O zi printre lăutarii din Clejani [FOTO/VIDEO]

0
1018

O zi prin­tre lău­ta­rii din Cle­jani.

Mă, Petre, dar aici nu cân­tă nimeni?”

Cir­cu­lă o poves­te prin țigă­ni­me: Cică Dum­ne­zeu cobo­râ­se oda­tă pe pământ împre­u­nă cu Sfân­tul Petru. Se plim­bau și dis­cu­tau de-ale lor. Au ajuns într-un loc sărac și pus­tiu. Nici țipe­nie de om. Doar vân­tul urla tur­bat. „Mă, Petre, – ar fi spus Cel de Sus, dar aici nu cân­tă nimeni? Nu s‑aude un țam­bal, o vioa­ră, nimic? Unde sunt oame­nii? Din ce tră­iesc?” Sfân­tul Petru a dat din umeri: „Nu știu, Doam­ne! Dar dacă porun­cești, eu aduc numai­de­cât niș­te țigani cân­tă­reți.” „Așa să faci, Petre, a mai zis Bunul Dum­ne­zeu, răco­rin­du-și tăl­pi­le prin iar­ba udă. Sfân­tul Petre a făcut și‑a dres, a sco­to­cit prin toa­tă lumea și a strâns o mână de țigani, care cân­tau așa de fru­mos, că se opreau și albi­ne­le în aer ca să‑i ascul­te. Se auzea pâââ­nă sus, în Rai.

Așa au apă­rut pe lume Cle­ja­nii, loca­li­ta­te al cărei nume a depă­șit de mult gra­ni­țe­le țării dato­ri­tă ves­ti­ți­lor ei lău­tari. Spui „Cle­jani”, și‑n min­te îți vin repe­de un țam­bal, o vioa­ră şi câte­va feţe oacheşe, care râd tot tim­pul. De‑a lun­gul vre­mii, aici s‑au adu­nat cei mai talen­ta­ţi cân­tă­reți. Muzi­ca se trans­mi­te, inex­pli­ca­bil, pe cale gene­ti­că, ca sem­ne­le par­ti­cu­la­re, ca alu­ni­țe­le şi culoa­rea ochi­lor.

Cer­ce­tă­to­rii etno­logi din anii 50 au des­co­pe­rit în reper­to­ri­ul lău­ta­ri­lor de la Cle­jani, urmă­toa­re­le cate­go­rii de melo­dii: cân­te­ce cere­mo­n­i­a­le de nun­tă, cân­te­ce de înmor­mân­ta­re; doi­ne, bala­de, cân­te­ce pro­priu-zise cu text româ­nesc, ţigă­nesc sau de maha­la, jocuri. Aceștia puteau să inter­pre­te­ze pes­te 500 de melo­dii la o sin­gu­ră nun­tă. Cunoş­teau foar­te mul­te bala­de și doi­ne, une­le vechi de 200 de ani, trans­mi­se din tată‑n fiu.

Cea mai muzi­ca­lă stra­dă din lume

Un drum de țară, pră­fu­it, copaci care spri­ji­nă cerul cu dege­te­le verzi. Ajun­gem în Cle­jani. Dimi­nea­ța de vară e aurie și pui­ul de vânt care se joa­că prin­te frun­ze miroa­se a pământ rea­văn și a găr­gă­ri­ță înspă­i­mân­ta­tă. Zbi­a­ră un cocoș într‑o ogra­dă și niș­te gâș­te îl cear­tă, arță­goa­se: Ga-ga-ga-ga! Cine­va, unde­va, face cafea. Aro­ma ne tra­ge de nas. Aşe­za­rea des­chi­de ple­o­a­pa leneş, tre­zin­du-se din somn, sub un cer lim­pe­de-lim­pe­de. De cum intrăm pe „Uli­ţa Ţigă­ni­ei”, pli­nă de bălţi şi de hâr­toa­pe, se aud vio­ri­le bocind dul­ce şi ţam­ba­le­le clămpă­nind. Cică e cea mai muzi­ca­lă stra­dă din Româ­nia, poa­te chiar din lume! Aici până şi câi­nii latră în „La minor”. O pota­ie jigă­ri­tă și moar­tă de foa­me se gudu­ră la picioa­re­le mele. Are niș­te ochi, de copil pără­sit de mamă, ple­ca­tă în Ita­lia, ca mena­je­ră. Vrea să‑i dau ceva de mân­ca­re, dar, pen­tru asta, îmi schia­u­nă nițel, un fel de cân­te­cel câi­nesc, ca să nu pri­meas­că pe degea­ba poma­na: „Hau, haaau, ham! haam!”

Cor­nul cu brân­ză e înghi­țit într‑o secun­dă, nemes­te­cat. Nu înțe­leg cum a reu­șit per­for­man­ța, am impre­sia că mai­da­ne­zul a luat for­ma lun­gu­ia­ţă şi niţel înco­vo­ia­tă a pro­du­su­lui. Gata! De acum sun­tem pri­e­te­ni pe vecie! Ne con­du­ce el prin sat, e ghi­dul cu bla­nă şi colţi. Sea­mă­nă cu un corn care latră, dar nu vă lua­ţi după asta, totu­şi e căţel. Tre­bu­ie să fii un noro­cos ca să‑i prinzi aca­să pe „Hai­du­cii din Cle­jani”, la care vrem noi să ajun­gem. Mai mereu sunt ple­ca­ţi prin ţară la nunţi, bote­zuri şi petre­ceri sau au con­cer­te în lumea lar­gă. Dar noi avem o zi fru­moa­să, azi. Sunt aici cu toții. Un repre­zen­tant al pri­mă­ri­ei ne înso­țeș­te, oame­nii de pe uli­ță îl salu­tă cu res­pect și câte o piran­dă bor­țoa­să și nur­lie îl mai întrea­bă: „Dom­nu‘, da‘ cu cere­rea mea cum rămâ­ne, ha? Dom­nu’, da’ mai aveţi făi­nă şi pen­tru mama­ia? Da alo­că­ţi­ili când vine, ha?”

Vioa­ra asta e sfân­tă!”, zice, apoi o pupă ca pe‑o iubi­tă”.

Crâş­me­le s‑au des­chis de vreo zece minu­te şi înse­ta­ţii satu­lui sunt deja pre­zenţi la porţia de „otra­vă”. Pe la nouă şi ceva, pura­de­ii de doi-trei ani năpă­desc stra­da urlând, des­culţi și cu bur­ți­le goa­le. Mame­le tine­re, ţigănci sla­be, cu sânii uzi de lap­te, îi chea­mă aca­să:

Haoar­dee! Hal­ba­no­oo, Rosi­to, Pari­se, veniț, mo, haca­să!”

Aerul e trans­pa­rent ca o pia­tră Swa­ro­v­s­ki ţinu­tă la soa­re şi, de unde­va, se aude cine­va cân­tând de jale. Nime­rim uşor la casa lui Caliu, lide­rul tara­fu­lui hai­du­ci­lor din Cle­jani. E sim­plă, din chir­pici, cu o bătă­tu­ră lun­gă-lun­gă, pli­nă de copii. Pe o frân­ghie blea­gă flu­tu­ră rufe, abia spă­la­te de femei. Nu miros a bal­sam din recla­me și nici a dero cu ste­lu­țe și alte minuni comer­ci­a­le. Doar a curat și, poa­te a fum. Ves­tea că „ha venit unii dă la Bucu­reşti, dă la ziar” zbo­a­ră rapid ca un e‑mail.

Pune, fă, dă cafe­le, ce stai și te uiți!, se răs­teș­te stă­pâ­nul casei la o tână­ră sub­ți­re ca tres­tia. Apoi, cu toți din­ții lui albi, ca cear­cea­ful, către noi: „Luați loc, vă rog! Acu­și­ca vine și băie­ții, am tri­mis după ei!”

Ne aşe­zăm la masa înve­li­tă cu o muşa­ma vese­lă, colo­ra­tă ca fus­te­le şi sufle­te­le piran­de­lor. Apar com­po­nenţii tara­fu­lui, cu „istru­men­tili”. După ce se strâng, se por­nesc pe un cân­tat, de zbâr­nâie totul în jur. Vibrea­ză masa, ceaș­ca de cafea, sân­ge­le din noi. Spec­ta­co­lul are loc afa­ră, chiar în bătă­tu­ră. Jigo­del, cățe­lul-ghid, s‑a tolă­nit sub un sca­un și abia-și mai ține ochii des­chiși. Caliu poa­te să inter­pre­te­ze, fără greşe­a­lă, ori­ce melo­die, în dife­ri­te pozi­ţii: în picioa­re, stând jos, cul­cat sau cu vioa­ra la cea­fă. Nimeni nu cân­tă din­tr-un fir de coa­dă de cal, aşa ca el! Vioa­ra, toci­tă, albă de sacâz, pare vie, vor­beș­te. Aș vrea s‑o ating. Caliu mi‑o dă și mie puțin, dar în pal­me­le mele e mută, nu mă vrea, nu mă cunoaș­te. „Vioa­ra asta mi‑a adus pâi­nea pe masă, la copi­lași. O am dă la tata și tata dă la buni­cu’. E sfân­tă!”, zice, apoi o pupă cu pati­mă şi buze ude, ca pe‑o iubi­tă.

Amor nipon pe uli­ţe­le din Cle­jani

Într‑o pau­ză, mai şi vor­bim. Noi între­băm ceva, ei răs­pund alt­ce­va, dar ce mai con­tea­ză? Une­ori, cuvin­te­le lor sunt rup­te din­tr-un cân­tec vechi şi totul e magic. Bem cafea­ua, care e uimi­tor de bună și de proas­pă­tă. Cel mai gura­liv e Mari­us, acor­de­o­nis­tul. Nu‑i tace gura o cli­pă. Se lau­dă că vor­beş­te fran­ce­za, engle­za, spa­ni­o­la şi japo­ne­za „la oca­zii”. Are nevas­tă şi nouă copi­la­şi, („Vai dă capu‘ meu, că tare amă­rât mai sunt!”), ştie Bala­da lui Cipri­an Porum­bes­cu pe de rost și e recep­tiv la tot. La ori­ce oră îl scoli din pat, îți cân­tă ce vrei tu! Până și un crâm­pei din Meta­l­li­ca, Nothing else mat­ters, e în sta­re să-ți cân­te.

Acum e trist şi ros de amor, ca un căl­câi de sol­dat după o zi întrea­gă de instru­cţie. „Ia zi‑i, bă, lu’ domni­șoa­ra ce-ai pățit cu japo­ne­za ta!, stri­gă spre el Caliu, mus­tă­cind. Acor­de­o­nis­tul râde, apoi se por­neş­te uşor pe poves­tit. Era în Japo­nia, la Tokyo, în tur­neu cu „Hai­du­cii”, când s‑a pome­nit că o japo­ne­ză se îndră­gos­teş­te de el. Dar și el de ea! Aiko o che­ma. Fru­moa­săăăă, ca o păpu­şă din vitri­nă. Într-un moment de slă­bi­ciu­ne, Mari­us i‑a stre­cu­rat în decol­teu adre­sa lui din Cle­jani. Şi nu zici că, într‑o zi, s‑a tre­zit omul cu japo­ne­za la poar­tă? Nu mai putea trăi feme­ia, din cau­za ochi­lor parşivi ai lău­ta­ru­lui! Văzând‑o la uşă, Mari­us a inven­tat pe loc o min­ciu­nă. Aiko nu știa că e însu­rat. I‑a spus, pe franţu­zeş­te, să nu‑l înţe­lea­gă con­soar­ta, deh!, că locu­ieş­te cu sora lui şi cu copi­ii ei. Nevas­tă-sa, obi­ş­nu­i­tă cu pala­vre­le hai­du­cu­lui, s‑a prins ime­di­at că e ceva în nere­gu­lă. N‑a zis nimic, dar i‑a pân­dit. Când a văzut că japo­ne­za dă să‑l pupe pe Mari­us, a făcut un tără­boi cum­plit. Ruşi­na­tă și răni­tă în amor, Aiko a rupt‑o la fugă, jurând pe lim­ba ei, că nu‑i mai tre­bu­ie lău­tar din Cle­jani câte zile o avea ea! „Mi‑a părut rău, mă durea sufle­tu‘, hao­le­e­eu, mama mea! Că m‑a fript la ini­mi­oa­ră, japo­ne­za! Aaah! Am vrut să fug după ea, da‘ n‑am mai prins‑o”, sus­pi­nă omul, cu ochii pier­duți, depar­te-depar­te.” În timp ce îşi dea­pă­nă păţa­ni­i­le nipo­ne, Mari­us mân­gâie numai cla­pe­le albe ale acor­de­o­nu­lui, albe­ee ca buri­cul lui Aiko… Cân­te­cul e trist şi ochii lău­ta­ri­lor se abu­resc din­tr-oda­tă. Amu­ţesc cocoşii, gâş­te­le, iar sal­câ­mul din cur­te îşi frea­că, aiu­rit, frun­ze­le dea­su­pra. Jigo­del ne pri­veș­te doar cu un ochi, apoi cas­că. Îl doa­re unde­va!

Joh­n­ny Depp zicea: miş­to, miş­to!

Numă­rul mem­bri­lor vari­a­ză. O dată sunt 10–15, altă­da­tă doar 5. Vioa­ra „numă­rul unu” rămâ­ne, însă, Caliu. El nu lip­seş­te nici­o­da­tă. Mort-copt e pre­zent la dato­rie. „A fost şi Cacu­ri­că, dar el se duse, ‑Dum­ne­zeu să‑l ier­te!, – mare om şi mare inter­pet! Şti­ţi dum­ne­a­voas­tră ce muzi­că ştia Cacu­ri­că? Aoleu, mamă! Nu mai e altu’ ca el şi nici n‑o să mai fie!”, zice Caliu.

Din când în când, „hai­du­cii” cân­tă ală­tu­ri de pri­e­te­nii lor, Ioni­ţă şi Viori­ca din Cle­jani. Cu ei au mers prin toa­tă lumea în tur­nee. La Paris au avut un suc­ces colo­sal. Plân­geau fran­ce­zii cu lacri­mi­le cât boa­ba de stru­gu­re! Îi che­mau, la sfârşi­tul spec­ta­co­lu­lui, ca să‑i atingă. Cre­deau că fac play-back.

Aaa, păi, ne-am apu­cat să cân­tăm aco­lo, pe loc, în faţa lor, ca să demon­străm că n‑a fost ban­dă în spa­te­le sce­nei, spu­ne Caliu mân­dru. Stri­gau: mer­ve­io, mer­ve­io! Adi­că: eram, minu­na­ţi, ce mai! Am jucat și‑n fil­mul Con­cer­tul, de Radu Mihă­i­lea­nu! Am cân­tat și aco­lo cu țiga­nii mei.”

Hai­du­cii” au pri­mit bani fru­moşi pen­tru spec­ta­co­le, dar nici­u­nul nu e bogat. Une­ori se împru­mu­tă la cămă­tari, apoi dau din colţ în colţ, ca să plă­teas­că dato­ria. N‑au un preţ fix pen­tru pres­ta­ţi­i­le de la nunţi şi bote­zuri.

Şi între noi, lău­ta­rii, e con­cu­renţă, mai zice Caliu. Cre­deţi că noi nu ne cer­tăm, că ăla a luat mai mult, că eu am tras la ţam­bal şi mă doa­re mij­lo­cu’ sau că îmi plân­ge copi­la­şii dă foa­me?! Ne mai cer­tăm. E ome­neş­te. Da’ ne împă­căm, că sun­tem orches­tră şi orches­tra fără ţam­bal ori fără vioa­ră nu mai sună bine! Cu un deşt nu poţi să faci mare lucru, da’ cu cinci, ridici masa! Tre’ să oco­leşti invi­dia că alt­fel te amă­ră­şti şi nu rezolvi nimi­ca. În Ame­ri­ca i‑am cân­tat o noap­te întrea­gă lui Joh­n­ny Depp. Am fost și în Fran­ța la el aca­să și la doam­na Vane­s­sa Para­dis, soția. Aaa­aau! Că fru­moa­să mai era, ziceai că‑i pic­ta­tă! Vor­beam cu Joh­n­ny așa, ca și cu dum­ne­a­voas­tră, da’ băgam și cuvi­ne țigă­nești, că el știe lim­ba noas­tră, a învățat‑o. Zicea Joh­n­ny: so che­res? Miș­to, miș­to! E pri­e­te­nu’ nos­tru acu’, gata!”.

Un fel de chi­l­lo­ut…. cu ţam­bal şi vioa­ră…

Tara­ful hai­du­ci­lor” din Cle­jani a fost des­co­pe­rit în anii ‘90 de Ste­phá­ne Karo şi Michel Win­ter, doi bel­gieni îndră­gos­ti­ţi de muzi­ca ţigă­neas­că. În tim­pul unei vizi­te în Româ­nia s‑au împri­e­te­nit cu „hai­du­cii”, au deve­nit impre­sa­rii lor şi, la scur­tă vre­me, au orga­ni­zat con­cer­te în Bel­gia, prezentându‑i apoi casei de dis­curi „Cram­med Discs”, cu care au şi înre­gis­trat, la sfârşi­tul lui 1991, pri­mul lor album inti­tu­lat: „Musi­que des Tsi­ga­nes de Rou­ma­nie”.

Nea­cşu, Mano­le, Mie­lu, Ior­ga, Păşă­lan, Cos­ti­că, Făl­ca­ru, Ioni­că, Vio­rel, Mari­us, Caliu şi Cacu­ri­că au rupt ini­mi­le iubi­to­ri­lor de muzi­că lău­tă­reas­că ori­gi­na­lă, atât în ţară cât şi pes­te hota­re, inter­pre­tând melo­dii vechi de sute de ani: „Spu­ne, spu­ne, moş bătrân”, sau „Azi eram fru­moa­să jună”. Se spu­ne că atunci când înce­peau ei să cân­te, de jale, plân­geau şi lămpi­le din câr­ci­umi, iar duş­ma­nii, care altă­da­tă-şi gâdi­lau jugu­la­re­le cu şişul, se împă­cau, pupân­du-se. (Edi­tu­ra Mate­es­cu). Autori: Dana Fodor Mate­es­cu, Răzvan Mate­es­cu.



MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și Răzvan Mate­es­cu, publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀 În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 07.09.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply