Românii în viziunea britanicului Paul Wood

0
298

Româ­nii în viziu­nea bri­ta­ni­cu­lui Paul Wood.

Româ­nii. Sigur că oame­nii repre­zin­tă moti­vul prin­ci­pal pen­tru care îţi pla­ce ori­ce ţară, dar pei­sa­je­le de la ţară şi cen­trul isto­ric cam dărâ­mat al Bucu­reş­ti­u­lui sunt ime­di­at pe lis­tă. Româ­nii sunt latini, încon­ju­ra­ţi de maghiari şi slavi, uita­ţi în par­tea greşi­tă a Euro­pei unde, sur­prin­ză­tor, îndu­ră an de an ierni nemi­loa­se. Deşi sunt săraci com­pa­ra­tiv cu alţii, oame­nii par mai feri­ci­ţi decât în cele mai mul­te ţări. Sunt des­chi­şi, pri­e­te­noşi, calzi, întot­dea­u­na ome­noşi — de obi­cei, la nivel emoţio­nal. 

Ori­ce îi pri­veş­te pe români pare a fi un para­dox. Sunt foar­te umani şi înţe­leg tot ce este ome­nesc, nu în ter­meni abs­tra­cţi, dar când scriu des­pre asta întot­dea­u­na por­nesc de la abs­tract şi, une­ori, de la prin­ci­pii de bază cam neclare. Sunt foar­te afec­tu­oşi, cei mai gene­roşi şi buni oameni – dar, pot fi sur­prin­ză­tor de cruzi şi răi.

Când am venit în Româ­nia, cine­va mi‑a spus “româ­nii nu sunt recu­nos­că­tori şi nu au milă” ceea ce este foar­te ade­vă­rat, chiar dacă nu este vala­bil pen­tru toţi. Sunt foar­te mis­tici – dar, cu picioa­re­le pe pământ. Sunt foar­te “de pe altă lume” – dar, şi mate­ria­li­şti dese­ori. 

Sunt foar­te roman­tici şi totu­şi bru­tal nero­man­tici. Încear­că din greu să fie cinici. Sunt foar­te sus­pi­cioşi şi tră­iesc într‑o atmosfe­ră de tea­mă. Sunt cu mult mai pri­e­te­noşi decât engle­zii, dar mult, mult mai rezer­va­ţi. Res­pec­tul este extrem de impor­tant, pen­tru că pute­rea este extrem de impor­tan­tă. 

Aces­ta este Orien­tul Mij­lo­ciu care se visea­ză Franţa. 

Româ­ni­lor le pla­ce să mear­gă la ţară – toţi, cu exce­pţia câtor­va pre­tenţi­oşi –, le pla­ce să mănân­ce mân­ca­re româ­neas­că în res­ta­u­ran­te – ace­la­şi aver­tis­ment –, să facă dru­meţii şi să stea la cort, adi­că exact aşa cum era în Anglia ani­lor ’50. Au ten­dinţa să fie con­venţio­nali şi con­for­mi­şti – dar, dar pri­e­te­nii mei nu sunt aşa. Poţi să fii excen­tric ori boem în Româ­nia – dar, îţi tre­bu­ie mai mult curaj decât în Anglia, unde excen­tri­cii nu sunt tole­ra­ţi, ci admi­ra­ţi. Non­con­for­mist e un cuvânt care înseam­nă ade­sea o feme­ie care are mai mulţi iubi­ţi. 

În peri­oa­da comu­nis­tă, tele­vi­ziu­nea din Româ­nia emi­tea doar două ore pe zi, ceea ce înseam­nă că, până la Revo­lu­ţie, româ­nii au fost la adă­post de o mare can­ti­ta­te de imbe­ci­li­ta­te şi, în schimb, au avut timp pen­tru citit, poves­tit, băut vin şi prac­ti­cat sedu­cţia, care era sport naţio­nal. Pre­su­pun că aşa se petre­ceau lucru­ri­le şi în Anglia vic­to­ri­a­nă, doar că vinul era mai puţin. Româ­nii care aveau, în ’89, în jur de 20 de ani sunt de obi­cei mult mai citi­ţi decât engle­zii. Cei care au lec­turi mai puţi­ne au totu­şi, în mod sur­prin­ză­tor, o uri­a­şă can­ti­ta­te de cunoş­tinţe des­pre isto­ria lor medi­e­va­lă şi se mân­dresc cu asta.

Am fost de‑a drep­tul şocat când am des­co­pe­rit recent că doar o mino­ri­ta­te ştiu în Anglia cine erau Burebis­ta ai noş­tri – Hen­gist şi Hor­sa, pri­mii englezi con­sem­na­ţi în isto­rie. Nici măcar un absol­vent îna­lt edu­cat în isto­rie la Cam­bri­d­ge nu ştia. În ori­ce caz, engle­zii au fost învă­ţa­ţi să gân­deas­că isto­ria sim­plu, ca fiind o cro­ni­că a domi­na­ţi­ei. Româ­nii, care au fost per­ma­nent asu­pri­ţi de pro­pri­ii lor con­du­că­tori sau de stră­ini, se mân­dresc cu regii lor. 

Româ­nia a scă­pat până acum de revo­lu­ţia cul­tu­ra­lă mondi­a­lă – nu cea a lui Mao, ci cea care s‑a petre­cut în lumea capi­ta­lis­tă înce­pând din anii ’60 şi care nu dă sem­ne că s‑ar ate­nua. Far­me­cul cel mai mare al Româ­ni­ei este ace­lă că anii ’60 nu s‑au întâm­plat aici. Uniu­nea Euro­pea­nă va schim­ba asta – dar, nu încă. Aici nu s‑a întâm­plat nici­o­da­tă ceea ce în anii ’60 se numea pră­pas­tia din­tre gene­ra­ţii.

Matu­ri­ta­tea văzu­tă ca o ado­les­cenţă per­pe­tuă nu este o idee care a ajuns la români, spre deo­se­bi­re de ţări­le anglo-saxo­ne. Oame­nii devin adulţi în momen­tul în care încep să mun­ceas­că, la fel cum era în Anglia până în anii ’50. Dar dacă femi­nis­mul şi corec­ti­tu­di­nea poli­ti­că nu au ajuns încă în Româ­nia, două moş­te­niri şi mai impor­tan­te ale ves­tu­lui ani­lor ’60 – con­su­me­ris­mul şi cul­tu­ra cele­bri­tă­ţii – sunt deja aici, ală­tu­ri de pre­sa tablo­idă, tele­vi­ziuni idi­oa­te, ca ori­un­de în lume, şi muzi­ca rock. Deşi demo­da­tă, vechea muzi­că româ­neas­că din anii ’30 este încă extrem de popu­la­ră şi prin­tre tineri şi prin­tre vâr­st­nici.

Româ­nia nu este deloc cool, este abso­lut unco­ol, sla­vă Dom­nu­lui, şi totu­şi, Bucu­reş­ti­ul, în felul lui rela­xat, este atât de cool cât poa­te cu stră­zi­le stri­ca­te şi feme­i­le lui fru­moa­se. Şi dacă Bucu­reş­ti­ul ar putea să nu fie toc­mai cool, este însă foar­te stră­lu­ci­tor într-un stil tro­pi­cal, lati­no-ame­ri­can. Nu îmi plac clu­bu­ri­le de noap­te (nu tre­bu­ie să folo­seşti nici­o­da­tă cuvân­tul ăsta cu româ­nii, pen­tru că ei cred că este ceva nepo­tri­vit), însă cele la modă sunt chiar şic.

Româ­nii sunt poli­ti­coşi. Un afe­me­iat noto­riu din Ame­ri­ca spu­nea, pe la sfârşi­tul ani­lor ’90, că a te întâl­ni cu român­ce­le era ca şi când te-ai întâl­ni cu super­be ver­siuni de 24 de ani ale pri­e­te­ne­lor mamei tale. Feme­i­le şi băr­ba­ţii din Româ­nia încă mai sunt aşa.

Româ­nii se aşteap­tă întot­dea­u­na la ce e mai rău – dar, întot­dea­u­na izbu­tesc să fie şoca­ţi că lucru­ri­le sunt chiar mai rele decât şi-au ima­gi­nat. Oame­nii sunt iri­tați de scan­da­luri şi se indig­nea­ză uşor, chiar dacă, în mul­te pri­vinţe, Bucu­reş­ti­ul este un “Babi­lon”. Se mai scan­da­li­zea­ză vreo­da­tă cine­va în Anglia ?

Când am venit aici, Româ­nia părea cam ca la 1952. Acum pare cam ca la 1964. 

Româ­nii res­pec­tă inte­li­genţa şi învă­ţă­tu­ra – în Anglia, eşti mult mai admi­rat dacă eşti bun la spor­turi sau așa era îna­in­te de pale­o­li­tic, când am tră­it eu aco­lo. Aici, cla­sa este dată de gra­ma­ti­că şi diplo­me, mai degra­bă decât accent sau hai­ne (băr­ba­ţii boga­ţi din Româ­nia se îmbra­că îngro­zi­tor, deşi neves­te­le lor înva­ţă) ori bani. Ei ştiu de ase­me­nea că aspec­tul fizic este foar­te, foar­te impor­tant şi dis­cu­tă des­pre înfă­ţi­şa­rea alto­ra cu un ochi pătrun­ză­tor şi cu o lip­să tota­lă de îngă­du­inţă. Sunt mai pro­funzi decât engle­zii, care con­si­de­ră super­fi­ci­a­le dis­cu­ţi­i­le des­pre felul în care ara­tă cei­la­lţi.

Taxi­me­tri­ş­tii. Ei for­mea­ză “corul antic” din pie­sa grea­că (come­die, nu tra­ge­die !) care este via­ţa mea aici. Ca în ori­ce ţară, oame­nii care se pri­cep într-ade­văr să rezol­ve pro­ble­me­le sunt prea ocu­pa­ţi fie să con­du­că taxiuri, fie să te tun­dă. Taxi­me­tri­ş­tii devin extrem de plic­ti­si­tori când vor­besc des­pre cla­sa poli­ti­că, în gene­ral (ştim că toţi sunt hoţi şi ban­di­ţi) – dar, au mul­te de spus des­pre Dum­ne­zeu, des­pre dra­gos­te şi moar­te ori des­pre cum erau lucru­ri­le în vre­mu­ri­le de odi­ni­oa­ră. Taxi­me­tri­ş­tii şi fri­ze­rii ştiu ori­ce. La fel şi anal­fa­beţii – dar, asta e o altă poves­te. 

Petre­ce­ri­le. Româ­nii dau niş­te petre­ceri gro­za­ve. 

Lip­sa diver­si­tă­ţii, deşi lucru­ri­le încep să devi­nă mai vari­a­te. În ciu­da groaz­ni­cu­lui dez­as­tru lăsat în urmă de comu­nism, care a muti­lat aceas­tă ţară, exis­tă încă un sen­ti­ment extra­or­di­nar de uni­ta­te şi valori comu­ne. Oame­nii sunt orto­do­cşi, dacă nu se decla­ră alt­fel. Cato­li­cii sunt con­si­de­ra­ţi ciu­da­ţi dar sunt pri­vi­ţi ca fiind uşor infa­tu­a­ţi. Cât des­pre adven­ti­şti, bap­ti­şti şi alţi sec­tanţi, aceş­tia nu sunt con­si­de­ra­ţi a fi români ade­vă­ra­ţi în vre­un fel. Asta îmi pla­ce tare mult. Doar că mi-aş dori ca aceas­tă uni­ta­te să se vadă mai bine în spi­ri­tul civic, dar aces­ta pare a le lip­si tutu­ror orto­do­cşi­lor la fel cum lip­seş­te în toa­te ţări­le post-comu­nis­te. 

Cred că vinul este minu­nat. Asta a zis Cla­u­dia Pen­dred, iar ea este un expert, dar eu de obi­cei beau vin ieftin. Totu­şi, îmi pla­ce în mod spe­cial Feteas­ca Nea­gră, care este unic în par­tea asta de lume. Fac şi vinuri rosé foar­te bune. 

Bucu­reş­ti­ul, Hava­na Euro­pei, este şi astăzi pro­ba­bil, în mul­te pri­vinţe, una din­tre cele mai inte­re­san­te capi­ta­le euro­pe­ne. A trăi în Bucu­reşti este ca şi cum ai trăi într-un film noir plin de gan­gs­teri, ofi­ci­ali coru­pţi, femei fata­le, băr­ba­ţi bătrâni cu pălă­rii.

Ora­şul ăsta are atâ­ta ener­gie! Ca la 21 de ani, com­pa­ra­tiv cu Lon­dra sau Pari­sul care par­că ar fi tre­cu­te de 50. Dar mai pre­sus de toa­te, stră­zi­le desfun­da­te ale Bucu­reş­ti­u­lui… aşa erau până acum vreo şap­te ani, în sără­căcio­sul Cen­tru Vechi, unde locu­iesc. Acum, aco­lo e o mare de baruri şi res­ta­u­ran­te. Dar hai mai bine să ne bucu­răm de nou mai degra­bă decât să regre­tăm tre­cu­tul: Cen­trul Vechi îi face pe oameni feri­ci­ţi şi sunt aici trei-patru res­ta­u­ran­te bune (“Sindbad“,“St. Geor­ge“, “Lacri­mi şi Sfinţ“i şi “Char­me“, dacă mă întrebi).

Noul cen­tru vechi mă iri­tă – dar, e plin de via­ţă şi de dis­tra­cţii. Dacă n‑ar fi apă­rut totul din neant, pes­te noap­te… — dar, mă bucur că s‑a întâm­plat, chiar dacă mult mai târ­ziu decât te-ai fi aştep­tat, ca mul­te alte lucruri din Româ­nia. Şi ara­tă mult mai bine decât civi­li­za­te­le zone isto­ri­ce din alte capi­ta­le. Cu sigu­ranţă bate Covent Gar­den şi este chiar la uşa mea, ceea ce îmi con­vi­ne de minu­ne.

În Româ­nia, totul este difi­cil — dar, după un, timp te obi­ş­nu­ieşti sau înne­bu­neşti. Fie­ca­re zi este total dife­ri­tă de pre­ce­den­ta. Totu­şi, acum e mai bine decât era în urmă cu cinci sau zece ani. 

Româ­nii cred în Dum­ne­zeu. Aşa cum cred în horo­scoa­pe, magie şi ghi­ci­toa­re. Cei mai mulţi iau exis­tenţa lui Dum­ne­zeu drept garan­ta­tă, tot aşa cum iau răsă­ri­tul şi apu­sul soa­re­lui. Îmi pla­ce cre­dinţa asta a româ­ni­lor şi sen­ti­men­tul lor că lumea cea­lal­tă este la îndemâ­nă. Engle­zii au tră­it ceva ase­mă­nă­tor îna­in­te de refor­ma pro­tes­tan­tă. Cum îmi spu­nea un pri­e­ten de-al meu, Nick Brind: rea­li­zezi că eşti în Româ­nia de prea mult timp când poţi să‑i spui cui­va zodia după data naş­te­rii şi să dez­ba­ţi înde­lung pe tema asta. Încă nu am ajuns aco­lo. 

Glu­me­le. Româ­nii au un minu­nat simţ al umo­ru­lui, chiar ase­mă­nă­tor cu cel al engle­zi­lor: foar­te iro­nic, extrem de negru. 

Petre­ce­ri­le. Aha, am mai zis asta. 

Vân­ză­to­rii de cărţi second-hand. Aceş­tia sunt, fireş­te, cre­ma ori­că­rei naţii. 

Ega­li­ta­ris­mul de răz­boi – oameni care dorm pro­fund în pozi­ţii inco­m­mo­de, la un film, în aer liber fără să tre­zeas­că dis­preţul celor­la­ţi aşa cum s‑ar întâm­pla în Euro­pa de Vest. 

Aşa numi­ta “muzi­că popu­la­ră” de dina­in­te de răz­boi (cân­ta­tă şi ascul­ta­tă încă foar­te mult) şi “mane­le­le” – un soi de muzi­că pop ţigă­neas­că pe care toa­tă lumea pre­tin­de că o ură­ş­te — dar, care se vin­de foar­te bine – şi muzi­ca pop româ­neas­că autoh­to­nă. Îmi pla­ce tru­pa “Nigh­tlo­sers”. Îmi pla­ce Oza­na Bara­ban­cea, o cân­tă­rea­ţă de ope­ră, acum de jazz, care cân­tă cum ar fi cân­tat Mari­lyn Monroe, dacă ar fi fost o cân­tă­rea­ţă de jazz de pri­mă cla­să. Când era blon­dă, Oza­na chiar ară­ta un pic ca Monroe.

Vechi­le tera­se, unde altă­da­tă puteai coman­da o sti­clă cu vin şi o sala­tă bul­gă­reas­că la un preţ ridi­col. Din păca­te, mul­te au deve­nit acum locuri pre­tenţi­oa­se şi scum­pe. Nu nea­pă­rat mân­ca­rea, deşi este în regu­lă. Aceas­ta este sin­gu­ra zonă în care ungu­rii şi bul­ga­rii, veci­nii româ­ni­lor, îi bat. Dar, toca­ni­ta with mama­li­ga este o mân­ca­re foar­te bună şi, chiar dacă nu îmi pla­ce peş­te­le în mod spe­cial, gus­tul şală­u­lui este exce­lent.

Două din­tre cele mai bune mân­că­ruri de aici se numesc sala­tă ruseas­că şi sala­tă bul­gă­reas­că — dar, nu ştiu dacă sunt cu ade­vă­rat româ­neşti. În ori­ce caz, car­nea de porc este pes­te tot. Dacă îţi pla­ce, atunci îţi va plă­cea şi mân­ca­rea româ­neas­că. Res­ta­u­ran­tul poe­tu­lui Mir­cea Dine­scu, “Lacri­mi şi Sfinţi”, a rein­ven­tat inci­tant bucă­tă­ria româ­neas­că. 

Bise­ri­ci­le şi mânăs­ti­ri­le, mai ales – dar, nu numai aces­tea — cele pic­ta­te din Buco­vi­na şi bise­ri­ci­le for­ti­fi­ca­te din Transil­va­nia. Bucu­reş­ti­ul este plin de bise­rici splen­di­de, aproa­pe necu­nos­cu­te. Nimeni nu pare să fi auzit de une­le din­tre cele mai fru­moa­se. 

Lip­sa cri­mi­na­li­tă­ţii, deşi asta nu mai este chiar ade­vă­rat aşa cum a fost cân­d­va. Rata cri­mi­na­li­tă­ţii este foar­te scă­zu­tă în Româ­nia, cu exce­pţia celei “fun­cţio­nă­reşti”, care este foar­te ridi­ca­tă. 

Seren­di­pi­ty. Le-am spus tutu­ror să vină în Româ­nia – dar, sunt tare feri­cit că nimeni nu îmi urmea­ză sfa­tul. Îmi amin­tesc de pri­ma mea săp­tămâ­nă, în 1998, când un englez care locu­ia aici mi‑a zis:

- “Ştii care e cel mai bun lucru când tră­ieşti în Româ­nia?” 

- “Nu”.

- “Să te gân­deşti la pri­e­te­nii tăi din Anglia, căro­ra le este milă de tine că ai venit aici.” 

Şi era ade­vă­rat la tim­pul ace­la. Acum, nume­le ţării tre­zeş­te în Anglia doar indi­fe­renţă, în locul groa­zei de altă­da­tă. Româ­nia este doar o ţară din Euro­pa de Est, care a fost în com­pe­ti­ţia Euro­vi­sion. Câţi­va oameni ar spu­ne că sună fas­ci­nant. Cei mai mulţi ar spu­ne că e ceva necu­nos­cut. Majo­ri­ta­tea ame­ri­ca­ni­lor pro­ba­bil că habar nu au unde este.


Paul Wood a stu­di­at Isto­ria şi Drep­tul la Que­ens’ Col­le­ge, Cam­bri­d­ge şi deţi­ne diplo­me de la Cole­gi­ul de Drept, Lon­dra. A lucrat în admi­nis­tra­ţia de stat bri­ta­ni­că şi în Cen­trul de Afa­ceri din Lon­dra îna­in­te să îşi schim­be carie­ra şi să devi­nă un hea­dhun­ter (n. red. fig. vână­tor de cape­te, spe­cia­list în recru­ta­rea de per­so­nal potri­vit pen­tru pozi­ţii de con­du­ce­re). S‑a îndră­gos­tit de Româ­nia într‑o călă­to­rie în 1990 şi din 1998, s‑a sta­bi­lit aici, deţi­ne fir­ma Apple Sear­ch and Selec­tion şi face exe­cu­ti­ve sear­ch. Acti­vi­tă­ţi­le sale favo­ri­te sunt vor­bi­tul, gân­di­tul, plim­bă­ri­le, lec­tu­ra şi vizi­ta­rea bise­ri­ci­lor. Cole­cţio­nea­ză pri­e­te­ni şi cărţi şi încă încear­că să înveţe lim­ba româ­nă. Va fi isto­ric şi scri­i­tor când va avea timp.


Sur­sa: Cata­lin Anas­ta­se - “Repos­tez de la Liviu Pre­des­cu, pen­tru că mi‑a plā­cut asta, e un soi de radi­o­gra­fie, dacă vreți, a soci­e­tă­ții româ­nești, în gene­ral”.


Man­ga­lia News, 06.09.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply