Luminita Popescu:
Nu! Timpul se măsoară cu clipa!

0
201
Booking.com

Lumi­ni­ta Popes­cu: Nu! Tim­pul se măsoa­ră cu cli­pa!

Ştiu, feme­ie, că nu ţi‑e uşor, cre­de-mă că ştiu. Ai ajuns la jumă­ta­tea vieţii şi nu mai poţi fi păcă­li­tă. Înţe­lep­ciu­nea s‑a lipit de tine, oda­tă cu ridu­ri­le alea fine din colţul ochi­lor. Ai cres­cut şi nu mai râzi cu gura până la urechi, doar zâm­beşti la glu­me­le alto­ra. Din șira­gul de per­lu­țe, lip­seș­te acum, stin­gher, o măr­gi­că. Câţi­va te întrea­bă ”Ce ai? Par­că nu mai eşti ca acum câţi­va ani aşa… zglo­bie, cu repli­ca la tine.”

Nu mai tre­sari când sună tele­fo­nul şi nu mai ţii morţiş să ai unghi­i­le impe­ca­bi­le. Fire de păr albe se iţesc pe la tâm­ple. Cel mai bine le vezi când îţi usuci părul. Stră­lu­cesc la lumi­na becu­lui din baie. Ţie îţi plac, dar sor’ta îţi spu­ne scurt, la o cafea: ”Tre­bu­ie să te vop­seşti, şti­ai!?”

Eşti puţin dur­dulie, nu ai vrea, doar mânânci o sin­gu­ră dată pe zi şi atunci fără pâi­ne. Cum­na­tul tău, venit recent din Ita­lia, îţi spu­ne: ”Ce-ai păţit, bre? Ai mân­cat droj­die?” Tu zâm­beşti, ple­când ochii pe bur­ta lui bom­ba­tă, şi-ţi vine să‑l întrebi când tre’ să nas­că dar nu, nu mai întrebi nimic, ai obo­sit văzând atâţia bădă­rani.

Totu­şi, te pui pe cură de slă­bi­re, mănânci var­ză până-ţi spu­ne băr­ba­tă-tu că rumegi ca o capră. Treci mai depar­te, indi­fe­ren­tă, cule­gând roa­de­le, că de la 71 de kile-n-vară, acum ai 63.

Te urci pe bici­cle­tă şi pleci cam zece km prin­tre dea­luri, sin­gu­ră, fără tele­fon, fără chei. Vân­tul îţi mân­gâie părul şi tu, topi­tă de iubi­re, închizi ochii o cli­pă. Cli­pa ta! Te uiţi prin lanul de floa­rea soa­re­lui, în cel de grâu se gudu­ră macii şi cicoa­rea. Opreşti pen­tru odih­nă. E aproa­pe ora 21:00. Gre­ie­rii ţărâie prin iar­bă, soarele‑i sân­ge­riu la apus. E atât de fru­mos. ”Am să scriu des­pre asta”, te gân­deşti.

Când toa­te ţi‑s gră­ma­dă în bucă­tă­rie, când unul vrea pas­te cu ton şi celă­lalt nu vrea ceapă‑n sala­ta de vine­te, când ţi‑a cres­cut negre­sa prea tare şi‑a cră­pat (lasă, aco­peri cu gla­zu­ră!), când mal­dă­rul de rufe te aşteap­tă să le calci şi câi­nii latră ca nebu­nii că ai intrat în casă şi nu i‑ai mân­gâi­at, tu feme­ie, toa­te le faci şi pe toţi îi rân­du­ieşti.

Tu care ai năs­cut şi ai cres­cut cu ei râzând, plân­gând, hră­nind, oblo­jind, în tot tim­pul aces­ta, cam 20 de ani, nu ai înce­tat să visezi şi nu ai înce­tat să te abu­rci şi pe tine la mal când simţeai că nu mai poţi îno­ta. Stă­teai pe nisi­pul fier­bin­te preţ de două răsu­flări şi te arun­cai gra­ţi­os în valuri.

Da, feme­ie, pe la jumă­ta­tea vieţii începi să stră­lu­ceşti în tine. Ai un hulub în coşul piep­tu­lui şi ştii că e dra­gos­tea care s‑a copt fru­mos şi aşteap­tă să guşti şi tu din ea, după ce ai dat tutu­ror pe sătu­ra­te. Nu s‑a ter­mi­nat. Cum ai dat, cum s‑a înmulţit şi a cres­cut ca pâinea‑n ţest. Rupeai din tine şi cre­ş­tea la loc.

E tim­pul să te uiţi la tine cu dra­gos­te, e tim­pul să nu mai alergi. E tim­pul să-ţi dai timp pen­tru că nu e drept să mori fără să fi cunos­cut tim­pul. Să‑l uiţi pe ”Tre­bu­ie să…”, să‑l ţii lân­gă tine pe ”Vreau” şi să-ţi fie cel mai bun pri­e­ten ”Eu”. Nu e ego­ism, e doar întoar­ce­rea la copi­lă­rie.

După atâţia ani în care ai folo­sit doar rimel water­pro­of, îţi dai sea­ma că nu de ploa­ie te temeai.

Nu ţi‑a fost uşor, fru­moa­so, cre­de-mă că ştiu ce spun! Cre­deai că tim­pul se măsoa­ră cu anii? Nu, tim­pul se măsoa­ră cu cli­pa. Dar cum Dum­ne­zeu facem că avem atât de mult timp şi atât de puţi­ne cli­pe? 

Că de nu ar fi, nu s‑ar poves­ti.

Să fim!

Lumi­ni­ța Popes­cu, febru­a­rie 2016.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele