Luiza Cala, o castelană între culori și cuvinte

0
680

Lui­za Cala, o cas­te­la­nă între culori și cuvin­te.

 

Des­pre pic­to­ri­ța Lui­za Cala îmi vor­bi­se­ră cu drag, pri­e­te­ni comuni. Sunt ani buni de când îi admir lucră­ri­le pos­ta­te în spa­ți­ul vir­tu­al. Când a fost să fie, gra­ție can­ta­utoa­rei Maria Ghe­or­ghiu, ne-am întâl­nit. La malul mării, aco­lo unde tră­ieș­te, Lui­za Cala mi‑a întins o mână cal­dă și puter­ni­că. Zâm­bea cu prea­pli­nul sufle­tu­lui și m‑a pătruns pri­vi­rea sa, lumi­na­tă de focul bucu­ri­ei și de pute­re.

Am intrat în spa­ți­ul în care locu­ieș­te și pic­tea­ză. În ate­li­er, sunt ali­ni­a­te lucrări din care curg ste­le, uimiri, plăs­mu­iri lumi­noa­se nemaiîn­tâl­ni­te. Pătrun­dea în noi, cei aflați aco­lo, un ames­tec de ordi­ne, lumi­nă, rafi­na­ment, noble­țe.

”Încă nu mă muta­sem bine în aceas­tă lume, nu reu­șeam să mă aco­mo­dez, când, impre­sio­na­tă de fru­mu­se­țea ei, mi-am dorit  să o schi­țez pen­tru adu­ce­rea mea amin­te, atunci când o voi pără­si… Mai târ­ziu am sim­țit nevo­ia de a ară­ta ter­rie­ni­lor frân­turi din lumea din care veneam, lumea mea.” 

Așa a expli­cat artis­ta, care a dese­nat de când se știe, din copi­lă­rie, lumea de culoa­re și plăs­mu­i­re care ni se înfă­ți­șa.

”Repro­du­ceam poze­le care-mi plă­ceau. Mama mea, Migla­dia, dese­na foar­te bine și mă lua par­te­ner de desen, mai ales în seri­le reci de iar­nă. O mătușă a păs­trat o ico­ni­ță dese­na­tă de mine la șap­te ani. Mă fas­ci­nau pic­to­rii și le cău­tam apro­pi­e­rea. Nu-mi puteam ima­gi­na cum se poa­te pic­ta fără model, așa cum îi vedeam pe unii făcând. Acum ador să pic­tez doar ceea ce visez, nu ce văd. De fapt, rea­li­ta­tea mea este visa­rea!”

În pic­to­ri­ța cu ochi adânci și mâini prin care îngeri ce locu­iesc din­co­lo de din­co­lo își ara­tă îndemâ­na­rea, stă ascun­să o scri­i­toa­re care își înră­mea­ză cuvin­te­le în lemn de cru­ce.

”Une­ori, con­sum băr­bați tineri la micul dejun”

Este titlul volu­mu­lui de pro­ză scur­tă sem­nat Lui­za Cala. Un titlu memo­ra­bil, inci­tant și deru­tant care des­co­pe­ră între coperți povești fabu­loa­se, de înce­put de lume, spri­ji­ni­te de înce­pu­tul de duh al legen­dei. Scri­se la per­soa­na întâi, vizu­a­le, tul­bu­ră­toa­re, cu per­so­na­je fan­tas­ti­ce, poveș­ti­le par vero­si­mi­le sub con­de­iul autoa­rei. ”Cule­gă­to­rul de sco­ici”, ”Păpușa­rul”, ”Pasă­rea liber­tă­ții”, sau ”Pri­e­te­na din țara de sus” se așea­ză în fața citi­to­ru­lui, întru­chi­pa­te și con­ving­ă­toa­re că lumea lor chiar exis­tă și tu toc­mai faci par­te din ea. ”O car­te exce­len­tă, de fac­tu­ră oni­ri­că, năs­că­toa­re de sim­bo­luri fati­di­ce care pot con­tro­la lumea dar și mis­te­re­le auto­ru­lui” scrie în pre­fa­ță, dom­nul Adri­an Cio­ro­ia­nu.

Lui­za Cala spu­ne că din­tot­dea­u­na a pic­tat și a scris doar că eșan­ti­oa­ne­le cre­a­ți­ei sale au fost ară­ta­te lumii, în tim­puri dife­ri­te. De când se știe, scrie și pic­tea­ză. 

”Culo­ri­le și cuvin­te­le m‑au îmbă­tat mereu. Am publi­cat pro­ză la trei­spre­ze­ce ani. După ce m‑am mări­tat am ador­mit filo­nul cre­a­tor, pre­o­cu­pă­ri­le mele au urmat alt curs. Târ­ziu, foar­te târ­ziu, atunci când în inte­ri­oa­re­le mele era prea mare zgo­mo­tul, am revăr­sat prea­pli­nul pe pân­ză și am avut pri­ma expo­zi­ție per­so­na­lă la 42 de ani. Un eve­ni­ment năpra­s­nic al vie­ții mele mi‑a amuțit pen­su­le­le pen­tru o vre­me. Doar că zar­va din mine era așa mare că am reîn­ce­put să scriu. Ani buni am tăcut iar, apă­sa­tă de prea lumești și prea neme­ri­ta­te poveri…  Am pic­tat și am visat o vre­me.  Des­culț prin Rai și Lumea celor 88 de cur­cu­bee m‑au năpă­dit într-un an. Scriu și pic­tez ușor, ca în tran­să. Pătrund în lumea mea și totul cur­ge.”

În cele două titluri amin­ti­te, lumea Lui­zei cur­ge în poe­zie, toren­ți­a­lă. Pare că poe­ta, îmblîn­zeș­te natu­ra cu un gest, apoi dansea­ză în cur­cu­beu. Este magie în ver­su­ri­le sale, alt­fel cum, ne-am putea ima­gi­na, des­culți prin rai?

Plan­te pro­tec­toa­re și pie­tre din anti­cul Cal­la­tis

Une­ori, artiș­tii, pen­tru a rezis­ta, se ascund, ade­sea foar­te aproa­pe de noi. Se bari­ca­dea­ză, cum­va, dar dacă pătrunzi în spa­ți­ul lor, ți se des­chi­de o lume de o fru­mu­se­țe indi­ci­bi­lă. Rea­li­zezi că spa­ți­ul este con­stru­it, ela­bo­rat, după chi­pul și ase­mă­na­rea celui ce îl locu­ieș­te. Lui­za Cala a visat, dese­nat și deco­rat un spa­țiu, un fel de cas­tel în mini­a­tu­ră, în care, pe alo­curi, sunt lăsa­te la vede­re pie­tre vechi, din anti­cul Cal­la­tis, ca un oma­giu adus nemu­ri­rii. După cum spu­ne cas­te­la­na, Man­ga­lia, anti­cul Cal­la­tis este cel mai vechi oraș locu­it con­ti­nuu de mai bine de 2000 de ani. Cu ener­gia ace­lor pie­tre se înso­țeș­te artis­ta. Și cu plan­te magi­ce, pro­tec­toa­re, vin­de­că­toa­re. Îmi vede uimi­rea mută, mă vede res­pi­rând adânc, atin­gând pie­tre­le și spu­ne:

”Aici mă simt aca­să, aici îmi reca­păt for­ța, aici locu­iesc împre­u­nă cu muze­le, aici iubesc și, ca ori­ce om, une­ori plâng.”

În spa­ți­ul ace­la, se des­fă­șoa­ră ”Seri­le cala-tie­ne”. Reci­ta­luri de poe­zie, muzi­că, pie­se de tea­tru, pro­iec­ții de film. Lui­za Cala orga­ni­zea­ză eve­ni­men­te cul­tu­ra­le, este mebră în câte­va ONG uri, e acti­vă, ener­gi­că, pli­nă de idei și de gene­ro­zi­ta­te. Te simți liniș­tit și cu ini­ma cura­tă în lumea artis­tei care spu­ne:

”Îmi doresc să las ca urmă a tre­ce­rii mele pe aici, dâre de lumi­nă, fru­mos și iubi­re. Sunt semn de aer, comu­ni­ca­tiv. Iubesc com­pa­nia oame­ni­lor fru­moși în inte­ri­oa­re. Iubesc pla­ne­ta care ne‑a fost dăru­i­tă și, după pute­ri­le mele, încerc să nu‑i fac rău. De-aș avea for­ță, aș sădi un gră­un­te de iubi­re în fie­ca­re om și apoi m‑aș îngriji să‑l cresc. Fac dese­ori acest exer­ci­țiu de ima­gi­na­ție.”

Aproa­pe feri­ciți, pe urma unui dor

Scriu des­pre un om care a ales să tră­i­as­că fru­mos. O artis­tă care se des­chi­de și se ascun­de în ace­eași măsu­ră. Nu ține mor­țiș să par­ti­ci­pe la tabe­re de pic­tu­ră, să aibe nenu­mă­ra­te ver­ni­sa­je, nici să vân­dă cu ori­ce preț. În ace­lași timp, se dăru­ieș­te celor ce îi sunt în pre­a­j­mă, e pri­e­te­noa­să, lumi­noa­să și bine­vo­itoa­re.

Pen­tru Lui­za, totul se întâm­plă firesc, într‑o ordi­ne a lumii în care cre­de și pe care nu o for­țea­ză. La fel se întâm­plă și cu căr­ți­le. Scrie pen­tru că alt­fel nu poa­te, publi­că din nevo­ia de dăru­i­re și împăr­tă­și­re. Prin urma­re, exis­tă ase­me­nea artiști ai lumii, năs­cuți, nu făcuți. Res­pi­ră în pro­xi­mi­ta­tea noas­tră, fără să apa­ră la tele­vi­zoa­re, fără să fie recu­nos­cuți pe stra­dă. Au, însă, voca­ție, har și împă­ca­rea dem­nă cu care Lui­za Cala spu­ne zâm­bind:

”Mă simt un om care nu apar­ți­ne unui loc sau unui timp, sunt aco­lo unde vreau să fiu. Gân­dul meu nu este împie­di­cat de dimen­siu­ni­le ști­u­te, are chiar orgo­liu liber­tă­ții abso­lu­te. Iată că folo­sesc un ter­men accep­tat pen­tru un con­cept greu de expli­cat, dar ușor de tră­it. Sunt mereu pe urma unui dor…”

Tră­im vre­muri în care valoa­rea nu este direct pro­por­țio­na­lă cu popu­la­ri­ta­tea. Ase­me­nea oameni, pre­cum Lui­za Cala, au la pur­tă­tor și echi­pa­men­tul de sal­va­re. Deta­șa­rea de cir­cul lumii și de ime­di­at, lip­sa tota­lă a sla­vei deșar­te. Și atunci, sunt aproa­pe feri­ciți.

Un arti­col de: Cla­ra MĂRGINEANU.

Publi­cat: 1 sep­tem­brie 2018, ultima-ora.ro


Pre­lu­a­re Man­ga­lia News.


Arti­co­le publi­ca­te de Man­ga­lia News des­pre artis­tul plas­tic Lui­za Cala puteți citi aici, iar Gale­ria LUIZA CALA poa­te fi vizio­na­tă aici.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply