Educația parentală, o formă de îndoctrinare deghizată și perversă a copiilor de către stat.
ROMANIA LIBERA: In iunie 2018, Ministerul Educatiei Nationale (MEN) a publicat spre consultare publica «Strategia nationala de educatie parentala 2018-2025» (strategia), document extrem de ideologic, demn de regimurile totalitare.
1. Scopul strategiei
Parcurgand textul, realizam ca «educatia parentala» nu este altceva decat o forma de indoctrinare deghizata si perversa a copiilor de catre stat. Prin aceasta nu parintii sunt cei vizati in mod direct, ci copiii acestora, noua genratie, careia se doreste a i se intipari cu forta, in minte si in inima, ideile si valorile marxismului cultural privind familia: «modificarea convingerilor, atitudinilor și comportamentelor părinților conduce la modificarea comportamentelor copiilor» (§ 3).
Perversitatea acestei strategii este cu atat mai mare cu cat cei care sunt chemati sa procedeze la aceasta inginerie sociala asupra copiilor sunt proprii lor parinti, aceia care au datoria si dreptul de a-i educa, adica de a-i ajuta sa se dezvolte integral ca oameni, sa devina ceea ce sunt si pentru ceea ce acestia au fost creati. Este de fapt o privare a parintilor de dreptul acestora de a-si educa copiii conform conceptiilor lor filozofice si religioase, creindu-le doar impresia exercitiului acestui drept.
In realitate, acesta strategie este un alt nume dat controversatelor ore de educatie sexuala pe care «minoritatea leninista» nu a reusit sa le introduca in scoli, ambele proiecte vizand schimbarea mentalitatii copiilor si a tinerilor in ceea ce priveste familia, casatoria, parintii, vocatia femeii si a barbatului: «revizuirea curriculum-ului și a suporturilor de curs pentru formarea abilităților parentale ale tinerilor, ca viitori părinți şi introducerea disciplinei opționale „Educaţie parentală”, în planul de studii (la nivelul claselor liceale, colegii, școli profesionale, universităţi)» (§ 62.2).
Si in Europa s-a practicat aceeasi abordare, incercandu-se sa se vinda parintilor aceeasi propaganda insa sub diverse denumiri: «educatie pentru cetatenie», «educatie pentru sanatate» sau «promovarea egalitatii intre barbati si femei».
A-i obliga pe parintii sa accepte ceea ce statul intelege prin «familie», «casatorie», «parinti », «femeie», «barbat» echivaleaza cu a-i priva pe acestia de dreptul la educatia propriilor copii. Astfel, scolile nu se mai ocupa cu educatia copiilor, ci cu indoctrinarea lor.
Acest fenomen nu e nou, ci cum bine se stie, dateaza din 1919, cand in Ungaria lui Bella Khun, Georg Lucaks, pentru a decrestina Ungaria si a slabi familia, a propus introducerea educatiei sexuale radicale in scolile publice, intentionand sa submineze etica crestina a sexualitatii umane si familia.
Tratatele internationale recunosc ca dreptul si responsabilitatea educarii copiilor apartin in primul rand parintilor, Bisericii si doar in subsidiar statului si scolii.
Drepturile si obligatiile parintilor, Bisericii, statului, scolii depind de rolul si de finalitatea fiecareia dintre acestea si acestea nu trebuie sa se opuna sau sa se contrazica intre ele. Daca o fac, atunci una dintre aceste entitati violeaza drepturile alteia, comitand un abuz de drept.
Cum copiii se nasc intr-o familie, primind viata datorita parintilor lor, acestora din urma le este recunoscut dreptul si obligatia educarii copiilor lor caci aceasta opera nu este altceva decat continuarea si desavarsire a ceea ce acestia au inceput atunci cand au pocreat. Este de datoria lor ca prin educatie sa le asigure copiilor lor o dezvoltare lor umana integrala. Biserica, avand rolul de a se ingriji de sufletul omului si de a-l conduce la viata vesnica, va fi intotdeauna in drept sa aibe un cuvant de spus in tot ceea ce atinge domeniul moral si religios.
Statul, al carui sarcina este realizarea binele comun, nu are un rol direct in educatie, ci doar pe acela pe care familia i-l deleaga. Cum familia nu poate realiza singura educatia copiilor datorita lipsei de timp, mijloace, competente etc., aceasta deleaga o parte din responsabilitatile sale statului, scolii. Astfel, statul nu trebuie sa se substituie familiei, ci trebuie sa fie complementar acesteia.
Familia este cea care spune statului si scolii in ce fel aceasta are nevoie de ajutorul lor, astfel ca intre cele doua trebuie sa existe o colaborare in ceea ce priveste educatia copiilor si nu o contradictie. Educatorii nu pot impune copiilor alte cunostinte decat cele care le sunt necesare pentru adevaratul lor bine si pentru dezvoltarea lor integrala. Altfel, copii devin ostatecii raspandirii ideologiei.
2. Continutul strategiei
In mod concret, din introducerea si din textul strategiei aflam urmatoarele:
Familia trebuie sa adopte noile ideologii despre «familie» si sa-si supuna propriii copii la inginerii sociale:
«promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii».
Educatia parentala vizeaza schimbarea mentalitatii parintilor pentru ca acestia la randul lor sa isi indoctrineze copiii:
«a-i conștientiza pe părinţii (…) să-și modifice unele cunoştinţe, atitudini, înţelegeri/viziuni şi practici de îngrijire şi educaţie în conformitate cu recomandările psiho-pedagogiei moderne».
Strategia lupta impotriva «mentalitatii conservatoare», a «sistemului de valori ale familiilor» si a «profesionistilor care idealizeaza familia traditionala».
Cu alte cuvinte, impotriva constiintei oamenilor impregnata de valorile si traditiile crestine, impotriva viziunii crestine despre familie, militand, totodata, pentru o viziune ideologica despre despre aceasta.
«Deseori, noile ideologii promovate in special in domeniul protectiei copilului intalnesc mentalitati conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regandit in contextul unor informatii noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor. De aceea, familia din societatea actuala are nevoie din ce in ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta acestor cerinte, in conditiile in care parintii (…) raman atasati valorilor care s-au transmis traditional si pe care le considera ca fundamentand modele valide de relationare intrafamiliala. Aceasta din urma atitudine, (…) este prezenta uneori si in discursul profesionistilor, care idealizeaza familia traditionala, pe care o considera drept o forma perfecta de organizare».
In mod concret, intreaga strategie se bazeaza pe redefinirea «familiei». Aceasta nu mai este o realitate obiectiva, bazata pe natura umana, ci una ideologica, care «se creaza si se recreaza permanent», in functie de ideile unora sau altora:
«familia nu este inteligibila ca realitate obiectiva, ea este mai degraba un produs socio-cultural, „o constelatie de idei, imagini si terminologii” [1]creata si recreata permanent de practicile socio-culturale.»
Notiunile de «parinti», de «mama» si «tata» sunt inlocuite cu cea de «parentalitate», al carei definitie si continut variaza in functie de ingineriile sociale pe care unii sau altii le practica. Parintii nu mai sunt genitorii si educatorii copiilor lor, cei care asigura copilului lizibilitatea filiatiei sale, ci o functie, un statut, un rol. Astfel, a fi mama sau tata nu mai are nicio semnificatie si nicio valoare. «Familia» nu mai este una singura, cea naturala, ci exista felurite «modele» familiale, toate avand aceeasi valoare:
«Notiunea de „parentalitate” reprezinta exercitarea atributiilor de parinte si indeplinirea actiunilor necesare acestei functii, si se transforma si ea, odata cu societatea, care ii determina atat continutul, cat si sfera de aplicabilitate. In ultimele decenii, statutul si rolul de parinte, cuprinzand atributii de natura fizica, psihica, sociala, culturala si economica, au evoluat rapid, sub influenta dezvoltarii tehnologice si informationale a intregii lumi si a diversificarii modelelor familiale si educationale.»
Familia este inlocuita cu statul. Statul devine principalul educator al copiilor, uzurpand familiei acest drept. Conform strategiei, nu familia este cea care deleaga statului anumite responsabilitati privind educatia copiilor, ci invers, statul e cel care le «impune» si le «valideaza»:
«reusita educatiei nu depinde numai de parinti (…) ci si de vointa institutiilor chemate sa valideze si sa valorizeze responsabilitatile si autoritatea parentala (…)»;
«Sustinerea formairi si dezvoltarii competentelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie sa si le asume (…)»;
«atragand familia alaturi de scoala de la varstele timpurii ale copilului, putem „educa” si familia» (§ 34)
Statul schimba scopul educatiei: aceasta nu mai comunica adevarul, ci ideologia gender, raspandind propaganda in favoarea unei viziuni ideologice neomarxiste despre familie:
«A sustine parintii in interesul superior al copilului inseamna a crea o noua cultura familiala (…)» (a se vedea si § 34);
«politicile care privesc initierea, formarea si dezvoltarea competentelor parentale trebuie sa porneasca de la respectarea modelelor familiale si educationale existente in realitate, fara a impune modele unice considerate ideale, (…) sa propuna alternative sau sa transforme aceste modele»;
«(…) abordarii educatiei de gen in cadrul intalnirilor cu parintii (§ 35.6);
«sistemul de educatie parentala trebuie sa vina in sprijinul dezvoltarii unor principii esentiale ce vizeaza promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate si incurajarea activa a egalitatii de gen» (§ 46.3);
«stilurile parentale trebuie revizuite din perspectiva relationarii cu copii si inlaturarii stereotipiilor de gen, care influenteaza traseele de viata diferite ale fetelor si baietilor, in acord cu legislatia nationala anti-discriminare si cu standardele Natiunilor Unite si ale Comisiei Europene in acest domeniu» (§ 59.1).
«selectarea si pregatirea resurselor umane se va face prin integrarea activa a perspectivei de gen la nivelul curriculei de formare» (§ 62.5).
3. Strategia este profund contrara tratatelor internationale care garanteaza dreptul la educatie [2]
Dreptul copilului la educatie si dreptul natural al parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile convingeri religioase si folozofice
Tocmai pentru a preveni astfel de situatii in care statul foloseste educatia in scopuri ideologice si de propaganda, tratatele internationale au consacrat dreptul copilului la educatie si dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile convingeri[3]. Lucrarile pregatitoare ale articolului 26 din Declaratia universala a drepturilor omului indica foarte clar faptul ca acest drept al parintilor a fost introdus in text de catre Charles Malik (Liban), cu sustinerea altor delegatii, tocmai pentru a limita puterea statelor in educatie si pentru a le impiedica, in special pe cele totalitare, sa foloseasca educatia in scopuri de indoctrinare: pentru a «impiedica reprducerea situatiilor in care era posibil unor dictatori sa interzica parintilor sa isi instruiasca copiii asa cum acestia voiau»[4].
Dreptul copilului la educatie este exercitat in primul rand de catre parinti, in virtutea indatoririi lor naturale si are drept scop interzicerea indoctrinarii copiilor
Conventia europeana a drepturilor omului consacra dreptul la educatie in articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Conventie, din formularea caruia rezulta clar ca dreptul copilului la educatie este exercitat in primul rand de catre parinti, in virtutea indatoririi lor naturale si are drept scop interzicerea indoctrinarii copiilor de catre stat. Statul, in masura in care isi asuma vreun rol in educatie, trebuie sa respecte convingerile parintilor: «Nimanui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea functiilor pe care şi le va asuma in domeniul educatiei si invatamantului, va respecta dreptul parintilor de a asigura această educatie si acest invatamant conform convingerilor lor religioase si filozofice».
CEDO, a reamintit acest lucru de nenumarate ori:
«Achitandu-se de o indatorire naturala fata de copiii lor, aceea de a avea in primul rand responsabilitatea ‘asigurarii educatiei si instruirii acestora’, parintii pot cere statului sa le fie respectate convingerile religioase si filozofice. Dreptul acestora corespunde asadar unei responsabilitati strans legata de exercitiul dreptului la educatie»[5];
Convingerile parintilor sunt respectate atunci cand acestea nu sunt ignorate[6] si atunci cand informatiile si cunostintele din programa scolara sunt difuzate in mod obiectiv, critic si pluralist si daca acestea nu urmaresc un scop de indoctrinare [7].
Lucrarile pregatitoare ale articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Conventie exprima foarte limpede care este scopul acestui articol: «ceea ce noi revendicam pentru parinti este pur si simplu libertatea, dreptul de a-si indeplini o datorie sacra»[8];
«Regimurile totalitare (…) cauta sa supuna copiii la propaganda lor ideologica sistematica, sustragandu-i de la influenta legitima a parintilor lor»[9].
Dreptul parintilor de a beneficia pentru copiii lor din partea scolii de o educatie religioasa si morala.
Tot din lucrarile pregatitoare aflam ca parintii au dreptul de a beneficia pentru copiii lor din partea scolii de o educatie religioasa si morala: «Articolul despre educatie nu este decat expresia unui punct de vedere secular. Acesta garanteaza parintilor ca statul nu ii va impiedica sa le dispenseze copiilor lor o educatie religioasa; dar in multe state, o mare parte a populatiei doreste mai mult. Acesti oameni platesc impozite si doresc ca copiii lor sa beneficieze de o educatie mult mai religioasa decat ar primi intr-o institutie pur laica. Acestia nu ar trebui sa fie nevoiti sa plateasca de doua ori»[10].
«Instruirea religioasa si morala nu poate fi lasata de-o parte (…) elementul religios este drojdia care patrunde intregul aluat»[11].
Strategia fiind contrara dreptului la educatie al copilului, precum si cel al parintilor acestuia de a-l educa conform convingerilor lor religioase si filozofice, asa cum acesta a fost recunoscut de tratatele internationale la care Romania s-a angajat, aceasta trebuie imediat retrasa de catre MEN.
Mai mult, pe juridice.ro. Articol semnat de Andreea POPESCU.
