Luminita Popescu:
Nu! Timpul se măsoară cu clipa!

0
121

Luminita Popescu: Nu! Timpul se măsoară cu clipa!

Ştiu, femeie, că nu ţi-e uşor, crede-mă că ştiu. Ai ajuns la jumătatea vieţii şi nu mai poţi fi păcălită. Înţelepciunea s-a lipit de tine, odată cu ridurile alea fine din colţul ochilor. Ai crescut şi nu mai râzi cu gura până la urechi, doar zâmbeşti la glumele altora. Din șiragul de perluțe, lipsește acum, stingher, o mărgică. Câţiva te întreabă ”Ce ai? Parcă nu mai eşti ca acum câţiva ani aşa… zglobie, cu replica la tine.”

Nu mai tresari când sună telefonul şi nu mai ţii morţiş să ai unghiile impecabile. Fire de păr albe se iţesc pe la tâmple. Cel mai bine le vezi când îţi usuci părul. Strălucesc la lumina becului din baie. Ţie îţi plac, dar sor’ta îţi spune scurt, la o cafea: ”Trebuie să te vopseşti, ştiai!?”

Eşti puţin durdulie, nu ai vrea, doar mânânci o singură dată pe zi şi atunci fără pâine. Cumnatul tău, venit recent din Italia, îţi spune: ”Ce-ai păţit, bre? Ai mâncat drojdie?” Tu zâmbeşti, plecând ochii pe burta lui bombată, şi-ţi vine să-l întrebi când tre’ să nască dar nu, nu mai întrebi nimic, ai obosit văzând atâţia bădărani.

Totuşi, te pui pe cură de slăbire, mănânci varză până-ţi spune bărbată-tu că rumegi ca o capră. Treci mai departe, indiferentă, culegând roadele, că de la 71 de kile-n-vară, acum ai 63.

Te urci pe bicicletă şi pleci cam zece km printre dealuri, singură, fără telefon, fără chei. Vântul îţi mângâie părul şi tu, topită de iubire, închizi ochii o clipă. Clipa ta! Te uiţi prin lanul de floarea soarelui, în cel de grâu se gudură macii şi cicoarea. Opreşti pentru odihnă. E aproape ora 21:00. Greierii ţărâie prin iarbă, soarele-i sângeriu la apus. E atât de frumos. ”Am să scriu despre asta”, te gândeşti.

Când toate ţi-s grămadă în bucătărie, când unul vrea paste cu ton şi celălalt nu vrea ceapă-n salata de vinete, când ţi-a crescut negresa prea tare şi-a crăpat (lasă, acoperi cu glazură!), când maldărul de rufe te aşteaptă să le calci şi câinii latră ca nebunii că ai intrat în casă şi nu i-ai mângâiat, tu femeie, toate le faci şi pe toţi îi rânduieşti.

Tu care ai născut şi ai crescut cu ei râzând, plângând, hrănind, oblojind, în tot timpul acesta, cam 20 de ani, nu ai încetat să visezi şi nu ai încetat să te aburci şi pe tine la mal când simţeai că nu mai poţi înota. Stăteai pe nisipul fierbinte preţ de două răsuflări şi te aruncai graţios în valuri.

Da, femeie, pe la jumătatea vieţii începi să străluceşti în tine. Ai un hulub în coşul pieptului şi ştii că e dragostea care s-a copt frumos şi aşteaptă să guşti şi tu din ea, după ce ai dat tuturor pe săturate. Nu s-a terminat. Cum ai dat, cum s-a înmulţit şi a crescut ca pâinea-n ţest. Rupeai din tine şi creştea la loc.

E timpul să te uiţi la tine cu dragoste, e timpul să nu mai alergi. E timpul să-ţi dai timp pentru că nu e drept să mori fără să fi cunoscut timpul. Să-l uiţi pe ”Trebuie să…”, să-l ţii lângă tine pe ”Vreau” şi să-ţi fie cel mai bun prieten ”Eu”. Nu e egoism, e doar întoarcerea la copilărie.

După atâţia ani în care ai folosit doar rimel waterproof, îţi dai seama că nu de ploaie te temeai.

Nu ţi-a fost uşor, frumoaso, crede-mă că ştiu ce spun! Credeai că timpul se măsoară cu anii? Nu, timpul se măsoară cu clipa. Dar cum Dumnezeu facem că avem atât de mult timp şi atât de puţine clipe? 

Că de nu ar fi, nu s-ar povesti.

Să fim!

Luminița Popescu, februarie 2016.


LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele