Cetatea Ulmetum – un punct strategic între limesul dunărean și litoralul Mării Negre [VIDEO]

0
1656
carturesti.ro%20

Cetatea Ulmetum – un punct strategic între limesul dunărean și litoralul Mării Negre.

Ulmetum este numele aşezării romane antice din marginea satului Pantelimonul de Sus, după cum rezultă dintr-o inscripţie în care erau amintiţi locuitorii “ civi romani et Bessi consistenses în vico Ulmetum” (cetăţenii romani şi bessi consistenţi din satul Ulmetum). Dintr-o altă inscripţie, de mari dimensiuni aflăm că Ulmetum era un sat ( vicus) facea parte din teritoriul Capidavei.

Potrivit izvoarelor istorice, cetatea a fost construită în jurul secolului III d.H., în perioada romană târzie şi a dăinuit până în veacul al şaselea, în timpul epocii romano-bizantine. Este o cetate mică spre mijlocie, care a devenit treptat aşezare fortificată şi care în secolul V a fost atacată şi aproape distrusă de trei valuri hunice.

Introducere.
Mai puțin cunoscut publicului larg, situl arheologic Ulmetum este amplasat în zona centrală a Dobrogei, în apropierea văii râului Casimcea, pe teritoriul actualei localități Pantelimonu de Sus, din județul Constanța. Obiectivul principal îl reprezintă fortificația romano-bizantină, care ocupă un platou situat la extremitatea de est a acesteia. Alegerea locului nu a fost întâmplătoare și se remarcă prin poziția strategică. Astfel, în perioada romană aici exista un nod rutier important, unde se intersectau trei drumuri: unul principal și două secundare.

Primul traversa mijlocul Dobrogei, venind dinspre Marcianopolis (Devnya, Bulgaria) și îndreptându-se către Noviodunum (Isaccea), iar celelalte făceau legătura între două orașe emblematice de pe litoral și două centre militare de la Dunăre: Histria – Capidava, respectiv Tomis – Carsium. Așadar, se poate afirma că rolul acestei fortificații era, în primul rând, de a supraveghea căile de acces dintre obiectivele cele mai importante, dar și de a oferi suport, prin trupe și depozitarea cerealelor, frontului de apărare principal al provinciei Scythia, situat la Dunăre.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

În ceea ce privește cadrul natural, poziția a fost aleasă datorită posibilităților de fortificare naturală, cetatea fiind mărginită la sud și sud-est de valea actualului pârâu Pantelimon, iar la nord și nord-est de o râpă. În fața părților expuse s-a optat pentru amenajarea unui val de pământ, dublat cu șanț de apărare, sistem parțial vizibil, suprapus pe partea dinspre sud-vest de gospodăriile moderne.

Încadrată în rândul fortificațiilor de dimensiuni medii, raportat la epocă, cu un plan trapezoidal neregulat și o suprafață de aproximativ 2 ha, cetatea dispunea de 13 turnuri și două porți mari de acces, orientate către sud-vest și nord-vest. Poarta de nord-vest a fost zidită la un moment dat, semn al unei perioade tumultoase în istoria sitului.

Istoricul cercetărilor
Începutul cercetării arheologice la Ulmetum este marcat de activitatea marelui savant Vasile Pârvan, desfășurată în anii 1911-1914. Primele două campanii (1911-1912) au avut drept obiectiv principal dezvelirea integrală a zidului de incintă pe exterior, împreună cu porțile, în vederea întocmirii planului general al cetății. Ulterior, s-a orientat către turnuri și decopertarea incintei pe interior (1912-1913), pentru ca la ultimele săpături să se concentreze asupra interiorului (1913-1914).

Vasile Pârvan are în primul rând meritul de a fi identificat ruinele de lângă satul Pantelimonu de Sus cu cetatea antică Ulmetum, amintită în izvoarele vremii. Apoi, rezultatele cercetării întreprinse au fost valorificate prin publicarea a trei rapoarte de săpătură detaliate, care alcătuiesc practic prima monografie arheologică a unui sit din România.

După anul 1914, a urmat o perioadă lungă în care cetatea nu a beneficiat de atenția cuvenită din partea specialiștilor, aceasta fiind întreruptă doar ocazional. O săpătură de salvare efectuată de Adrian Panaitescu în anul 1980 și o cercetare de teren întreprinsă de Steven A. Krebs în anul 1993 reprezintă singurele activități arheologice desfășurate în zonă.

Cercetările arheologice sistematice au fost reluate abia în anul 2004, de un colectiv al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Printre obiectivele propuse se numărau stoparea degradării (accentuată pe parcursul celor 90 de ani de întrerupere), completarea informațiilor anterioare despre perioadele de ocupare a fortificației, valorificarea științifică a noilor descoperiri și pregătirea sitului pentru introducerea în circuitul turistic, prin acțiuni de amenajare, restaurare și conservare. De atunci, cercetările s-au desfășurat fără întrerupere, cu rezultate notabile ce urmează a fi publicate în detaliu. Investigațiile nu s-au limitat la cetate, ci au vizat și mediul exterior, pentru obținerea unei imagini de ansamblu a locuirii în toate epocile identificate.

Cetatea
Primele urme de locuire identificate pe platoul ocupat de cetate aparțin epocii grecești (sec. V-II a.Chr.) și sunt marcate doar prin monede. Mai vizibile sunt cele databile în perioada romană timpurie (sec. II-III p.Chr.), distribuite neuniform, în funcție de amplitudinea săpăturilor desfășurate în sectoarele de cercetare. Acestea constau în câteva structuri de locuire și alte intervenții antropice (gropi), majoritatea concentrate în partea de sud, mai aproape de sursa de apă.

Materialele arheologice recuperate sugerează existența unei populații mixte, autohtoni (geți) și romani, cu preocupări specifice zonei rurale (agricultură, creșterea animalelor etc.). Această comunitate își desfășura existența într-un sat ale cărui urme sunt mult mai pregnante la vest de cetate, în vatra localității Pantelimonu de Sus.

Identificarea satului cu vicus Ulmetum, menționat în inscripțiile refolosite la ridicarea fortificației, constituie încă un subiect deschis. Pe lângă vicus se pare că a funcționat și o stație rutieră, amplasată pe același platou ocupat ulterior de fortificație. Acestei statio pare să-i fi aparținut – cel puțin pentru secolul al IV-lea – clădirea cu absidă din zona centrală a acesteia (numită în mod convențional praetorium), cercetată aproape integral de Vasile Pârvan. Supravegherea drumurilor amintite cădea în sarcina unor militari, a căror prezență este indicată de obiectele de port descoperite (militaria).

În paralel cu componenta civilă, stația rutieră a funcționat până în a doua jumătate a sec. IV p.Chr., când situația politico-militară din regiune (migrația goților) a determinat ridicarea unei fortificații în acest punct strategic, gândită astfel încât să cuprindă și stația. În evoluția sa, cetatea a cunoscut două perioade majore de locuire, derulate pe mai puțin de două secole. Prima se datează între c. 380/390 – 470/480 p.Chr. iar a doua între c. 540/550 – 600/615(?) p.Chr. Organizarea spațiului interior a presupus în ambele perioade acoperirea cerințelor administrative, militare și religioase, până în prezent fiind identificate câteva barăci ale militarilor și un edificiu de cult (bazilica paleocreștină).

Conform celor mai recente cercetări, construirea fortificației pare a fi avut loc în două etape. Dacă finalizarea acesteia se plasează sigur în timpul domniei împăratului Theodosius I (379-395 p.Chr.), este încă neclar când au fost demarate lucrările. În orice caz, dovezile converg către o datare nu mai devreme de domnia lui Valens (364-378 p.Chr.). La îndeplinirea obiectivului ar fi fost utilizați atât soldați romani, cât și barbari.

Prezența ultimilor este marcată prin materiale arheologice atribuite culturii Sântana de Mureș – Černjachov, asociate atât cu structuri de locuire de tip bordei, cât și cu morminte de înhumație, mai mult sau mai puțin bogate în inventar. Particularitatea sitului constă tocmai în existența acestor morminte în cuprinsul cetății, care au fost amplasate fie în interiorul bordeielor, fie în imediata apropiere a lor, după dezafectare. Explicarea unor asemenea preferințe necesită cercetări mai aprofundate, însă apariția lor în faza de construcție a fortificației constituie o dovadă indirectă a celor două etape, separate probabil de un eveniment nefericit.

Cetatea a suferit prima distrugere serioasă la jumătatea sec. V p.Chr., cel mai probabil ca urmare a invaziei hunilor. Cu toate acestea, au fost găsite resursele necesare de a o mai menține funcțională pentru o scurtă perioadă, până către anii 470/480 p.Chr., când are loc un alt eveniment militar care pune punct locuirii în zonă. Abandonată timp de cca 70-80 de ani, cetatea a intrat din nou în atenția autorității imperiale, refacerea ei fiind inclusă într-un program mai amplu de organizare a frontierei de la Dunărea de Jos, comandat de împăratul Iustinian I (527-565 p.Chr.).

Refacerea este consemnată de Procopius din Caesarea în lucrarea De Aedificiis (pasajele IV, 7, 17-18), care amintește inclusiv abandonul, confirmat acum și arheologic. De data aceasta fortificația a rezistat mai puțin, fiind distrusă și abandonată definitiv odată cu prăbușirea limes-ului dunărean (sfârșitul sec. VI – începutul sec. VII p.Chr.).

În afară de menționarea pe o inscripție a unei trupe de lanciarii iuniores, folosită fie la ridicarea cetății, fie la refacerea ei din sec. VI p.Chr., numele garnizoanelor care au staționat la Ulmetum nu sunt cunoscute. Cert este faptul că, cel puțin pe parcursul sec. IV-V p.Chr., aici s-au succedat mai multe trupe de foederati, împreună cu familiile lor. Este dificil de apreciat proporția dintre romani și foederati ori dintre civili și militari, însă cetatea pare a fi avut de la început un caracter militar-agrar, transformându-se treptat într-o așezare fortificată (sec. VI p.Chr.).

Frecvența crescută a intervențiilor antropice (în special gropi), care implică o locuire intensă, alături de tendința observată de a nu respecta rigorile militare de aliniere a structurilor de locuire (precum la Capidava), par a înclina balanța către o prezență masivă a federaților. În schimb, Ulmetum prezintă trăsăturile specifice unei fortificații romano-bizantine, cu o proporție ridicată a recipientelor de ceramică de import folosite la aprovizionarea cu hrană a militarilor (annona), produse în atelierele din bazinul Mării Negre, Asia Mică sau nordul Africii. De asemenea, nu lipsesc vesela fină sau de bucătărie, obiectele de port și uneltele metalice dintre cele mai diverse ori monedele, acestea constituind dovezi ale participării active în cadrul economiei regiunii.

Bazilica paleocreștină
Este cel mai important obiectiv dezvelit cu ocazia cercetărilor sistematice efectuate începând cu anul 2004. Edificiul este amplasat în colțul de sud-est al fortificației, într-o zonă mai ferită, cu acces către sursa de apă. Aceasta are planul trinavat și orientarea firească, cu altarul la est. Dispunea de un acoperiș sprijinit pe două șiruri de coloane, probabil din lemn, dispuse la distanțe regulate, iar interiorul era pavat cu cărămizi. În zona centrală a altarului se afla cripta, realizată în mod rudimentar, întreaga structură fiind săpată în loess, sub altar, lipsind total elemente de zidărie. Construită la scurt timp după ridicarea fortificației, bazilica a funcționat inițial doar până la jumătatea sec. V p.Chr. În sec. VI a fost refăcută, cu câteva modificări în plan, atingând expansiunea maximă (26 x 13 m). Dezafectarea finală a avut loc în ultimul sfert al aceluiași secol, probabil după o decizie internă și nu ca urmare a vreunui eveniment.

Bazilica se află actualmente într-o stare precară de conservare, păstrându-se foarte puțin din fundație și elevație, deoarece a fost supusă unor acțiuni de demantelare masivă, încă din antichitate. O conservare primară a fost realizată în timpul și după dezvelirea completă, însă obiectivul necesită urgent lucrări de consolidare. (sursa: Visit Dobrogea).



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply