Norocosul Pigei și blonda cu ukuleaua ei :D
— Dana Fodor Mateescu

0
741

Noro­co­sul Pigei și blon­da cu uku­lea­ua ei 😀 — Dana Fodor Mate­es­cu.

Era blon­dă, fru­moa­să, ter­mi­na­se Con­ser­va­to­rul, cân­ta la vioa­ră și făcea par­te dintr‑o orches­tră pro­fe­si­o­nis­tă. În tim­pul liber juca Poker pe bani, colec­țio­na tim­bre și cân­ta la uku­le­le. N‑am mușcat‑o de jugu­la­ră, așa cum aș fi dorit în adân­cu­ri­le mele tul­buri. Dar ne-am împri­e­te­nit, apoi am deve­nit iubiți.

Ne-am cunos­cut la coa­dă, la Cir­ca Finan­ci­a­ră de pe stra­da Popa Tatu. O știți, nu? Aia, da!

Lume, puhoi. Viruși, nervi și duhoa­re. Se lipi­se­ră țoa­le­le de mine. Înghi­ți­sem trei cal­man­te îna­in­te, ști­am c‑o să-mi fac draci aco­lo, așa că eram cam „high” când am văzut‑o pe ea. Căl­ca ușor. Zâm­bea fru­mos.

S‑a apro­pi­at de mine. Ini­ma-mi bătea: bum-dum-dum.

-Aici e coa­da pen­tru impo­zi­tul tere­nu­ri­lor?

-Haa? Da, sigur, poftiți…

De fapt, eu stă­team la coa­dă pen­tru pla­ta impo­zi­tu­lui la mași­nă, dar ce mai con­ta?

Așa ne-am împri­e­te­nit.

I‑am surâs cu bucu­rie, eram dro­gat de‑a bine­lea, o vedeam ca pe‑o regi­nă lumi­noa­să, par­că zbu­ra pes­te bucu­reș­te­nii umezi și urâți care se foiau pe la cozi. Am poftit‑o în fața mea, ea a râs, zglo­bie, am făcut cunoș­tin­ță:

-Mă chea­mă MelA­nia, a zis.

Dar când a pro­nun­țat pri­mul „a” din cuvânt, par­că mi‑a dat cu o măciucă‑n cap. M‑am amo­re­zat pe loc.

-Eu sunt Pigei. De fapt, mă numesc Petri­cei­cu Janis Joplin Pan­de­le, dar pri­e­te­nii-mi spun Pigei. E mai sim­plu…

Când a auzit cum mă chea­mă, a bufnit‑o râsul așa de tare, că s‑a și îne­cat. Îi ieși­se­ră ochii din orbi­te, lăcri­ma, scui­pa într‑o batis­tă dubi­oa­să, iar hoho­tea. Nu se mai oprea din tușit și din zâm­bă­re­a­lă. Nici când a ajuns în față, la ghi­șeu, și tan­ti aia i‑a zis că tre­bu­ie să se ducă în altă par­te și că a stat degea­ba la coa­da aia, nu s‑a poto­lit. Râdea, mârâia și chi­ță­ia, repe­tând la nesfâr­șit, pe sila­be:

-Pe-tri-cei-cu, bua-ha-ha-ha! Pan-de-le, Ja-nis Jo-plin. Mua-haha­ha­ha, ce nume, haha­ha!

Ar fi tre­bu­it să‑i întorc spa­te­le și să mă simt jig­nit, dar v‑am poves­tit că lua­sem îna­in­te niș­te cal­man­te și n‑aveam pute­re nici să mă scar­pin în urechi. Așa că am rămas pri­e­te­ni.

Mela­nia era o ori­gi­na­lă. În via­ța mea n‑am mai întâl­nit o alta ca ea și pun pariu că nici voi! Ne potri­veam la fix, eu eram ghi­ni­o­nis­tul, cre­ti­nul rafi­nat, ea excen­tri­ca. Aveam ce să dis­cu­tăm, citi­se enorm, era „pri­e­te­nă” cu Pla­ton, Cio­ran și cu Kir­ke­ga­ard, îi plă­ceau fil­me­le de epo­că, docu­men­ta­re­le, isto­ria, câi­nii și săr­mă­lu­țe­le în foi de viță. Ce mai, era o pră­ji­tu­ră de feme­ie! Care nu-mi ridi­ca deloc coles­te­ro­lul, ci cu totul alt­ce­va.

Ne întâl­neam în wee­kend-uri, beam vin roșu, tocam câte-un subiect la zi, apoi ne avân­tam în iubi­rea fizi­că. Pe Cle­o­pa­tra, pisi­ca mea, o încu­iam în căma­ră. Făcea urât de tot, era cum­plit de geloa­să pe Mela­nia, ar fi rupt‑o în ghea­re. N‑o sufe­rea. Cât timp iubi­ta mea stă­tea la mine, fia­ra plân­gea: maa­a­a­a­a­a­a­a­a­a­aauuuu. Lugu­bru rău! Ți se zbâr­lea părul pe cap. Cum ple­ca Mela­nia din casă, Cle­o­pa­tra miro­sea pes­te tot, ca un câi­ne, scui­pa, mârâia, nu-și găsea locul. Sufe­rea. Dar n‑aveam înco­tro, nu vro­iam să renunț la ea, îmi iubeam mâța. Și ea pe mine.

În fine, pri­ma dată când a rămas Mela­nia pes­te noap­te la mine, m‑am spe­ri­at rău de tot. Era să fac infarct. Mi‑a stat ini­ma, mi s‑a blo­cat cea­sul inte­ri­or, am avut cram­pe la spli­nă, m‑am îne­cat, am tușit, m‑am pâr­țâit. Groaz­nic a fost!

Mela­nia se dez­bră­ca­se com­plet, eu o aștep­tam întins pe spa­te, muzi­ca în sur­di­nă (ceva bra­zi­li­an, rupea ini­ma!), lam­pă cu lumi­nă roșie…Și ea?

-Pigei, nu pot fără uku­le­le.

-Cum adi­că nu poți fără uku­le­le?

-Uite-așa, nu pot să fac dra­gos­te dacă nu cânt! Știi că‑s muzi­ca­lă, da?

Apoi, fără să-mi mai cea­ră nimic, și‑a luat „uku­lea­ua”, și s‑a coco­țat pe mine ca pe-un căluț de lemn.

M‑a durut înfi­o­ră­tor. A înce­put să se bâțâie în sus și‑n jos, mai zdrăn­gă­nea nițel: ling-lang, ling-ling, la „uku­lea”.

-Nu pot fără asta, Pigei, ofta ea artis­tic, și zdrang-zdring-zdrong, la instru­ment.

Sim­țeam că-mi cra­pă pești­șo­rii din trup! Că mă des­fac în paișpe. Că alu­nec în neant. Cle­o­pa­tra, ares­ta­tă pe nedrept în deba­ra, mior­lă­ia sinis­tru: maa­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­hhha­a­aau, iar Mela­nia îi tră­gea la „uku­lea”. Ce putea fi mai trau­ma­ti­zant?

Dar iubi­ta mea n‑avea nici pe dra­cu. Se fâțâia pe mine, iar mai ciu­pea coar­de­le. Și ce cre­deți că-mi cân­ta? E pre­vi­zi­bil deja! „Cry baby”, obse­sia vie­ții mele.

-Mai schim­bă note­le, dar­ling!, suflam eu ca o loco­mo­ti­vă cu motor die­sel, care antre­nea­ză un gene­ra­tor elec­tric de curent alter­na­tiv…

-OK, swe­e­ty, da‘ p‑asta o știi?

Fra­ți­lor, și unde mi se por­nea pe doi­nit de jale, în miez de noap­te, de mă făcea să plâng în hoho­te, că‑s un sen­si­bil de felul meu:

-Foa­ie ver­de și-un har­buz, tre­ce-un nou­raș pe sus…, lala­la­la, laa­ai la./ Nu știu, ploaie‑i ori nin­soa­re, șai­lai­la, /ori lacri­mi de fată mare, lala­la­la, laai, laaa…

Mela­nia, dul­cea de ea, cu gla­sul ei răgu­șit, — cati­fea sfâși­a­tă de tut­un, – o voce extra­or­di­na­ră, puter­ni­că și erec­tă (lei­tă Cesa­ria Evo­ra) mă leși­na com­plet. Îmi sugea ori­ce pute­re. Păi cum? Eu n‑am suflet? Cum să mai ter­min ce-am înce­put?

Boceam în toa­tă regu­la, ca feme­i­le părăsite‑n drum, vor­ba cân­te­cu­lui. Eram plin de lăcrămi, dis­pe­ra­re și muci. Nu vă zic că, fiind ore îna­in­ta­te din noap­te, veci­nii se tre­zeau și ei. Unii, la fel de trau­ma­ti­zați ca și mine, se por­neau pe urle­te. Jur că auzeam, clar, cum își suflă nasu­ri­le și bâzâie în cor, fie­ca­re după cine sufe­rea în cli­pa aia. Nicu de la opt plân­gea după mă-sa, îi recu­noș­team vocea de repor­ter spor­tiv, Gore de la șase își amin­tea de fos­ta gagi­că ori de soră-sa, Luța, căl­ca­tă de tren, la Cara­cal. Era un bocet crud, să-ți tai vene­le de la mână, pe dia­go­na­lă, cu unghie­ra rugi­ni­tă!

Alții, mai din topor și cu tran­sa­mi­na­ze de mito­cani, bubu­iau în ușa mea de metal sau în țevi­le de la calo­ri­o­fer.

-Băăă, anor­ma­lu­le, noi ne ducem la mun­că, mâi­ne dimi­nea­ță! Îți arde dă cân­te­ce?

Niș­te gro­bieni!

Numai Mela­nia mea, o pro­fe­si­o­nis­tă în ade­vă­ra­tul sens al vor­be­lor, își vedea mai depar­te de cân­tec și de sări­tu­ri­le ei sexu­a­le. Până era gata…

La sfâr­șit, după orgasm, chiu­ia de trei ori (Dum­ne­ze­u­le, o fi țâc­ni­tă? E demen­tă?) și ridi­ca bra­țe­le în sus, exact ca gim­nas­te­le care toc­mai au exe­cu­tat o sări­tu­ră Tsu­ka­ha­ra. (Cică așa facea ea întot­dea­u­na, cu ori­ce băr­bat, fără nicio excep­ție.)

-Pe bune?, am întrebat‑o gâtu­it de uimi­re.

-Fireș­te! Eu tră­iesc intens orgas­mul și tre­bu­ie să mă acom­pa­ni­ez în tot tim­pul ăsta. Data vii­toa­re-mi aduc vioa­ra.

-Nu! Vioa­ra nu!!! am stri­gat dis­pe­rat și cine­va a bubu­it în ușă, din nou.

Mi‑o și ima­gi­nam căla­re pe mine, goa­lă, chiu­ind și cu vioa­ra pe umăr, cân­tând un capri­ciu de Paga­nini. Sfin­te muce­nic Ira­clie, câte păca­te oi avea pe sufle­tul meu de sunt pedep­sit în halul ăsta?

-Tu știi că am viziuni?

-Cum viziuni? La orgasm?

-Mda­a­aa.

-Adi­că vezi ceva?

-Yes!

-Ce vezi? Ima­gini? Fil­me?

-Ei, fil­me! Ești tâm­pit? De pil­dă acum. Am avut o jui­sa­re per­fec­tă, rot­un­dă ca o sfe­ră și pro­fun­dă. Ies din mine pen­tru câte­va secun­de și… călă­to­resc în alte tim­puri și spa­ții. Tru­pul meu rămâ­ne gol pes­te tine. Sufle­tul meu fuge.

-Du-te d‑aici! Ești nebu­nă!

-Nu. Nu‑s nebu­nă. Sunt doar ALTFEL. Vrei să știi ce-am văzut în noap­tea asta?

-Ce?

-O stra­dă din Bucu­rești…

-Ei, lasă-mă!

-…și un număr de casă. 79. Am văzut, clar, un gard din fier for­jat, o vilă inter­be­li­că, împo­do­bi­tă cu iede­ră și numă­rul. Cred că eram pe o stra­dă, prin car­ti­e­rul evre­iesc. Vii mâi­ne cu mine s‑o găsim?

-Am cur­suri, Mela­nia, doar știi…

-După.

Și s‑a cul­cat. Mi‑a întors spa­te­le și a înce­put să sfo­ră­ie. (Sfo­ră­ie gagi­ca, de zici că are un motor de trac­tor Lanz Bull­dog, insta­lat sub capo­tă!).

Dimi­nea­ța, Mela­nia s‑a tre­zit vese­lă ca o vră­biu­ță, s‑a îmbră­cat, m‑a săru­tat pe obraz, apoi a ple­cat țup-țup, spre Con­ser­va­tor. Avea repe­ti­ții.

Eu, eram ter­mi­nat. Abia res­pi­ram. Sunt un noro­cos, ce baș­che­ții mei!

.….….….….….….……

Cu Mela­nia am stat vreo trei ani. Atâ­ta am rezis­tat, dar cred că a fost des­tul de mult. Ne-am iubit muzi­cal, ce mai! Aveam o teh­ni­că incre­di­bi­lă, iar eu îmi trans­for­ma­sem dege­te­le în note muzi­ca­le, diezi, becari și bemoli. Am luat și pas­ti­le din cau­za ei, înce­pu­se să-mi cadă părul și mă chi­nu­iau noap­tea coș­ma­ruri cu Șos­ta­ko­vici care mă aler­ga des­culț prin par­cul Bor­dei, agi­tând o uku­lea dea­su­pra capu­lui! Apro­po: uku­lea­ua mi‑a lăsat‑o mie Mela­nia. Ca amin­ti­re.

Între timp am demi­sio­nat din învă­țământ, mă plic­ti­seam cum­plit. Nu-mi mai plă­cea să pre­dau. Am șomat vreo cinci luni, am tră­it din cola­bo­rări, abia-mi ajun­geau banii să-mi plă­tesc chi­ria. Și mân­ca­rea Cle­o­pa­trei. Apoi m‑am anga­jat într-un minis­ter din cen­tru, v‑am zis la înce­put. Făceam zece minu­te pe jos până la slu­j­bă.

Dar, într‑o zi, m‑a sunat un fost coleg de facul­ta­te, pasio­nat de jazz, cân­ta la con­tra­bas. Înfi­in­ța­se omul o for­ma­ție tră­s­net și avea nevo­ie de mine. Eu mă des­cur­cam la marim­ba­fon, – la uku­le­le am învă­țat să cânt de la nebu­na de Mela­nia – și ori­când puteam, cu pasiu­ne și devo­ta­ment, să mă ală­tur celor­lalți muzi­cieni. Așa am înce­put să lucrăm împre­u­nă. Aveam con­cer­te prin țară, în stră­i­nă­ta­te și, din când în când, cân­tam într-un club de fițe din Bucu­rești. Mă aran­ja­sem! Cum să mai zic că n‑am noroc?

Cu iubi­rea săteam bine spre exce­lent, era la cote maxi­me, dădeam pe afa­ră ca un lac de acu­mu­la­re prea plin. Șter­geai cu mopul după mine în nop­ți­le fier­binți de sex. Cădeau feme­i­le răpu­se ca muș­te­le. Și cum să nu leși­ne, când apă­ream eu, mân­dru ca un prinț stră­lu­ci­tor, cu uku­lea­ua la subraț și cărând marim­ba­fo­nul în spa­te?

Eram aproa­pe feri­cit. Dar totuși, lip­sea ceva. Îmi doream o fami­lie, mă apro­pi­am de 30 de ani și tră­i­am numai pen­tru muzi­că, fes­ti­va­luri, minis­ter și… câte o piți­poan­că, o dată pe săpămâ­nă, asta ca să nu-mi ies din mână. Fra­ți­lor, nici una de care să mă leg sufle­teș­te, așa cum făcu­sem de Mela­nia. De la des­păr­ți­rea de ea, nu prin­se­sem nimic în laț.

Doar legă­turi de vată, insi­pi­de, stra­nii, une­le absur­de, de tot râsul. Cum să vă spun? Par­că toa­te feme­i­le cu pro­ble­me psi­hi­ce veneau la mine ca la mie­re. Petri­că Lupu de la Magla­vit! Psi­hia­tru la bala­muc să fi fost și n‑aveam atâ­tea pacien­te!

Dori­na, de fel din Cala­fat, m‑a înne­bu­nit cu fami­lia ei. Avea fata asta la rude, de le pier­du­sem numă­rul. Unchi, mătuși, bunici, tatai și mamai, stră­ma­mai, veri pri­mari, secun­dari, ter­ți­ari, cum­nați, foști cum­nați, cum­nă­țe­le și nași. Vreo 40 în total. Ai nai­bii, cu toții aveau trea­bă la Bucu­rești, în cen­tru!

-Pigei, nu poa­te să doar­mă și Tili­că, văru-meu, vreo trei nopți la noi? Hai, mă, că dă și el exa­men la Poli­teh­ni­că, la facul­ta­tea de elec­tro­ni­că!

Puteam să zic nu? Ce ini­mă aveam? Să stea bie­tul ele­ment cala­fă­tean stin­gher prin par­curi și să doar­mă pe bănci din pri­ci­na mea? Să nu las tine­re­tul patri­ei noas­tre să-și dezvol­te spi­ri­tul și să zbo­a­re spre noi­le cuce­riri elec­tro­ni­ce ale pla­ne­tei? Cate­goric, aș fi fost un retard neno­ro­cit dacă aș fi zis nu.

Și mai era ea. Vară-sa. N‑o puteam refu­za.
Era miș­to gagi­ca și, cul­mea! Nu cân­ta la nimic. Nici la oca­ri­nă, nici la drâm­bă și habar n‑avea cine e Cipri­an Porum­bes­cu (cre­dea că e fotba­list la Stea­ua).

Așa că, venea Tili­că la noi în iunie, – mel­tean sim­pa­tic, cu brânză‑n gin­gii și unghia aia de la deș­tul mic luuun­gă, luun­gă (o rea­lă scu­lă pen­tru desfă­cut șuru­bu­ri­le în cru­ce!) – și ple­ca în august. Mân­ca și bea pe gra­tis, plus că stă­tea toa­tă noap­tea la tele­vi­zor și belea ochii la fil­me pen­tru adulți.

Ei, dar după Tili­că apă­rea Geor­gi­că, care abia se des­păr­ți­se de Tudo­ri­ța, săra­cul, și avea nevo­ie de un nou job, ca să uite. Poa­te ști­am eu la minis­ter? Ști­am, cum să nu.
Ple­ca Geor­gi­că, cio­că­nea la ușă Vio­rel. Ăsta venea mereu cu mă-sa, tan­ti Nuța, o bale­nă dia­be­ti­că, rea, zgâr­ci­tă și urâ­tă cu draci. Aveau trea­bă la Spi­ta­lul ăla de boli și nutri­ție, Pau­les­cu parcă‑i zice. Ana­li­ze, rețe­te, tra­ta­men­te, doc­tori. Unde să stea și ei decât la… mine?

Nu mai aveam liniș­te, inti­mi­ta­te, nu puteam să repet nici­o­da­tă vreo par­ti­tu­ră mai difi­ci­lă. Toa­te rude­le Dori­nei sfo­ră­iau înfi­o­ră­tor și se pâr­țâiau foar­te des. Aprin­deam degea­ba beți­șoa­re par­fu­ma­te prin apar­ta­ment, deshi­deam larg feres­tre­le, aeri­seam, scu­tu­ram. Puțea de-mi venea să plâng, mă ustu­rau ochii și, la un moment dat, m‑am îmbol­nă­vit de con­juc­ti­vi­tă.

Am rezis­tat un an. Atât. Și i‑am dat papu­cii. Nu i‑a venit să cre­a­dă. Apoi, ca să se răz­bu­ne, mi‑a spart toa­te far­fu­ri­i­le și paha­re­le.

-Al dra­cu să fii dă imbe­cil, ipo­ten­tu‘ dra­cu­lui, ai sic­tir bă, inte­lec­tu­al per­vers! Huo!
Și bum! Mi‑a trân­tit ușa, iar eu m‑am îmbă­tat crunt în noap­tea aia. De feri­ci­re!

A urmat alta. Cera­se­la. Era per­fec­tă. Blon­dă, suplă, inte­li­gen­tă, actri­ță și cân­tă­rea­ță. Am stat cu ea patru luni. Atunci când ne întâl­neam cu pri­e­te­nii la vre­un res­ta­u­rant, după un con­cert sau spec­ta­col de tea­tru, Cera­se­la se por­nea pe spus ban­curi cu Bulă și cu ovrei, epi­gra­me stă­tu­te și ane­c­do­te depă­și­te la care râdea numai mai­ca-mare la Reve­li­o­nul din 1967! Pe la spa­te i se zicea „epi­gra­mis­ta”.

Iubi­ta mea Cera­se­la nu se oprea nicio cli­pă și nu rea­li­za că lumea nu vrea să audă tâm­pe­ni­i­le ei.

Spu­nea ban­curi non-stop. Dimi­nea­ța și sea­ra, în timp ce eram la volan, mă suna la minis­ter în tim­pul ședin­țe­lor, când eram la toa­le­tă, când făceam duș sau când aveam spec­ta­col în alt oraș. Din cau­za ei îmi lăsam inten­țio­nat tele­fo­nul în gean­tă. Mă tero­ri­za. Mi se acri­se. Aveam gura și sufle­tul pun­gă!

-Alo, Pigei, o știi p‑aia cu bibi­li­ca?
-Da, mă…
-Da‘ p‑aia cu râma?
-Sunt pe Moși­lor, o fac la stân­ga spre Ian­cu­lui, e aglo­me­ra­ție, n‑am chef de ban­curi, Cera­se­la!
-Da‘ p‑aia cu dom­nul Sch­le­sin­ger când vine aca­să la trei dimi­nea­ța?
-Și p‑aia. Mi-ai mai zis‑o de paișpe ori! Sunt supra­sa­tu­rat.
-Aăă. Și ăla cu omi­da?
-?
(Am tăcut din cau­za frâ­nei. Era să intru într-un Logan roșu cu număr de Pra­ho­va, ‘tu‑i gâtu‘ mă-sii de via­ță!)

-Aaa, deci iubi, fii atent: un ame­ri­can, un neamț, un evreu și un negru se plim­bau prin pădu­re. Cade o omi­dă pe ame­ri­can. Ăsta o arun­că pe neamț. Neam­țul pe evreu, iar evre­ul, din nou, pe negru. Omul o ia și o haleș­te. Mai merg ei ce merg și cade o altă omi­dă pe ame­ri­can. O arun­că pe neamț, neam­țul pe evreu, iar
evre­ul, când s‑o azvâr­le pe negru, zice: – Auzi, mei, negru­le, cât îmi dai pe‑o omi­dă?

Mereu o lăsam în pace să-și facă numă­rul, cu toa­te că înce­pu­se să mă ener­veze înfi­o­ră­tor. Nu înțe­le­geam cum poa­te fi atât de tâm­pi­tă și să nu pri­cea­pă că mă scoa­te din sări­te, că vreau să dis­cut cu ea și alt­ce­va. Pri­e­te­nii ne evi­tau:, „Ăăăă, iar vine Pigei cu feme­ia epi­gra­mă, păzea, că leși­nați de râs!”

Cel mai nasol era că Cera­se­la mea se apu­ca să spu­nă snoa­ve în rimă și când ne aflam în inti­mi­ta­te, în pozi­ți­i­le cele mai sen­si­bi­le, adi­că… în amor. (Ce-or avea, fra­te, de le loveș­te stre­chea, pe toa­te, atunci?!). Fecioa­ra dilie depă­na ban­curi fâsâi­te, ane­c­do­te la care nu râdea nimeni și epi­gra­me de Păs­to­rel Teo­do­rea­nu. Dea­su­pra mea, ridi­ca un braț, tea­tral, și reci­ta ca pe sce­nă, în fața publi­cu­lui: „Două lucruri mai alină/Al meu chin şi a mea boală:/ Dami­gea­na când e plină/Şi feme­ia când e goa­lă”. Asta se întâm­pla, fireș­te, noap­tea!

O între­bam, tur­bat și trist:
-Și eu ce tre­bu­ie să fac acum? Să apla­ud?
Se supă­ra! Oda­tă se desfă­cea de pe mine și ple­ca la baie, unde se punea pe plâns. Am părăsit‑o și pe ea. Voi ce-ați fi făcut în locul meu?

După un con­cert la Târ­gu-Mureș, m‑am împri­e­te­nit c‑o ungu­roai­că. Fru­moa­să-fru­moa­să, mă uitam la ea ca pros­tu‘ și nu-mi venea să cred că‑i vie! Piroș­ca. Mi-aș fi dorit să-mi fie soție. Dacă ar fi fost nor­ma­lă. Dar nu prea dădea sem­ne.

Era tra­du­că­toa­re de lim­ba ita­li­a­nă și obse­da­tă de James Joy­ce. (Fie vor­ba-ntre noi, mie nu mi‑a plă­cut nici­o­da­tă scri­i­to­rul și poe­tul ăsta, îl con­si­der vul­gar, aro­gant, une­ori libi­di­nos, sca­to­fil și deran­jat bine de tot la man­sar­dă!)

Ei bine, Piroș­ca îl divi­ni­za! A citit tot ce‑a scris el, știa pe de rost pasa­je întregi din ope­ra lui, mă căpi­a­se cu „scri­so­ri­le către Nora Bar­na­cle”, feme­ia de care era îndră­gos­tit și care i‑a deve­nit ulte­ri­or și soție.

Când făcea pau­ze de J.J. se delec­ta cu Milan Kun­de­ra și „uri­no­te­ra­pie, de la mic la mare”. Bleah!

Alt­fel, ne înțe­le­geam per­fect. Piri se muta­se la mine, se învă­ța­se cu Cle­o­pa­tra, mâța câr­co­ta­șă, hoa­ță și par­și­vă, gătea excep­țio­nal. Mă făcu­se să mă îndră­gos­tesc de ea. O iubeam până la os!

-Măi, fato! eu îți res­pect păre­ri­le, te las în lumea ta, n‑am trea­bă cu Jame­si­că al tău cre­tin, dar mai schim­bă și tu subiec­tul că m‑ai căpi­at!
-Ioi, Pigei! Până la James Joy­ce! Nu-ți per­mit!
-Bine, bine, oftam scâr­bit.
-Eu nu ți-am jig­nit marim­ba­fo­nul…
-Poți să‑l afu­ris­tești, dacă asta te face mai feri­ci­tă.
O făcea extre­e­e­e­em de feri­ci­tă.

Piroș­ca mă-nju­ra atât de gin­gaș, cu accen­tul ăla arde­le­nesc, cum numai ea putea s‑o facă: tu-ți marim­ba­fo­nul mă-tii, băga-mi-aș picioarele‑n marim­ba­fo­nul tău, cră­pa-ți-aș marimbafonu‑n cap etc! Din astea. Apoi înce­pea pe ungu­reș­te. N‑are rost să vă mai scriu, ori­ci­ne știe cum înju­ră ungu­roai­ce­le furi­oa­se, nu?

M‑a pără­sit ea de data asta, pen­tru că s‑a îmbâr­li­gat cu ami­cul meu, con­tra­ba­sis­tul. Dar n‑a stat mult nici cu ăla. Într‑o cri­ză hao­ti­că, (pun pariu pe ce vreți că fata l‑a tocat și pe ami­cul meu cu irlan­de­zul ei depra­vat!) ungu­roai­ca i‑a azvâr­lit de la eta­jul șap­te ostro­men­tul, plus câte­va țoa­le care i‑au stat în cale. Praf s‑a făcut con­tra­ba­sul, cred că încă plă­teș­te amă­râ­tul la el, făcu­se un împru­mut la ban­că.

După toa­te aven­tu­ri­le astea teri­bi­le, îmi era fri­că să mă mai apro­pii de o feme­ie. Ce dra­cu? Înne­bu­ni­se lumea în jurul meu? Îmi doream o fami­lie, o feme­ie care să mă înțe­lea­gă și să mă iubeas­că. Nu găseam. Curat ghi­nion! Și atunci, de ce mi se spu­ne noro­co­sul?

Dana Fodor Mate­es­cu / Noro­co­sul / Frag­ment. (foto gene­ric: free inter­net).


MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀 În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 02.09.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply