Dana Fodor Mateescu:
Vânzătoarea de treninguri

1
263
Booking.com

Dana Fodor Mate­es­cu — Vân­ză­toa­rea de tre­nin­guri.

O cunoș­tin­ță, patron cu vreo cinci fir­me în spi­na­re, mi se plân­gea că s‑a înră­it lumea, dom‘le, și că vân­ză­toa­re­le, feme­i­le de ser­vi­ciu sau mena­je­re­le, care vin să se anga­je­ze la el „nu mai sunt cum erau oda­tă”.

-De ce, coa­ne?

-Sunt pli­ne de fițe și pre­ten­ții. Îmi cra­pă hipo­ta­la­mu­su‘, zău!

Și mi‑a poves­tit „of”-ul lui, în timp ce sor­beam dintr‑o cafea, într-un res­ta­u­rant de la Mall. Cică a dat recent un con­curs pen­tru două vân­ză­toa­re. Avea omul nevo­ie pen­tru un stand de cos­me­ti­ce și par­fu­muri. Fos­ta anga­ja­tă s‑a mări­tat și n‑o mai lasă Cos­ti­că, soțul, să zâm­beas­că cli­en­ți­lor, o ține aca­să, lega­tă de pat.

Zis și făcut. Au venit vreo 15 fete și femei până în 30 de ani. Cu zece a ter­mi­nat rapid, că abia ști­au să citeas­că, dară­mi­te să buto­ne­ze la o casă de mar­cat. (ulti­ma vân­ză­toa­re îi stri­ca­se vreo două apa­ra­te!). Cele­lal­te au pre­tins mași­nă de ser­vi­ciu, loc de par­ca­re, bonuri de masă și un sala­riu de 2500 de lei pe lună. Feme­ia de ser­vi­ciu a vrut decon­ta­re pen­tru ben­zi­nă, că ea nu vine cu RATB-ul, are mași­nă per­so­na­lă, „Pejo” din Bul­ga­ria, iar mena­je­ra, pe care voia s‑o anga­je­ze pen­tru biro­ul lui, a zis că nu ser­veș­te mun­că sâm­bă­ta, decât dacă e plăti­tă dublu.

Mi‑a venit să râd. Mi-am întors pri­vi­rea în tre­cut și mi-am amin­tit de mine, copi­lă, cum eram când m‑am anga­jat pri­ma dată, la 18 ani, ca elec­tri­cian la CET Bucu­rești Vest. Ce pre­ten­ții aveam eu atunci? Puți­ne. Ca și acum.

Patro­nul necă­jit, cu cinci fir­me și „vân­ză­toa­re piți­poan­ce și proas­te”, vor­bea în fața mea: „taba­ra-taba­ra-taba­ra, c‑o fi, c‑o păți”, dar eu nu mai eram aco­lo, ci cobo­ram somno­roa­să din auto­buz, la 6,30 dimi­nea­ța, ală­tu­ri de tata și de alte zeci de elec­tri­cieni, maiș­tri, ingi­neri și subin­gi­neri. 1988. Nu mă între­ba nimeni ce sala­riu vreau. Pe diplo­ma mea scria elec­tri­cian ‑Apa­ra­te de Măsu­ră și Con­trol, dar regu­lat spă­lam holu­ri­le cen­tra­lei, dădeam cu mopul („teu” din lemn, pe care arun­cam o otrea­pă cenu­șie, niș­te izme­ne de-ale lui nea Fodor), fre­cam feres­tre­le cu zia­re, țevi­le din insta­la­ție (cu păcu­ră), era „minu­nat”!

Și nu numai eu făceam tre­bu­ri­le astea ingra­te, ci toa­te feme­i­le de aco­lo, în afa­ră de secre­ta­re și de ingi­ne­re. Aveam niș­te pal­me ori­bi­le. Sin­cer, nu-mi plă­cea mese­ria asta, făcu­sem un liceu eco­no­mic, ști­am să vând obiec­te și pro­du­se ali­men­ta­re, nu să gâdil tranzis­to­rii la subraț și să înfă­șor liță pe bobi­ne. Habar n‑aveam ce dife­ren­ță e într‑o dio­dă și-un con­den­sa­tor, și nici nu eram curi­oa­să ca să aflu. Mă for­ța­se tata să aleg dru­mul ăsta. (Proas­to! Câștigi bani fru­moși, ești aproa­pe de casă și ai timp să înveți pen­tru facul­ta­te.)

După doi ani de fre­cu­șuri în ture de zi și noap­te, osci­lo­scoa­pe și apa­ra­te spe­ci­a­le, am refu­zat să mă mai duc la ser­vi­ciu. Pa și pusi! Mi-am pus palma‑n cap și m‑am anga­jat la maga­zi­nul Uni­rii. Ăla care‑i plin de recla­me acum, de nu mai știi unde îi e fața.

Aici voiam să ajung. La capi­to­lul vân­ză­toa­re. Asta deve­ni­sem. Mun­ceam pe rup­te, de dimi­nea­ța până sea­ra pe un sala­riu de căcat, și fără Car­te de Mun­că. Dar eram feri­ci­tă, mă pre­gă­team pen­tru facul­ta­te, mă duceam și la cor. Aveam 20 de ani. Lumea era o cire­a­șă coap­tă căre­ia puteam să‑i dau un bobâr­nac sau s‑o mănânc cu sâm­bu­re cu tot, apoi să‑i înnod codi­ța cu lim­ba și să mă dau mare.

Stă­team la o tej­ghea din sti­clă, par­că o și simt sub bra­țe acum când scriu, era rece și puțin lipi­cioa­să de la deș­te­le obo­si­te ale celor care apă­sau pe ea și-mi indi­cau ce inel, ce bră­ța­ră, ce măr­gea doreau să cer­ce­te­ze și even­tu­al să cum­pe­re.

Buti­cul se numea Cris­ti­an (nici nu se putea alt­fel!) și era un fel de con­sig­na­ție, unde vin­deam de toa­te, înce­pând cu tre­nin­guri și ter­minând cu rujuri tur­cești, din alea verzi, gre­țoa­se, rochii de țoa­pă, cu paie­te aurii și cer­cei tip talan­gă, roz-bom­bon. (era o modă prin anii 90).

Res­pon­sa­bil de maga­zin era doam­na Dumi­triu, o feme­ie dis­tin­să, cam la vreo 70 de ani, vor­bea fran­țu­zeș­te mereu și fuma non-stop niș­te țigări „extre­mem­ment”… de putu­roa­se. Doam­ne, era teri­bi­lă. Un per­so­naj deli­cios. Avea un tic ver­bal care o făcea tare sim­pa­ti­că. Indi­fe­rent de subiect, că era vor­ba de baș­cheți, ștrampi cu buze, Ili­es­cu, poli­ti­că, Ion Rațiu, aur de trom­pe­tă sau car­ca­laci, ea ter­mi­na inve­ri­a­bil cu expre­sia: „c’est la meme cho­se”.

În fie­ca­re sea­ră făceam inven­ta­rul. N‑a exis­tat o sin­gu­ră zi, cât am lucrat aco­lo, să ne iasă soco­te­li­le la fel. Mie-mi dădea 4589, ei 4890. Vai, ce dra­mă!

-Doam­na Dumi­triu, ce ne facem? De ce nu ne iese?

Și o luam de la capăt. Stă­team până venea por­ta­rul și ne dădea afa­ră. Une­ori con­ti­nu­am la metrou. C‘ est la meme cho­se…

Via­ța mea era așa de boga­tă, că n‑avea timp să mă plic­ti­sesc, cre­deți-mă. Ce știu vân­ză­toa­re­le din ziua de azi! Auzi, vor mași­nă și loc de par­ca­re! Ha! Ha!

În tim­pul vân­ză­rii tre­bu­ia să fiu cu o ple­o­a­pă pe mar­fa expu­să în magazin,(că se cior­dea la greu! Și tot noi o plă­team.) cu alta pe cli­en­ții care-mi cereau câte ceva și mă între­bau cât cos­tă aia, cât cos­tă aia­lal­tă, dar „tre­lin­gu‘” ăla i‑ar veni bine lu‘ Ionel? Da‘ lu‘ Ninel? Da‘ blu­za nu e cam mică? Da ‘42 aveți? Da‘ pă ver­de? Etc…Trebuia să am paișpe ochi, opt mâini, patru picioa­re, trei guri. Iar eu…

Și oda­tă chi­ră­ia doam­na Dumi­triu în fran­ce­ză (aveam noi un cod de urgen­ță!) „Au vole­ur, Au vole­ur”, să nu se prin­dă ciu­pa­ne­zii care dădeau cu gioa­la. Eu lăsam tej­ghea­ua cu tre­nin­guri și măr­ge­le mov pen­tru matra­cuci și, țuști, după infrac­tori. Ai dra­cu‘ ce mai fugeau!

Pe vre­mea aia, în Uni­rii (noiem­brie-mar­tie 1990) nu exis­tau așa mulți agenți de pază ca acum, fie­ca­re făcea ce‑i stă­tea în pute­re ca să-și ape­re mar­fa. Și iată-mă aler­gând dis­pe­ra­tă după hoți prin tot maga­zi­nul, urlând, cu ple­te­le în vânt și făcând în toa­te felu­ri­le. Păcat că nu m‑ați văzut în acțiu­ne! V‑ați fi dis­trat. Eram feme­ia bio­ni­că, gagi­ca elas­ti­că, Dana Sculi de la FBI. Când prin­deam infrac­toa­rea (de obi­cei erau femei) o pla­cam din spa­te, săream pe ea, o încă­le­cam și mă țineam bine de spi­na­rea ei. Îi smul­geam rochia, blu­za sau ce fura­se ea din butic. Apoi o lăsam în pla­ta Dom­nu­lui. Nu mă mai inte­re­sa. Dar venea din nou la cior­dit. Ace­eași cre­a­tu­ră. Înce­pu­sem să le cunosc după alu­ni­țe. Cum apă­reau în maga­zin, le salu­tam ele­gant (mă învă­ța­se doam­na Dumi­triu) și ime­di­at se cărau.

Într‑o zi, am nime­rit o hui­du­mă, o dita­mai muie­rea, mus­tă­cioa­să, fos­tă pâr­nă­ia­șă, i‑am văzut tatu­a­jul, cin­ci­ul de la zar pe cara­ba dreap­tă. Avea pal­me mari de volei­ba­lis­tă (por­tar!). Când s‑a ridi­cat cu mine în câr­că, aveam împre­u­nă doi metri și ceva înăl­ți­me. Praf m‑ar fi făcut, dacă nu săreau fete­le de la cos­tu­me și Nicu fru­mo­su‘, de la pan­tofi, căruia‑i sunt veș­nic recu­nos­că­toa­re, prin­tre alte­le, și pen­tru că mi‑a făcut rost de niș­te ghe­te adi­das, albe-albe, fix numă­rul meu.

Neca­zuri aveam și cu cior­di­to­rii bala­oa­cheși (sec­ția 10 Poli­ție îi ținea de mult în faruri) care furau în incin­ta maga­zi­nu­lui Uni­rii, din poșe­te­le doam­ne­lor și buzu­na­re­le domni­lor. Eu, fiind la tej­ghea, vedeam ori­ce miș­ca­re. Ochi de șoim! Cum­pă­ră­to­rul, nea­tent, nu sim­țea nimic. Și nu puteam să tac. Am făcut‑o doar de câte­va ori și m‑am sim­țit ori­bil după. Îmi ima­gi­nam cum omul res­pec­tiv venea aca­să la nevas­tă și la copii, cinci la număr, fără nicio les­ca­ie, plâns, trist, cu ochii gri şi maţe­le chi­orâind de foa­me.

Așa că jura­sem să ciri­pesc de fie­ca­re dată când obser­vam vreo devi­e­re. Și eram direc­tă, nu stă­team la dis­cu­ții:

-Aveți gri­jă la por­to­fe­le! Se fură!

Coca­la­rii, dați în vileag, rân­jeau veş­ted la mine și-mi făceau sem­ne cu dege­tul la gât. Tra­du­ce­re: „fata noas­tră, pân-aici ți‑a fost, îți luăm nițel sân­ge pe lamă, să vedem cum stai cu gli­ce­mia. Mică, mare?”

Mă aștep­tau noap­tea, dar eu nu eram nici­o­da­tă sin­gu­ră, ci veneau băie­ța­șii mei, roc­ke­rii, cu robi­ne­te în pumni, țevi de calo­ri­fer și alte arme spe­ci­fi­ce vâr­stei lor nebu­ne. Abia aștep­tau să poceas­că nis­cai­va mutre cu frun­te mică și gân­duri jegoa­se. Nici­o­da­tă n‑am pățit nimic. Am scă­pat tea­fă­ră de fie­ca­re dată.

Zil­nic, mare­le maga­zin adu­na în pân­te­cul lui sute de oameni, vân­ză­tori, cli­enți, ter­chea-ber­chea, bos­che­tari care se încă­l­zeau, cer­șe­tori, auro­laci, copii care chiu­leau de la liceu, infrac­tori. Erau unii care veneau când se des­chi­deau uși­le și ple­cau sea­ra, la închi­de­re. Bos­che­ta­ri­lor le dădeam să mănân­ce și mă aju­tau să‑i prind pe fură­cioși.

Când apă­reau bul­ga­rii era pră­păd. În zece ore de mun­că nu stă­team jos o cli­pă. Pen­tru că îmi plă­cea lim­ba și reu­șeam să mă înțe­leg cu ei, mă cău­tau spe­cial pe mine, tri­miși de alții care, la rân­dul lor mă cunos­cu­se­ră. Așa că deve­ni­sem pri­e­te­nă cu Pet­co, Rosi­ța sau Arghir, dar şi cu mă-sa lu‘ Pet­co, tan­ti Lili.

-Scol­că pan­ta­lo­nă­tă? Za mom­ce e momi­ce?

Veneau și de alte rai­oa­ne să mă che­me:

-Dano, hai că iar au venit bul­ga­rii și nu pri­cep deloc ce zic. Aju­tă-mă!

Noap­tea aveam coș­ma­ruri. Visam că mă bat cu țiga­nii, cu tur­cii și cu bul­ga­rii. Eu tră­geam de tre­nin­gu­ri­le care se întin­deau ca niș­te ciungi Hub­ba-Bub­ba, tră­geau și bul­ga­rii. Vor­beam în somn. Țipam. Lucru mare.

Ca să fac față situ­a­ți­ei, am chemat‑o și pe Flo­ri­na Maca­rie, fos­ta mea cole­gă de liceu, fata cu ochi verzi, de mâță, cea care aler­ga­se cu mine prin­tre gloan­țe la Revo­lu­ție. Măcar să ne chi­nuim împre­u­nă la inven­tar și la cărat mar­fă. Acum aveam câte trei rezul­ta­te dife­ri­te la fina­lul unei zile. Patro­nul, un tip musă­cios, mare, de vreo doi metri îna­l­ți­me, se lua cu mâi­ni­le de păr.

Mai îndu­ram umi­lin­țe când pri­meam mar­fă. Duceam în bra­țe saci din plas­tic, cu câte 50 de tre­nin­guri (eu aveam 49 de kile!) pe scări, prin­tre cli­en­ții maga­zi­nu­lui Uni­ver­sal Uni­rea, care nu erau puțini. Unii din­tre ei, ire­me­di­a­bil cre­tini, pro­fi­tau de fap­tul că mâi­ni­le noas­tre erau ocu­pa­te cu sacii, și ne ciu­peau ba de popou, ba de picioa­re, și mine și pe Flo­ri­na. Făceam ca trenu‑n gară la Cara­cal când dă să ple­ce. Îi spur­cam cum ne venea la gură, Maca­rie mai puțin că era edu­ca­tă și miro­sea a mic­șu­ne­le, dar eu nu mă mai abți­neam.

Doam­ne, ce vre­muri am tră­it!

Când mi-am reve­nit din visa­re, ami­cul meu, patro­nul, dis­pă­ru­se. Când dra­cu‘ o fi ple­cat? Nu mi-am dat sea­ma. Ce ches­tie!

În fața mea stă­tea o fată ner­voa­să, cu șor­țu­leț ver­de, care mă între­ba dacă plă­tesc cafea­ua aia sau nu.

Dana Fodor Mate­es­cu, sep­tem­brie 2018. Alte poves­tiri din Bucu­res­ti.


Poveș­ti­le mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dină­un­tru. Le cert și le iubesc, le mân­gâi, apoi le gonesc, le ucid și le rea­duc la via­ță. Sunt ale mele. Une­ori, mă îmbra­că de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fie­ca­re deget. Eu însămi sunt o poves­te.


MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 11.10.2018.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele