai spui tu, ca sper sa aflu alt amor cu usu­rin­ta si ca nu apre­ciez indes­tul dra­gos­tea ta? Nu mai sunt in sta­re si nu voi mai fi de‑a iubi nimic in lume, afa­ra de tine.
Dac-ai cunoas­te aceas­ta mize­rie sufle­teas­ca care ma roa­de, daca ai sti cu cata ama­ra­ciu­ne, cu cata nea­gra si ura­ta gelo­zie te iubesc, nu mi-ai mai face impu­ta­rea ca nu-ti scriu une­ori o vor­ba de amor. In acel moment te-as saru­ta, te-as des­mi­er­da, dar te-as uci­de tot­o­da­ta.
Momo­te­lu­le, iti sarut mani­le tale mici si genun­chii tai cu gro­pi­te si gura ta cea dul­ce si parul si ochii si coa­te­le si toa­ta, toa­ta te sarut si te rog, te rog mult sa nu ma uiti deloc, desi poa­te toc­mai cand vei sti ca te iubesc …, nu vei mai pune nici un pret pe iubi­rea lui Emin”


Iunie 1882

Ami­ca mea,
Iti mul­tu­mesc pen­tru tri­mi­te­rea foto­gra­fi­ei. Nu ti-am ras­puns la cea din urma scri­soa­re si n‑am dat mai ales urma­re cere­rii pen­tru batis­ta si scri­sori, pen­tru ca imi era atat de greu de‑a ma des­parti de aces­te dulci rama­si­te ale feri­ci­rii si nefe­ri­ci­rii mele, de rama­si­te­le sin­gu­ru­lui sen­ti­ment ade­va­rat pe care l‑am avut in via­ta si pe care desi­gur nu‑l voi mai avea nici­cand.
Daca pre­tinzi in mod abso­lut ca sa-ti tri­mit cele din urma scri­sori ina­poi, ti le voi tri­mi­te, caci esti in drept a mi le cere; dar daca nu le pre­tinzi, ami­ca mea, atunci te rog lasa-mi-le. Nevred­nic de‑a le pas­tra, nevred­nic de‑a fi iubit de Dta, pre­cum ti-am spus de ata­tea ori, eu o cer aces­ta nu ca pe un semn de afec­tie, ci ca o gra­tie excep­tio­na­la. Dar in sfar­sit, Dta esti sta­pa­na pe voin­ta Dta­le si daca inga­dui sa le pas­trez, le voi pas­tra. Inco­lo cred ca nu vei soco­ti ca as putea abu­za vro­da­ta de ele. Tri­mi­te­rea foto­gra­fi­ei a fost pen­tru mine un semn ca mi-ai per­mi­te a pas­tra si ace­le scri­sori, care depar­te de a face asu­pra-mi efec­tul unor tris­te amin­tiri, for­mea­za comoa­ra, sin­gu­ra comoa­ra a vie­tii mele. Iti simt mana mica si rece si te rog sa-mi ierti si cele ce ti-am gre­sit si cele ce-ti inchi­pu­ies­ti ca am gre­sit.
M. Emi­ne­scu.
NB. Scri­soa­rea Dta­le a intar­zi­at din cau­za intre­ru­pe­rii comu­ni­ca­ti­i­lor”.

Dorin Popes­cu, 15 ianu­a­rie 2019, Con­stan­ța.


Man­ga­lia News, 15.01.2019.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele