Amintiri din Botoşanii lui Eminescu (1850–1889). Ana-Elisabeta Florescu Coșereanu FOTO/VIDEO

0
423
Booking.com

Amin­tiri din Botoşa­nii lui Emi­ne­scu (1850–1889). Ana-Eli­sa­be­ta Flo­res­cu Coșe­rea­nu.

Fără îndo­ia­lă, Botoşa­nii de ieri şi de azi au con­sti­tu­it un vast şi inte­re­sant subiect de cer­ce­ta­re, con­cre­ti­zat în nume­roa­se stu­dii şi arti­co­le, în capi­to­le de cărţi, în albu­me ilus­tra­te.

Fie­ca­re autor a încer­cat să sur­prin­dă aspec­te impor­tan­te din via­ţa târ­gu­lui Botoşani, fie ele din dome­ni­ul isto­ric, eco­no­mic, soci­al, cul­tu­ral, reli­gi­os, poli­tic sau de altă fac­tu­ră, pen­tru o anu­mi­tă peri­oa­dă isto­ri­că ori de la momen­tul ates­tă­rii docu­men­ta­re şi până astăzi.

Tot­o­da­tă, de‑a lun­gul vre­mii au apă­rut stu­dii având ca temă via­ţa şi ope­ra unor  per­so­na­li­tă­ţi mar­can­te ale cul­tu­rii naţio­na­le, ce şi-au legat exis­tenţa de cea a Botoşa­ni­lor: Geor­ge Ene­scu, Nico­lae Ior­ga, Gri­go­re Anti­pa, Şte­fan Luchian, Octav Oni­ces­cu, Păs­to­rel Teo­do­rea­nu, Mihai Emi­ne­scu etc.

În scri­e­rea aces­tor rân­duri am por­nit de la ide­ea pre­zen­tă­rii aspec­te­lor vieţii lui Mihai Emi­ne­scu lega­te de pre­zenţa sa în ora­şul Botoşani, pe o peri­oa­dă  strict deter­mi­na­tă tem­po­ral: 1850 – 1889, adi­că acel răs­timp de la naş­te­rea şi până la dis­pa­ri­ţia fizi­că a celui ce a dat un nou sens lim­bii româ­ne, geni­a­lul Emi­ne­scu.

Refe­rin­du-se la exis­tenţa omu­lui Mihai Emi­ne­scu, împă­ti­mi­tul emi­ne­s­co­log care a fost Augus­tin Z.N.Pop, spu­nea în Cuvân­tul îna­in­te ce pre­fa­ţea­ză volu­mul Între­giri docu­men­ta­re la bio­gra­fia lui Emi­ne­scu, apă­rut la Edi­tu­ra Emi­ne­scu, Bucu­reşti, 1983: ”Mar­to­rii vieţii lui Emi­ne­scu au închis de mult ochii. Din­tre cei răpo­sa­ţi numai puţini au lăsat amin­tiri şi tra­di­ţii. Ori­ce între­gi­re de infor­ma­ţii, con­fir­ma­re de date şi plus docu­men­tar, ori­când şi ori­un­de veni­te, sunt de natu­ră să con­tri­bu­ie la înche­ga­rea monu­men­tu­lui şti­inţi­fic şi nepie­ri­tor al celui mai mare artist din­tre poeţii naţiu­nii noas­tre”.

Din aces­te raţiuni am încer­cat în rân­du­ri­le urmă­toa­re, folo­sind o amplă bibli­o­gra­fie, să sur­prind peri­oa­de­le în care Emi­ne­scu a locu­it în Botoşani sau a făcut doar scur­te popa­suri în dru­mu­ri­le sale înspre şi din­spre Ipo­teş­tii copi­lă­ri­ei.

Întru­cât însu­şi Mihai Emi­ne­scu îndem­na: ”Vrei vii­to­rul a‑l cunoa­ş­te, te întoar­ce spre tre­cut”, este abso­lut nece­sa­ră aces­tui demers o pre­zen­ta­re stric­tă, cro­no­lo­gi­că,  a momen­te­lor tră­i­te de ”poe­tul nepe­re­che” în Botoşani.

Isto­ria fami­li­ei Emi­no­vici, se lea­gă de târ­gul Botoşani din 2 iunie 1842, când Ralu­ca Emi­no­vici cum­pă­ră pe nume­le ei, din banii de zes­tre, pen­tru 450 de gal­beni,  casa răpo­sa­tei Sol­ta­na Cheș­cu, con­stru­i­tă ”pe loc domne­scˮ, în Calea Naţio­na­lă nr. 179, lân­gă bise­ri­ca Uspe­nia. Situ­a­tă în cen­trul comer­ci­al al ora­şu­lui, casa avea gră­di­nă, o dughea­nă la stra­dă, iar în spa­te locu­inţa pro­pri­e­ta­ru­lui. Ghe­or­ghe Emi­no­vici avea o acti­vi­ta­te inten­să în Botoşani, ocu­pân­du-se de come­rţul cu alco­ol, cum­pă­rân­du-şi şi o crâş­mă în Târ­gul Vite­lor şi luând în antre­pri­ză come­rţul cu alco­ol, vin şi păcu­ră pen­tru ora­şul Botoşani, pen­tru o peri­oa­dă de 3 ani, 1843 – 1847.

Fami­lia Emi­no­vici locu­ia aici mai ales în ano­tim­pul rece (de la Sf. Dumi­tru până la Sf. Ghe­or­ghe), în res­tul tim­pu­lui casa era și închi­ri­a­tă, fami­lia locu­ind vara la diver­se­le moşi­i­le admi­nis­tra­te de Gh. Emi­no­vici, pre­cum ”Dor­neş­tii” pe malul Pru­tu­lui”. (Scri­soa­rea lui Matei Emi­ne­scu către Cor­ne­liu Botez din 24.04.1909).

În casa din Boto­șani, Ralu­ca îl va naș­te, în 15 ianu­a­rie 1850, pe Mihai Emi­ne­scu, al 7‑lea copil al fami­li­ei. La momen­tul res­pec­tiv mama asis­ta­tă fiind și de sora sa, mai­ca Fevro­nia de la mănăs­ti­rea Agafton, după cum rei­se din docu­men­te­le vre­mii.

Copi­lul va  fi bote­zat pe 21 ianu­a­rie 1850, de către pre­o­tul Dimi­trie, la bise­ri­ca Uspe­nia — veci­nă cu casa, nou-năs­cu­tul având ca  naş pe sto­l­ni­cul Vasi­le Iura­ş­cu, tatăl Ralu­căi, momen­tul fiind înre­gis­trat în ”Mitri­ca pen­tru naş­teri şi botez” pe anul 1850 la nr. 3, de către pre­o­tul Ioan Ico­no­mu.

Fami­lia locu­ieş­te în casă până la 23 apri­lie 1850, după care se mută la Dur­neşti, unde tatăl era aren­daş, locu­ind aco­lo până în 3 noiem­brie 1851, când revi­ne la Botoşani. Mihai are deja un an şi zece luni. La reve­ni­rea în Boto­șani însă, chi­ri­a­șa Sma­ran­da Var­la­am nu va pără­si casa, fapt pen­tru care fami­lia Emi­no­vici este nevo­ită să locu­ias­că până în 22 mai 1852, în două odăi insa­lu­bre închi­ri­a­te pe stra­da Ruset de la sora Ralu­căi, Maria Mavro­din, de pe stra­da Ruset. Aici, în 7 mai 1852, se naş­te Agla­ia, iar după botez fami­lia se mută la Ipo­teşti, unde o găsim pe 22 mai 1852, aşa după cum rezul­tă din scri­soa­rea lui Gh. Emi­no­vici către pro­to­sin­ghe­lul Vita­lie Lem­ne de la schi­tul Goro­vei: ”Eu, cu veni­rea mea la Ipo­teşti, am zis călu­gă­ru­lui că după aşe­ză­mânt vroi să dau mănăs­ti­rii par­te din preţul orân­zii pi numă­rul locu­i­to­ri­lor …”

În iar­na anu­lui 1852 – 1853, fami­lia Emi­no­vici revi­ne la Botoşani, casa veche de  Ipo­teşti nea­si­gu­rând con­di­ţii de locu­it în peri­oa­da de iar­nă și, nee­ru­șind să-și recu­pe­re­ze casa închi­ri­tă, vor locui tot Maria Mavro­din.

Ulti­ma iar­nă petre­cu­tă la Botoşani, în casa fami­li­ei, a fost cea a anu­lui 1854 – 1855, aici năs­cân­du-se și sora vii­to­ru­lui poet, Hari­e­ta.

Până în 3 mai 1855, când va fi nevoi să vân­dă aceas­tă casă, după 13 ani de pro­pri­e­ta­te,  Gh. Emi­no­vici fina­li­zea­ză casa nouă de la Ipo­tești, unde fami­lia se va muta cât de curând.

În devas­ta­to­rul incen­diu din 3 iunie 1887, case­le cen­tru­lui ora­șu­lui sunt dis­tru­se în cea mai mare par­te, încât astăzi nu se poa­te recon­sti­tui cu exac­ti­ta­te cum ară­tau ele atunci când s‑a năs­cut Mihai Emi­ne­scu.

Una din­tre pro­ble­me­le cele mai puţin elu­ci­da­te, de către cei ce au stu­di­at via­ţa şi acti­vi­ta­tea lui Mihai Emi­ne­scu, este peri­oa­da stu­di­i­lor sale pri­ma­re şi gim­na­zi­a­le. Ceea ce se cunoa­ş­te în mod sigur este că Mihai Emi­ne­scu a fost înscris la „Naţio­nal Haupt­schu­le” din Cer­nă­u­ţi, în anul şco­lar 1858 — 1859, în cla­sa a III‑a pri­ma­ră. Acest lucru a fost con­fir­mat şi de Radu I. Sbie­rea în Amin­tiri des­pre Emi­ne­scu.

Rămâ­ne des­chi­să dis­cu­ția asu­pra pri­me­lor două cla­se pri­ma­re, des­pre care atât Geor­ge Căli­ne­scu cât şi Petru Rezuş afir­mă că au fost făcu­te la Botoşani. Cer­ce­tân­du-se cata­lo­a­ge­le şco­li­lor publi­ce din Botoşani nu s‑a găsit şi nume­le lui Mihai Emi­ne­scu. Se pre­su­pu­ne ast­fel că pri­me­le două cla­se pri­ma­re, Mihai le‑a făcut la o şcoa­lă pri­ma­ră din Botoşani: la pen­sio­nul con­dus de Ladi­slau Fer­der­ber (unde în 1850 figu­rea­ză şi trei din­tre fra­ţii săi mai mari) ori la pen­sio­nul lui Jean Blan­chin, unde în cla­se­le I şi II pri­ma­re se învă­ţa lim­ba ger­ma­nă şi fran­ce­ză.

La sfârşi­tul lunii apri­lie 1863, domni­to­rul Al. I. Cuza vizi­tea­ză ora­şul Botoşani, eve­ni­ment  la care par­ti­ci­pă şi Gh. Emi­no­vici, uni­o­nist înflă­că­rat, împre­u­nă cu Şer­ban şi Mihai, aflați la Ipo­teşti, întâl­ni­re care‑l va impre­sio­na pe Emi­ne­scu, deter­minând vizi­ta pe care i‑o va face aces­ta fos­tu­lui domni­tor, împre­u­nă cu alți colegi stu­denți, în 1870, Ober­dö­bling, lân­gă Vie­na.

În ianu­a­rie a anu­lui 1864, Emi­ne­scu încear­că să obți­nă o bur­să de stu­dii la  Gim­na­zi­ul din Botoşani, unde va şi urma cur­su­ri­le timp de şase săp­tămâni. Fra­te­le său Şer­ban face, la 8 febru­a­rie 1864, un memo­riu minis­tru­lui Instru­cţiu­ni­lor Publi­ce, Dimi­trie Bolin­ti­nea­nu, pen­tru obţi­ne­rea unei bur­se de stu­diu la acest gim­na­ziu. din Botoşani, iar în 13 febru­a­rie minis­te­rul cere infor­ma­ţii direc­to­ru­lui gim­na­zi­u­lui din Botoşani des­pre Mihai Emi­ne­scu, la care aces­ta răs­pun­de: ”…între ele­vii aces­tui Gim­na­siu nu se găseş­te nici un elev cu ase­me­nea conu­me şi apoi în cata­lo­a­ge­le de la înfi­inţa­rea istui Gim­na­siu nu se vede figu­rând”. Ca urma­re, pe 16 mar­tie, Mihai va tri­mi­te „Tes­ti­mo­ni­ul” său per­so­nal şi un memo­riu în care spu­ne : „… mă gră­besc de a Vă îna­in­ta cu  onoa­re, Dom­nu­le Minis­tre, pe lân­gă aces­ta pre­cum în ori­gi­nal aşa şi copia note­le, care mi s‑au eli­be­rat de către Onor Dire­cţie al Gim­na­zi­u­lui ceza­ro-regesc supe­ri­or din Cer­nă­u­ţi – 16 mar­tie 1864”.

În octom­brie 1864 Emi­ne­scu este iar la Boto­șani, posi­bil înscris la Gim­na­zi­ul din Botoşani în cazul în care pro­mo­va­se la Cer­nă­u­ţi cla­sa a II‑a. Acest lucru se dedu­ce din scri­soa­rea lui Matei Emi­ne­scu către Cor­ne­liu Botez, din  1 mai 1909, în care spu­ne : ”Mihai a făcut la Botoşani cla­sa a III‑a gim­na­zi­a­lă, nu I‑a, era prin­tre ele­vii medi­o­cri: la lim­ba lati­nă, însă, era I‑iu. A avut ca pro­fe­sor de lati­nă pe un bătrân Paulini; de mate­ma­ti­că şi direc­tor pe Gh. Pădu­re (cum­nat cu repos. Mitro­po­lit Iosif Ghe­or­ghian); de st. natu­ra­le : C. Savi­ne­scu; de fran­ce­să: Petre Metey; de isto­rie: Gh. Tiu­les­cu. Când era el în cla­sa a III‑a gim­na­zi­a­lă, eu eram în I‑a pri­ma­ră. Loca­lul şcoa­lei era în case­le lui Hinek”. Matei Emi­ne­scu se înscri­se­se în cla­sa I‑a pri­ma­ră în anul şco­lar 1864 – 1865.

Din toam­nă până în mar­tie 1865, Emi­ne­scu stă în Botoşani, unde se anga­jea­ză ca prac­ti­cant în can­ce­la­ria tri­bu­na­lu­lui, găsind de data aceas­ta spri­jin la preşe­din­te­le insti­tu­ţi­ei, Ema­no­il Vasi­li­e­vici şi unde este repe­de avan­sat ca „scri­i­tor de can­ce­la­rie”, dato­ri­tă scri­su­lui său cali­gra­fic şi a vas­te­lor sale cunoş­tinţe, cu un sala­riu de 250 de lei pe lună.

Pe 7 noiem­brie 1864, Emi­ne­scu se trans­fe­ră de la tri­bu­nal, ca secre­tar la Comi­te­tul Per­ma­nent al Con­si­li­u­lui Judeţean Botoşani, redac­tând şi transcri­ind cores­pon­denţa sau scri­ind pro­ce­se­le-ver­ba­le de la şedinţe­le Con­si­li­u­lui, până pe 5 mar­tie 1865, când îşi dă demi­sia ”având dorinţa de a urma stu­di­i­le cole­gi­a­le la Gim­na­zi­ul ple­na­riu din Buco­vi­na”, iar pe 9 mar­tie 1865 pără­seș­te Boto­șa­ni­ul, con­form cere­rii de pașa­port.

În peri­oa­da cât a lucrat la tri­bu­na­lul ce își avea sedi­ul în loca­lul actu­a­lei pri­mă­rii, Emi­ne­scu a locu­it la mătu­şa sa, Maria Mavro­din, împre­u­nă cu sora sa Agla­ia. Aceas­ta învă­ţa la pen­sio­nul doam­nei A. Zie­lin­ski, în cla­sa a II‑a de gim­na­ziu şi Mihai o aju­ta la pre­gă­ti­rea lecţi­i­lor de lim­bă ger­ma­nă, gra­ma­ti­că, la isto­ria româ­ni­lor şi mito­lo­gie.

Din nou îl găsim la Botoşani pe Mihai Emi­ne­scu în luna iulie 1869, când vine cu tru­pa de tea­tru a lui Pas­ca­ly, unde tatăl său îl aşteap­tă pen­tru a‑l tri­mi­te la stu­dii în stră­i­nă­ta­te.

În vara anu­lui 1872, în luna iulie, Emi­ne­scu îl întâl­neş­te pe Andro­nic Ţăra­nu (1852 – 1930), fun­cţio­nar la poş­ta din Botoşani. Dar e foar­te pro­ba­bil ca Emi­ne­scu să‑l fi cunos­cut pe Andro­nic încă de când era copil, din peri­oa­da când venea la verii săi, Mavro­din, sau când a fost elev la Gim­na­zi­ul din Botoşani, fiind cam de ace­ea­şi vâr­stă sau când a lucrat la tri­bu­nal. Emi­ne­scu era în vacanţa de vară, după ce veni­se de la Vie­na şi tre­bu­ia să se întâl­neas­că sea­ra la o petre­ce­re cu  vio­lo­nis­tul Toma Miche­riu şi sora aces­tu­ia Nata­li­ţa, la hote­lul Mol­do­va. Emi­ne­scu, şti­ind că Andro­nic cân­ta la vioa­ră, îl invi­tă şi pe el la aceas­tă petre­ce­re. Andro­nic era necă­jit şi se plân­ge lui Emi­ne­scu că deprin­dea greu mane­vra­rea tele­gra­fu­lui de la poş­tă, dar în cele din urmă accep­tă invi­ta­ţia.

Andro­nic Ţăra­nu poves­teş­te mai târ­ziu, în evo­ca­rea Întâm­plări, cum s‑au dis­trat toţi patru la res­ta­u­ran­tul hote­lu­lui de la ore­le 8 sea­ra, până dimi­nea­ţă : „Poe­tul îşi decla­ma poe­zi­i­le cu ochii săi aţin­ti­ţi  spre Nata­li­ţa, pe care o sor­bea cu pri­vi­ri­le sale, căci, drept vor­bind mi‑a măr­tu­ri­sit că‑i era foar­te dra­gă (…) Tomi­ţă Miche­ru, de ori­gi­ne ţigan, era negru la faţă, aproa­pe ca dosul cea­u­nu­lui, cu părul creţ şi negru ca pana cor­bu­lui. Era însă un vio­lo­nist dis­tins, un mare artist, care dese­ori con­cer­ta la pala, în faţa Suve­ra­ni­lor. Sora sa Nata­li­ţa era de o fru­mu­seţe rară, cu faţa albă, părul blond auriu şi cu ochi negri ca mura, ast­fel că făcea un con­trast mare cu fra­te­le ei !” Într-un târ­ziu, Emi­ne­scu înce­pe să reci­te poe­zii umo­ris­ti­ce şi ”decol­ta­te”, dova­dă că se cam cher­che­li­se, iar Nata­li­ţa îl sti­mu­la şi nu se jena deloc.

Mihai Emi­ne­scu vine la Botoşani, pe 26 ianu­a­rie 1876, pe când era inspec­tor șco­lar, expe­di­ind de aici o tele­gra­mă urgen­tă către Minis­te­rul Cul­te­lor şi Instru­cţiu­nii prin care soli­ci­tă un con­ce­diu: ”Având caz de boa­lă grea în fami­lie, rog acor­da­rea unui con­ce­diu de zece zile.” Mama poe­tu­lui era grav bol­na­vă şi poe­tul vine la Botoşani s‑o aju­te în cea­su­ri­le gre­le de boa­lă.

Vine din nou la Botoşani în luna august 1876, la înmor­mân­ta­rea mamei sale, pe 15 august. A doua zi era deja la Iaşi, la tri­bu­nal, pre­zent la pro­ce­sul în care îl impli­ca­se cu Dimi­trie Petri­no, pri­vind pre­su­pu­sa lip­să de cărţi din Bibli­o­te­ca Cen­tra­lă.

Prin Boto­șani, Mihai Emi­ne­scu va mai ajun­ge în peri­oa­de scur­te de timp sau pen­tru vizi­te la rude: 23 apri­lie 1865, 28 iunie 1872, când se întâl­neş­te cu Titu Mai­o­res­cu, în august 1874, când se întoar­ce de la Ber­lin şi în con­ce­di­ul din luna ianu­a­rie 1875. În peri­oa­da 29 august – 24 sep­tem­brie 1879 Emi­ne­scu se va afla din nou la Boto­șani, de aici, pe 29 august 1879, trimițându‑i și o scri­soa­re Vero­ni­căi Micle.

Îl vom găsi pe Emi­ne­scu pen­tru ulti­ma dată la Botoşani vre­me de un an de zile – 11 apri­lie 1887 – 14 apri­lie 1888, după ce vine de la Mănăs­ti­rea Neamţu­lui, locu­ind împre­u­nă cu  sora sa, Hari­e­ta, într‑o casă cu două came­re, închi­ri­a­tă de la Fran­gu­lea, cum­na­tul lui Sam­son Bod­nă­res­cu, pri­e­te­nul poe­tu­lui.

În pri­mă­va­ra lui 1887, poe­tul şi publi­cistul  botoşă­nean Ion Păun-Pin­cio se întâl­neş­te cu poe­tul pe care îl des­crie ast­fel: ”L‑am văzut şi eu pen­tru întâia oară într-un colţ de stra­dă, strân­gând cu mul­tă căl­du­ră mâna lui Sci­pi­o­ne Bădes­cu … Răs­pun­dea zâm­bind şi fuma cu mul­tă poftă un capăt de ţiga­ră … Poe­tul râdea, era sănă­tos, vesel, mulţumit.Câteodată se plim­ba pe stra­dă, înto­vă­ră­şit de bia­ta sa soră, care‑l iubea atât de mult. Dân­sa era bol­na­vă de picioa­re şi mer­gea ane­vo­ie, spri­ji­nin­du-se de el …Dân­sa era ca şi el de îna­l­tă, cu faţa sear­bă­dă, bol­nă­vi­cioa­să, ochii ei de o adân­că sufe­rinţă cău­tau trist, dar dul­ce – era dul­ce şi pri­vi­rea şi zâm­be­tul ei… Din când în când se opreau în faţa vre­u­nei pră­vă­lii şi rugau să li se adu­că un sca­un. Popo­seau.” (Emi­ne­scu la Botoşani – I.Păun-Pincio, 1895)

De mul­te ori îl întâl­nea pe Emi­ne­scu la casa de eco­no­mii pen­tru a ridi­ca dife­ri­te sume de bani, tri­mi­se de pri­e­te­ni care‑i erau ală­tu­ri în momen­te­le gre­le ale vieţii sale.

Emi­ne­scu veni­se la Botoşani doar cu inten­ția de a‑și reve­dea sora, pe Agla­ia, veni­tă și ea aici, însă dato­ri­tă pro­ble­me­lor de sănă­ta­te va tre­bui să se inter­ne­ze în spi­ta­lul Sf. Spi­ri­don. De aici va ple­ca la Iași, la o con­sul­ta­ție medi­ca­lă, pe 13 iulie 1887 și apoi la băi la Hal­le, în Aus­tria, în luna august 1887 de unde va reve­ni în sep­tem­brie 1887.

La Boto­șani poe­tul era bine îngri­jit de sora sa, foar­te gri­julie, deși avea pro­pri­i­le  pro­ble­me de sănă­ta­te, dar, din nefe­ri­ci­re, pri­mea și  tra­ta­ment cu mer­cur, apli­cat de doc­to­rul Iszak, tra­ta­ment ce a făcut mult rău poe­tu­lui, mai târ­ziu.

Tot la Botoşani, Vero­ni­ca Micle îi va tri­mi­te pla­che­ta ei de Poe­zii în edi­tu­ra lui I. Hai­mann din Bucu­reşti cu dedi­ca­ţia: „Scum­pu­lui meu Mihai Emi­ne­scu, ca o măr­tu­ri­si­re de neş­tear­să dra­gos­te”. Bucu­reşti – 6 febru­a­rie 1887 – Vero­ni­ca Micle”.

Andro­nic Ţăra­nu se mai întâl­neş­te cu Mihai Emi­ne­scu în iulie 1887, când, bol­nav fiind, locu­ia la Hari­e­ta într‑o căsu­ţă mică afla­tă în ogra­da căpi­ta­nu­lui Ior­dă­ches­cu de pe stra­da Sf. Nico­lae la nr. 8. Andro­nic locu­ia şi el pe ace­ea­şi stra­dă, erau chiar vecini, dar „ştiindu‑l bol­nav, şi sora sa Han­ri­e­ta infir­mă, n‑aveam cura­jul să‑l vizi­tez.”

Andro­nic Ţăra­nu îl întâl­neş­te pe poet, în pli­nă vară,  îmbră­cat în pal­ton şi galoşi, bol­nav şi poso­morât. Cu greu îşi amin­teş­te de che­ful făcut împre­u­nă, în 1872: „Da, da, da îmi rea­min­tesc, e mult d‑atunci”. Poe­tul mer­gea la poş­tă să expe­die­ze o reco­man­da­tă Cor­ne­li­ei Emi­li­an din Iaşi. ”Săr­ma­nul Emi­ne­scu, mult l‑am com­pă­ti­mit, şi l‑aş fi aju­tat cu ceva, dar nici eu nu eram mai mult decât un elev tele­gra­fist, plătit cu una sută şai­zeci de lei pe lună !” spu­ne Andro­nic care‑l însoţeş­te până la poş­tă.

La înce­pu­tul lunii sep­tem­brie 1887, Vero­ni­ca Micle o însoţeş­te pe fii­ca sa Vir­gi­nia la Botoşani, aceas­ta, prin ordi­nul Minis­te­ru­lui Instru­cţiu­nei Publi­ce nr. 11983 din 4 sep­tem­brie 1887, fiind numi­tă supli­ni­toa­re la Exter­na­tul Secun­dar de Fete, vii­to­rul liceu „Mihai Emi­ne­scu” din Botoşani : ”D‑ra Vir­gi­nia Micle, supli­ni­toa­re de Mate­ma­tici şi Şti­inţe Fizi­co-Natu­ra­le, cu 280 de lei pe lună”.

La Boto­șani, Vero­ni­ca Micle i‑a găsit gaz­dă fetei sale pe stra­da Voie­vozi la nr. 193, iar fos­tul pri­e­ten al poe­tu­lui, Andro­nic Ţăra­nu, con­fir­mă fap­tul că poe­ta s‑a întâl­nit cu Mihai Emi­ne­scu:

”Am con­dus pe doam­na până la locu­inţa poe­tu­lui, iar la des­pă­rţi­re mi-am luat îndrăz­ne­a­la şi am  întrebat‑o :

-        Mă rog, doam­nă, cu cine am onoa­rea ?

-        Eu sunt Vero­ni­ca Micle …” (Andro­nic Ţăra­nu – Întâm­plări).

În noiem­brie 1887, Emi­ne­scu își face ulti­ma sa foto­gra­fie, la Jean Bie­lig, pen­tru lice­e­nii de la Matei Basa­rab din Bucu­reşti, care voiau să con­sti­tu­ie o soci­e­ta­te lite­ra­ră cu nume­le său, iar pe 27 noiem­brie 1887, Mihai Emi­ne­scu mulţu­meş­te fami­li­ei arhi­tec­tu­lui Emi­li­an pen­tru feli­ci­ta­rea tri­mi­să de ziua lui ono­mas­ti­că şi pen­tru  spri­ji­nul acor­dat.

La 15 decem­brie 1887, tru­pa de tea­tru Fan­ny Tar­dini,  veni­tă la Boto­șani, va da un spec­ta­col în bene­fi­ci­ul  lui Emi­ne­scu, iar boto­șă­ne­nii, cu aju­to­rul fra­ţi­lor Vlă­di­ces­cu vor da o ser­ba­re, al cărei bene­fi­ciu va ajun­ge, de ase­me­nea la Emi­ne­scu, aces­ta venind regu­lat la fie­ca­re înce­put de lună la casa de eco­no­mii şi cu o ati­tu­di­ne foar­te umi­li­tă îşi cerea aju­to­rul de 100 lei, dând ade­ve­rinţă de pri­mi­re (Cor­ne­liu Botez – Oma­giu lui Mihai Emi­ne­scu, 1909, Gala­ţi, măr­tu­ri­si­rea lui Em. Leo­ne­scu, pro­fe­sor pen­sio­nar).

Într‑o scri­soa­re din decem­brie 1887, Emi­ne­scu scrie Vero­ni­căi : „Uită totul. Neno­ro­ci­rea care  m‑a lovit e des­tu­lă pen­tru că n‑am voit să te ascult. Ce via­ţă dez­or­do­na­tă am dus; toa­tă sfa­tu­ri­le tale erau aşa de sin­ce­re, aşa de bune, aşa de drep­te. Încât, dacă înde­pli­neam o par­te din ele, azi n‑aş zace pe patul de sufe­rinţă … Ar fi o zi de săr­bă­toa­re, ar fi o mare plă­ce­re ca să vii la Botoşani, să mă vezi unde sunt bol­nav, şi din minut în minut îmi aştept sfârşit, căci pen­tru soci­e­ta­te sunt de mult mort. Îmbră­ţi­şări pri­e­te­neşti, Emi­ne­scu”.  (Scri­soa­re către Vero­ni­ca Micle – I. E. Toro­u­ţiu).

În luna ianu­a­rie 1888, Hari­e­ta Emi­no­vici, doreş­te să cum­pe­re o casă din Botoşani, care‑i apar­ți­nu­se unei călu­gă­ri­țe de la Agafton, unde mătușa sa Olim­pi­a­da Iura­ş­cu era sta­reţă, spre a locui aco­lo cu Emi­ne­scu. Casa este vân­du­tă în cele din urmă altei per­soa­ne, spre dez­a­mă­gi­rea Hari­e­tei.

Pe 8 febru­a­rie 1888, Hari­e­ta îi scrie Cor­ne­li­ei Emi­li­an că :„Doam­na Micle‑l chea­mă la Bucu­reşti în fie­ca­re scri­soa­re”, iar în apri­lie 1888, Vero­ni­ca Micle vine de două ori la Botoşani să‑l vadă pe Emi­ne­scu şi‑l lămu­reş­te pe poet să se mute la Bucu­reşti, lucru care se va întâm­pla la 14 apri­lie 1888, spre dez­nă­dej­dea suro­rii sale,

În luna noiem­brie 1888, Vero­ni­ca Micle va sta cir­ca trei săp­tămâni la Botoşani, locu­ind la fii­ca sa, aşa cum scrie „Curi­e­rul Român” în nr. din 26 noiem­brie 1888 : „Dis­tin­sa poe­tă, doam­na Vero­ni­ca Micle, se află de mai mul­te zile în Botoşani la fii­ca dumi­sa­le…”, Vir­gi­nia Micle, care fuse­se numi­tă direc­toa­re a Exter­na­tu­lui de Fete din Boto­șani, pen­tru anul șco­lar 1888 – 1889, după cum se pre­ci­zea­ză în „Curi­e­rul român” din 25 august 1888 : ”Dire­cţiu­nea Exter­na­tu­lui de Fete din Botoşani este încre­dinţa­tă pen­tru anul şco­lar curent domni­şoa­rei Vir­gi­nia Micle, pro­fe­soa­ră de şti­inţe mate­ma­ti­ce şi fizi­ce la acea şcoa­lă”. Cu acest pri­lej, Vero­ni­ca va ridi­ca banii poe­tu­lui, apro­ba­ţi de Con­si­li­ul Judeţean Botoşani.

Pe 7 decem­brie 1888, Vero­ni­ca Micle ”domi­ci­li­a­tă în Botoşani, desp. II, face o peti­ţie la Pre­fec­tu­ra din Botoşani pen­tru eli­be­ra­rea unui paşa­port pe 11 luni pen­tru  voiaj în stră­i­nă­ta­te” (Paşa­por­tul nr. 265/1888), dorind să ple­ce cu Emi­ne­scu la tra­ta­ment, îngri­jo­ra­tă fiind de evo­lu­ţia bolii poe­tu­lui, dar moar­tea rapi­dă a poe­tu­lui, la 15 iunie 1889, va face acest plan ire­a­li­za­bil.

În anul petre­cut la Botoşani de Emi­ne­scu (10 apri­lie 1887 – 14 apri­lie 1888) aces­ta a scris și o serie de poe­zii, avea de gând să-şi transcrie poe­zi­i­le pen­tru a le publi­ca, cum­pă­rân­du-şi în acest scop două caie­te cu încu­ie­tori și solicitându‑i lui Titu Mai­o­res­cu, cărţi­le şi manu­scri­se­le sale. Cri­ti­cul însă nici măcar nu‑i va răs­pun­de, reţinându‑i cărţi­le şi manu­scri­se­le.

Din­tre per­so­na­li­tă­ţi­le mai impor­tan­te care s‑au năs­cut sau care au lucrat la Botoşani şi cu care poe­tul a avut dife­ri­te legă­turi, au fost : Andro­nic Ţăra­nu (1852 – 1930) – fun­cţio­nar al poş­tei din Botoşani, vio­lo­nis­tul Toma Miche­riu (1858 – 1892), zia­ris­tul Sci­pi­o­ne Ioni­ţă Bădes­cu (1847 – 1904), avo­ca­tul Ghe­or­ghe Bojes­cu, poe­tul şi publi­cistul Ioan Păun-Pin­cio (1868 – 1894), foto­gra­ful Jean Bie­lig, pro­fe­so­rul Gri­go­re Goilav, pro­fe­so­rul şi scri­i­to­rul Sam­son Bod­nă­res­cu (1840 – 1902), fol­clo­ris­tul şi etno­gra­ful Artur Goro­vei (1864 – 1951),  gaze­ta­rul Ronetti – Roman (1852 – 1908), doc­to­rul Francisc Iszak (1827 – 1907), isto­ri­cul Nico­lae Ior­ga (1871 – 1940), pic­to­rul Şte­fan Luchian (1868 – 1916) şi alţii.

Emi­ne­scu a cunos­cut oameni, dar şi locuri, a ilus­trat văzu­tul şi nevă­zu­tul. A stră­bă­tut maha­la­le­le şi stră­zi­le târ­gu­lui, ale­i­le gră­di­nii Vâr­nav, dar şi sufle­te­le celor ce l‑au cunos­cut. Aici, în Botoşa­nii de ieri, de azi şi de mâi­ne,  se mai aud încă, pe cal­da­râm … paşii Poe­tu­lui şi se mai văd frân­turi din minu­na­tul oraş de altă­da­tă. Sunt aici câte­va amin­tiri din Botoşa­nii lui Emi­ne­scu, văzu­ţi de Emi­ne­scu.

Bibli­o­gra­fie:

1.     Nico­lae Iosub – Mihai Emi­ne­scu la Botoşani, Ed. Axa, Botoşani, 2004
2.     Ionel Beje­na­ru – Dicţio­na­rul Botoşă­ne­ni­lor, ed. Mol­do­va, Iaşi, 1994
3.     Valen­tin Coşe­rea­nu – Emi­ne­scu – Ipo­teşti — Emi­ne­scu, Cole­cţia Ipo­teşti, 2000
4.     Gh. Ungu­rea­nu – Emi­ne­scu în docu­men­te de fami­lie, 1977
5.     Augus­tin Z.N. Pop – Con­tri­bu­ţii docu­men­ta­re la bio­gra­fia lui Mihai Emi­ne­scu, Ed. Aca­de­mi­ei R.P.R., 1962
6.     Ion Roşu – Legen­dă şi ade­văr în bio­gra­fia lui M. Emi­ne­scu – Ori­gi­ni­le, 1989
7.     Geor­ge Căli­ne­scu – Via­ţa lui Mihai Emi­ne­scu, Ed. Emi­ne­scu, Bucu­reşti, 1973
8.     D. Mură­ra­şu – Mihai Emi­ne­scu – Via­ţa şi ope­ra, Ed. Emi­ne­scu, Bucu­reşti, 1983
9.     Petru Rezuş – Mihai Emi­ne­scu, Ed. Car­tea Româ­neas­că, Bucu­reşti, 1983
10.  Petru Vin­ti­lă – Emi­ne­scu – roman cro­no­lo­gic, 1974
11.  Cor­ne­liu Botez – Oma­giu lui Mihai Emi­ne­scu, Gala­ţi, 1909
12.  Ște­fan Cer­va­tiuc – Isto­ria Tea­tru­lui la Boto­șani – vol I. (1838 – 1900) – Edi­tu­ra Qua­drat, Boto­șani, 2008
13.  Ghe­or­ghe Sărac – Docu­men­te pri­vind ade­vă­rul des­pre boa­la şi moar­tea lui Emi­ne­scu, 2000;
14.  Şte­fan Ciub­o­ta­ru — Mono­gra­fia ora­şu­lui Botoşani, Ed. Axa, Botoşani, 1997
15.Constantin – Liviu Rusu şi Olga Rusu – Mihai Emi­ne­scu – o mono­gra­fie în ima­gini, Ed. Juni­mea, Iaşi, 2000;
16.  Şte­fan Ciub­o­ta­ru şi Ionel Beje­na­ru — Botoşa­nii de altă­da­tă  (până la 1944)  ‑album docu­men­tar, Ed. Axa, Botoşani, 1999
17.  Ozo­lin Duşa – Memo­rii în cără­mizi – album foto­gra­fic, Ed. Hon­te­rus, Sibiu, edi­ţia a II‑a, 1998.

Autor: Ana-Eli­sa­be­ta Flo­res­cu Coșe­rea­nu, Boto­șani.


Man­ga­lia News, 13.01.2019.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele