Florentina Loredana Dalian — A unsprezecea poruncă

    0
    152

    Flo­ren­ti­na Lore­da­na Dali­an — A unspre­ze­cea porun­că.

    Noap­te. Îl pri­vea tră­gând dra­pe­ri­i­le cât mai în late­ral. „Să intre marea în casă!”.
    Zâm­bi­se, neîn­du­rân­du-se să-şi dez­li­peas­că pri­vi­rea de pe chi­pul drag. Apoi îmbră­ţi­şa­rea, apoi…

    Dimi­nea­ţă. „Intra­se” marea. Din pat, pe fereas­tră, nu se vedea decât mare, cât cuprin­de. Ca în mij­lo­cul unei ape întin­se, într‑o ambar­ca­ţiu­ne mică. Şi fra­gi­lă. Se temea de apă în gene­ral. Acum nu. Câtă vre­me îl avea în pre­a­j­mă. Oda­tă cu marea, năvă­li­se şi soa­re­le. Lumi­na era orbi­toa­re, aproa­pe insu­por­ta­bi­lă, inun­dând patul în care doi somno­roşi încă se mai lăsau mân­gâi­a­ţi de vise. El se des­prin­se­se din îmbră­ţi­şa­re, cobo­râ­se şi tră­se­se dra­pe­ri­i­le. „Prea mult soa­re!”. Tot aşa şi cu feri­ci­rea. Când e prea mul­tă, când simţi că îţi inun­dă sufle­tul, se mai tre­zeş­te câte unul să tra­gă oblo­nul.

    Cră­ci­u­nul. În casă de oameni stră­ini. Fami­lie mare. Copii. Cel de numai şase luni, cu ochi alba­ş­tri, le zâm­bea. Pe el îl apu­ca­se de-un deget, gân­gu­rind, de par­că ar fi vrut să‑i trans­mi­tă un mesaj. Oh! Oame­nii mari sunt surzi la gân­gu­ri­tul copi­i­lor.
    Se gân­dea la al ei, al lor, pe care nu avea să‑l vadă zâm­bind. Cru­zimi ome­neşti, mari dureri…

    În noap­tea ace­ea, el pri­mi­se o icoa­nă a Mai­cii Dom­nu­lui cu Prun­cul. Ea-şi amin­ti de o icoa­nă cu Mai­ca Dom­nu­lui sin­gu­ră. O avea în came­ra ei de copi­lă. Pe-atunci nu rea­li­za de ce avea tot tim­pul impre­sia că pic­to­rul uita­se ceva. Acum ştie. Mai­ca Dom­nu­lui fără Prunc pare înju­mă­tă­ţi­tă, lip­si­tă de o anu­me lumi­nă. La fel, ori­ce mai­că fără prunc.

    Car­tea. O altă ilu­zie. Că rămâ­ne ceva după tine. Aiu­rea, rămâ­ne!
    Aşa înce­pu­se. Îi ofe­ri­se o car­te. Cu sti­mă, sau cu ce zise­se? Cu ceva, ori­cum. Glu­mea cu ea – „Ai gri­jă că s‑ar putea să mă îndră­gos­tesc mai mult de scri­i­toa­re!”. Râdea: „Nu‑i nimic. Pun eu mâna oda­tă pe ea şi‑i scot ochii!”. Când eşti feri­cit, râzi din ori­ce. Chiar şi de glu­me­le cele mai stu­pi­de.

    Mare­le Oraş. Aco­lo te pierzi. Eşti mic. Sau, mai bine zis, îţi dai sea­ma de neîn­sem­nă­ta­tea pe care o ai în gene­ral. Ora­şe­le mici cre­ea­ză ilu­zia unei impor­tanţe oare­ca­re, pe care, de cele mai mul­te ori, ţi‑o atri­bui sin­gur. Dar asta nu înseam­nă că mari­le ora­şe te înva­ţă lecţia sme­re­ni­ei. Dim­po­tri­vă! Poa­te pe cea a ali­enă­rii. Doar satul îţi dă sen­ti­men­tul real al apar­te­nenţei la ceva. De-ace­ea, cei care s‑au năs­cut la sat, îl poar­tă în suflet prin indi­fe­rent ce mari cita­de­le şi-ar plim­ba paşii.

    Şi totu­şi înce­pu­se să iubeas­că Mare­le Oraş. Aco­lo era el. Erau împre­u­nă. Îi plă­cea să pri­veas­că faru­ri­le în noap­te, de sus, de la fereas­tra res­ta­u­ran­tu­lui. În dreap­ta, ora­şul cu vier­mu­ia­la lui agi­ta­tă. În stân­ga, flă­că­ri­le unui cămin, care amin­tea de lini­ş­tea unui alt­fel de cămin. O lini­ş­te râv­ni­tă. În faţă, el. Cu o ima­gi­ne tot­dea­u­na impe­ca­bi­lă, neper­mis de fru­mos pen­tru un băr­bat. Une­ori, de‑o răcea­lă neînţe­lea­să. Ea – mică, în umbră, res­pi­rând aproa­pe cu tea­mă. Nedo­rin­du-şi nimic, îna­fa­ră de a‑şi dărui iubi­rea. Şi de a simţi iubi­rea lui. Cerem atât de puţin! Puţi­nul ace­la ni se ofe­ră une­ori. În porţii mici sau mai mari. Ni se flu­tu­ră pe la nas, ne îna­lţă. Apoi, după ce ne-am ridi­cat sufi­cient, mâna ace­ea care ne‑a urcat, ne dă dru­mul. De sus, de tare sus. Şi totul se zdrun­ci­nă.

    Cata­com­be­le. Mer­geau prin zăpa­dă. Fără a se ţine de mână. Când iubeşti un om, simţi per­ma­nent nevo­ia să păs­trezi con­tac­tul fizic cu el, nu? Printr‑o par­te ori­cât de mică a cor­pu­lui. Ea nu putea dormi, dacă măcar nu-şi simţea pal­ma în mâna lui. La fel când mer­geau pe stra­dă. Dar nu îndrăz­nea să‑l atingă, impre­sio­na­tă de sobri­e­ta­tea lui, de om cu pro­ble­me­le ome­ni­rii pe cap. Care sunt pro­ble­me­le ome­ni­rii? Ome­ni­rea are o sin­gu­ră pro­ble­mă majo­ră – lip­sa iubi­rii. Res­tul sunt con­se­cinţe.

    Pasă­rea. Atât de mică şi de fru­mos colo­ra­tă! Muri­se. De foa­me? De frig? Se poa­te muri şi de sin­gu­ră­ta­te. I‑o ară­ta­se şi lui; nu părea să o fi văzut. Punea ţara la cale prin tele­fon. Când patria te chea­mă, cui îi pasă de‑o pasă­re moar­tă?
    Avu­se­se o strân­ge­re de ini­mă. Aşa­dar, şi ce‑i fru­mos poa­te muri? Şi nu ori­cum. În pus­ti­e­ta­tea ace­ea, fără ca nimeni s‑o plân­gă, fără ca nimeni să stri­ge dure­rea unei fru­mu­seţi mai puţin. Avea ari­pi­le întin­se, ca pen­tru zbor. Măcar ea muri­se zbu­rând!

    Omul de zăpa­dă. Atât de pri­că­jit! Ţi se făcea milă privindu‑l. Soa­re­le nemi­los înce­pu­se să‑l topeas­că.

    Pen­tru pri­ma dată, i se năzări că oame­nii de zăpa­dă împăr­tă­şesc ace­ea­şi soar­tă cu dra­gos­tea. Când îl con­stru­iesc, copi­ii depun mult zel, se bucu­ră, se zben­gu­ie în jurul lui ca într‑o odă a bucu­ri­ei. Mai devre­me ca aces­ta să-şi fi împli­nit meni­rea, se plic­ti­sesc de el şi încep să‑l loveas­că. Cu bul­gări, cu pum­nii, cu picioa­re­le, cu ce nime­resc. În cel mai feri­cit caz, îl lasă la voia întâm­plă­rii şi‑a soa­re­lui care‑l topeş­te lent. Cam asta fac şi oame­nii cu dra­gos­tea lor. Doar că, în loc de bul­gări, folo­sesc cuvin­te­le. Alte­le decât cele pe care le folo­seau când con­stru­iau. În loc de soa­re – au nepă­sa­rea.

    Reve­li­o­nul. Au dan­sat. Era un dan­sa­tor minu­nat! Îi săru­ta­se mâna. Par­că pen­tru pri­ma dată. Cu toa­tă apro­pi­e­rea fizi­că, îl simţea depăr­tân­du-se uşor, pre­cum o ambar­ca­ţiu­ne care se depăr­tea­ză de mal. Dacă te uiţi în jur, nici nu-ţi dai sea­ma că se miş­că. Dacă pri­veşti spre debar­ca­der, aproa­pe nu-ţi vine a cre­de câtă dis­tanţă ai luat.
    Când s‑a pro­dus des­prin­de­rea, fie şi mili­me­tri­că, e ca şi cum te-ai afla la depăr­ta­re de mile. Oda­tă slă­bi­tă anco­ra, dis­pa­re sta­bi­li­ta­tea, cer­ti­tu­di­nea. Valu­ri­le nu te mai sal­tă leneş, lăsân­du-te totu­şi în ace­la­şi loc. Te poar­tă înco­tro bate vân­tul. Res­tul ţine de abi­li­ta­tea cu care ştii să-ţi mânu­ieşti bar­ca. Abi­li­ta­te care uno­ra le lip­seş­te cu desă­vârşi­re.

    Poar­ta. O poar­tă între­des­chi­să e o cru­zi­me. O laşi­ta­te a celor care n‑au cura­jul să ţi‑o trân­teas­că în nas. Nici s‑o lase des­chi­să. Nu c‑ar avea vreo milă de tine, nici vor­bă! Doar gri­jă de ei, de sta­bi­li­ta­tea lor emoţio­na­lă. Căci, ori­ce s‑ar spu­ne, o poar­tă închi­să doa­re în pri­mul rând pe cel care‑o închi­de. De ce să‑l doa­ră? Mai bine pe celă­lalt. Care stă cu ochii, gân­du­ri­le, simţu­ri­le aţin­ti­te pe spa­ţi­ul ace­la care dă porţii sta­tu­tul de „între­des­chis”, tot aştep­tând să se des­chi­dă. Cân­d­va. Nu se ştie nici când, nici dacă. În tim­pul aces­ta, nici nu se moa­re, nici nu se tră­ieş­te. Rămâi şi tu… între­des­chis. Jumă­ta­te spre via­ţă, jumă­ta­te spre nevi­a­ţă.

    Vise­le. Vor­bim de cele pe care şi le fău­reş­te omul. Ce vipe­re aces­te vise care muş­că din noi! De ce n‑ai dat, Doam­ne, şi‑a unspre­ze­cea porun­că? – Să nu visezi!

    (Din volu­mul „A unspre­ze­cea porun­că” de Flo­ren­ti­na Lore­da­na Dali­an, 2012, 2014).

    librariaeminescu.ro/Florentina-Loredana-Dalian__A-unsprezecea-porunca


    Man­ga­lia News, 28.12.2018.


    Susține cotidianul online Mangalia News.
    Poți dona aici:
    Mulțumim pentru sprijin.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Va rugam sa adaugati un mesaj
    Va rugam sa introduceti numele