Orașul de pe geantă,
de Dana Fodor Mateescu

0
612

Ora­șul de pe gean­tă — Dana Fodor Mate­es­cu.

Am un băi­at năz­dră­van. Foar­te! Și asta nu de acum, ci de când am făcut pri­ma dată cunoș­tin­ță cu el. Era cât o tele­co­man­dă, mai lun­gu­ță, dar urla cât paișpe tele­vi­zoa­re la un loc. Așa‑s copi­ii, o să ziceți. Zău? Toți? Nu cred.

La doi ani și ceva m‑a închis afa­ră, iar­na. Eram în tri­cou și ieși­sem să dau de mân­ca­re câi­ne­lui. El, prin­țul, rămă­se­se în casă, sin­gur și încu­iat. Așa că a înce­put să bâzâie iste­ric. Am stat ca proas­ta și-am bâțâit vreo juma de oră, până pici­ul a înțe­les că tre­bu­ie să des­chi­dă o fereas­tră și să-mi dea che­ia pe aco­lo. Isteț, nu? Când e deș­tept sea­mă­nă cu tac-su. Când e zvă­pă­i­at și obraz­nic, cu mine, fireș­te.

Pe la trei ani mi‑a zis că și‑a băgat o rotiță‑n nas, am che­mat Ambu­lan­ța, ne-am dus rapid la spi­ta­lul de copii Gri­go­re Ale­xan­dres­cu. Aco­lo i‑au făcut radi­o­gra­fii, l‑au scor­mo­nit, l‑au chi­nu­it. Nimic. Când era cât pe ce să ne inter­ne­ze (eu aveam culoa­rea alb 13 la mutră!) piti­ca­nia zice:

-N-am nicio roti­ță, am spus asta doar ca să ne dăm cu Ambu­lan­ța și să sune sire­na aia… Te-am păcă­lit.

Copil, ha?

Recent, ne-am cer­tat parte‑n par­te, eu și el. N‑am sim­țit că are 6 ani și cred că nici el nu era sigur dacă eu sunt mă-sa ori o feti­ță ener­van­tă și gra­să. Ce‑a făcut? A scris pe gar­duri cuvân­tul ăla care înce­pe cu P. Nu „pit­pa­lac” și nici „Paul”. Știți voi care. Și m‑am ofti­cat de două ori. O dată pen­tru că l‑a scris cu doi de P în față, așa cum scriu unii „rrom”, și a doua oară pen­tru că a umplut tot gar­dul și a tre­bu­it să‑l șterg tot eu. Păi cine, că dum­ne­a­lui a refu­zat, sus­ținând că este „o artă neîn­țe­lea­să” și că a mun­cit prea mult la ea. Nici ame­nin­ța­rea pedep­sei nu l‑a clin­tit și nici pal­ma la minunatele‑i buci. Așa că am tre­cut la șmo­tru. În timp ce fre­cam, mi-am amin­tit. Fre­cam și râdeam, râdeam și fre­cam…

Aveam cam ace­eași vâr­stă. Și am auzit scâr­na­vul cuvânt pe stra­dă, la unii. Moa­a­a­mă, ce mi‑a plă­cut! L‑am băgat rapid la cap, dar nu ști­am ce înseam­nă. Pe cine să întreb? Pe nea Oră­șa­nu, veci­nul cizmar, sau pe tan­ti Este­ra? Ai mei nu erau aca­să, ci la mun­că. M‑am dus la nea Oră­șa­nu. El era pri­e­te­nul meu când nu aveam cu cine să mă joc. Îmi plă­cea să stau la cizmă­ria veche și strâm­tă, „din tim­pul răz­bo­i­u­lui” și să‑i ascult poveș­ti­le. Știa o groa­ză. Nenea Oră­șa­nu avea un picior mai scurt și pur­ta o ghe­a­tă enor­mă, ca să fie cât de cât egal cu celă­lalt. Și dau buz­na pes­te el:

-Săru‘mâna, ce înseam­nă p…a?

Bie­tul om! Să-și facă terci cu cio­ca­nul uni­cul deșt sănă­tos, ăla din mij­loc. Patru erau ba tăi­a­te, ba rup­te, ba fără unghii. S‑a spe­ri­at, vezi bine! O zgâ­tie de fată să scoa­tă din guri­ța ca un boboc ase­me­nea mize­rie?

-Dacă mă scol la tine acu‘, rămâi fără moț! Cine paș­te­le mă-tii te‑a învă­țat asta? Las că te spui io lu‘ tac-tu când vine aca­să! Plea­că d‑aici!

Am fugit mân­când pămân­tul. Dar tot n‑am găsit pe cine­va să-mi spu­nă ade­vă­rul. Așa că l‑am abor­dat pe cel mai deș­tept din­tre pămân­te­ni (așa cre­deam eu atunci), pe tata. S‑a schim­bat la față:

-E un oraș în Iugo­sla­via, dar să mai spui nimă­nui, să nu‑l ros­tești și să nu‑l scrii!

Cre­deți că l‑am ascul­tat? Îmi plă­cea prea mult ora­șul ăla! Așa că am pus ghe­ru­ța pe-un pix seri­os și m‑am apu­cat să scriu pe…geanta mamei. Un „p” desă­vâr­șit, urmat de un„u” la fel de mese­ri­aș, un „l” cam strâmb și un „a” cât toa­te zile­le, să se vadă de la un metru. Poșe­ta era un brun-roș­cat.

Și am uitat apoi. Luni de zile n‑am mai ști­ut nimic de cuvân­tul meu și nici el des­pre mine.

Săra­ca mama! Cu gean­ta aia se ducea la ser­vi­ciu, la întâl­ni­ri­le de par­tid, prin tram­va­ie, la pia­ța Mata­che, la cro­i­to­rea­să și…la școa­lă, la ședin­țe­le cu părin­ții. Gro­zav, nu? Într‑o sea­ră, s‑a așe­zat în pri­ma ban­că și și‑a pus poșe­ta (de care era foar­te mân­dră!) sus. Atunci a văzut‑o învă­ță­toa­rea mea, o tipă foar­te apri­gă, seve­ră, ochi de vul­tur, ce mai! A întins mâna, a luat gean­ta, s‑a uitat aten­tă și… a bufnit‑o râsul. Nu i‑a spus nimic mamei, pro­ba­bil a înțe­les cine făcu­se măgă­ria. Era un scris de copil care abia înva­ță, nesi­gur și tem­bel. Tot tim­pul ședin­ței, învă­ță­toa­rea a zâm­bit și nu știa nimeni de ce. Mama a cre­zut că tova­ră­șa îi admi­ră gean­ta, așa că stă­tea fără gre­țuri. La ple­ca­re, însă, a văzut și ea. Era să facă infarct! Cum? Cine? Dani? Tot dru­mul spre casă, pro­ba­bil, se gân­dea cu ce să mă bată: cu o lin­gu­ră din lemn? Cu o curea? Cu bățul? Cu parul? M‑a apă­rat tata, desi­gur.

-Cum s‑o bați? E un oraș, un sim­plu oraș, ce? Nu e de vină ea că se numeș­te așa!

-Dar cine?

-Cum cine? Pri­ma­rul. Las-o‑n pace! Nu vezi că‑i pla­ce geo­gra­fia?

Și mama a plâns de ciu­dă. Nu m‑a mai bătut. M‑a pus să șterg mize­ria cu spirt și… m‑a ier­tat. Al dra­cu‘ pri­mar!

Păi și acum eu să‑l nu‑l înțe­leg pe Andrei?

Dana Fodor Mate­es­cu - Poves­tiri din București/Fragment. Edi­tu­ra Car­tea Româ­neas­că.


MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀 În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply