Băiatul care muta Casiopeia cu degetul. Povestiri din București – Dana Fodor Mateescu.
Fericirea e un lucru mărunt”, zicea Adi Tănase, un fost coleg de-al meu din presă, un tip care cântă frumos și scrie bine. Măruntă sau nu, iubirea te dă cu capul de pereți, te înalță, te coboară, te face mai bun, uneori mai rău, -pentru că vrei persoana numai pentru tine!,- mai frumos și mai înalt (ooo, eu credeam că am deja 1.65!).
Iubirea îți face vânt în întuneric, te mângâie și-ți oferă lumi paradoxale. Dar să las gargara! Hm. Din iubirile mele n-aș putea să-mi fac un colier. Pentru că au fost puține, și repezi, și crude și amare, și atât de dureroase, încât aș merge cu fruntea în jos…De fiecare dată când simțeam că iubesc, carnea mea frigea. Eram tare, de încordare, dar totuși zburam. Funcționam la cote maxime, iar rotițele din angrenajul meu, sârmulițele din interior, vibrau fericite. Seara, le auzeam cum zbârnâie, pe întuneric.
Și în ziua de azi, pe la mijlocul lui ianuarie, mă cuprinde o amețeală amăgită, așa, ca-n adolescență. E un fel de nebunie, teribilă și de neînțeles pentru unii, care m-ar putea bănui de ADHD târziu, sau de alte „minuni”.
Și țopăi, cant, dansez, și… rotesc stelele cu gândul. Sau cu degetul. Ele mă ascultă de fiecare dată, ca niște pui.
Tot acum, îmi revin în minte și-n sinusuri arome de demult, iubirile mele din fiecare ianuarie zurliu trăit la maximum. Aromă de ciocolată, de bilețele de amor mototolite-n pumn, de frezii, de pământ dulce, răscolit. Dar cât de diferite, de altfel, erau iubirile mele!
Era un ianuarie febril, frumos și parșiv, cu ochi sidefii și plete de gheață. 1986! Epoca de aur. Aveam o geacă albastră cu roșu, din fâș, cu mâneci bufante (o porcărie, dar la modă atunci!) pe care o împrumutam fetelor din bloc când se duceau la întâlniri, făceam tot felul de trocuri vestimentare. Geaca mea norocoasă. Asta pentru că mi-o arsese Cristi Dumitrescu, din greșeală, cu jarul țigării. Aaaaa, Cristi, Cristi! Băiatul care mi-a sucit creierii, inima, ficatul, toate organele interne suspinau după el. Mare maestru! N-aveam încă 16 ani, dar mă credeam Zâna-Zorilor, spaima stelelor! Adevărul e că n-arătam chiar nașpa cu geaca aia pe mine! Mă făcea mai înaltă și mai…împlinită.
Și cum vă spuneam, eram îndrăgostită-beton de Cristi ăsta. Frumoooos, rupere, dar cam ciudățel, o combinație revoltătoare între De Niro tânăr, Mark Hammil și Florin Piersic Jr când e trist. Avea băiatul ăsta niște ochi, ca violetele de Parma, și, când mă privea așa, cu sprânceana ridicată, și-m zicea: Baby! May the force be with you!!! (că era fan Star Wars) mă sufocam, mi se punea un clește-n gât, tremuram și pulsul îmi creștea la 120. Simțeam inima în degete, în limbă și-n buze. El nu simțea mai nimic, pentru că era suficient de dur și se credea cavaler Jedi.
Locuia în Băneasa și venea cu troleul la întâlniri. Pe vremea aia, circulau. Cobora la Casa Scânteii. Nu mă iubea, dar eu eram în barbă după el. Era cam inteligent, citea foarte mult și visa ca va ajunge cercetător la NASA, pe dreapta. Eu aș fi putut să-i fiu secretară, sau, mă rog, ce voia el.
Ne întâlneam în Herăstrău, sâmbetele. Pe la 3 și ceva. Bucureștiul era înțepenit de frig și reumatisme, dârdâia săracul din toate tramvaiele, autobuzele și încheieturile, ca un animal mare și ud. Zăpada multă și gerul îmi înfloreau mere roșii în obraji. Era ger. Pocnea gheața sub talpă. În parc, pustiu de Siberie. Eram doar noi doi și cinci ciori care zbierau disperate și vreo 14 vrăbii înfoiate. Ne așezam pe o bancă și vorbeam clănțănind:
– Ce-ai mai făcut?
– Am luat un 3 la merceologie.
– Tac-tu știe?
-Nuuu! Ce-s proastă să-i zic? Nu mă mai lasă afară!
Apoi începeam să ne concentrăm. Cum la ce? Nu v-am spus că băiatul se credea cavaler Jedi? Era convins că poate schimba lumea, planeta, stelele, caracterele, că poate mișca lucrurile din jur, doar dintr-o privire, prin forța gândului. Telechinezie!
– Vezi pietricica asta?
– O văd.
– O s-o mișc.
Îl credeam.
O așeza la vreo doi metri în fața noastră, pe zăpadă, și se zgâia la ea minute în șir. Zeci de minute! Până cădea seara peste noi. Piatra ne făcea în ciudă, a dracului! Nu se mișca, neam! Parcă ne scotea și limba, ne dădea cu tifla. Era tot acolo, ca o nenorocită.
Cristi Dumitrescu credea că, prin concentrare absolută, puteam să ieșim din corpurile noastre, să ne de-cor-po-ra-li-zăm (eu abia reușeam să rostesc cuvântul din cauza clănțănelii). „Dacă izbutim, trecem împreună granița pe la sârbi și fugim în America. Sau Italia, că e mai aproape și e mai cald. M-am săturat de frig! Ce zici? Aici, pe bancă, vor găsi două trupuri, troienite de zăpadă, goale de suflete. Noi, cei adevărați, vom fi departe.”
Mă speria grozav ideea, dar pentru că-l iubeam pe nebun, tăceam. Întunericul era de mătase, destrămat pe la margini, și câteva steluțe vioaie licăreau deasupra moțului meu de la căciulă.
-Nu merge cu piatra, fată!, zicea Cristi într-un final, aprinzându-și bătrânește un Carpați fără filtru. Hai să încercăm cu stelele!
Și se proptea cu ceafa de bancă. Își fixa degetul arătător asupra uneia dintre ele și se concentra, de credem că-or să-i sară din cap și or să cadă pe zăpadă la picioarele noastre înghețate bocnă. Mă încordam și eu, cu avânt utecist. Din mușchi, din vene, din gânduri, din sfinctere, din deget și…din ce mai aveam eu la mine. Vedeam cerculețe, liniuțe, bastonașe, covrigei, note muzicale, să fie un Mi sau un Fa? E jos. Clar. Avea putere, Cristi, ce mai! Un adevărat cavaler Jedi.
-Vrei să mut W-ul din Cassiopeia mai încolo?
-Mai întrebi?
Și, pentru mine, Cristi Dumitrescu din Băneasa muta Cassiopeia cu degetul. Vreți dovadă mai mare de iubire?! Mie îmi ajungea.
Așa au decurs toate întâlnirile noastre. Toate. Nu ne pupam, nu ne strângeam în brațe, că poate m-aș mai fi încălzit și eu, nu ne făceam declarații înfocate de amor. Astea erau frecții banale, Carmol, nu amor stelar!
Asta până când m-am plictisit de atâta efort mental și am făcut una bucată pneumonie, de am fost luată cu salvarea și dusă la spital. Între timp, pentru că așa eram la vârsta aia, schimbătoare ca vremea și ca marea, m-am îndrăgostit de un alt tip, care-și rupsese tibia și peroneul la schi. Iubire de spital, sensibilă ca eprubeta!
-Tu la ce doctor ești?
-La Solomon, ăla cu barbă roșie.
-Aha! Io-s la Mardare, aia blondă și grasă. Auzi? Știi că arăți bine în pijamaua asta?
-Hm. Merci. Și ție își stă bine-n gips…
De atunci, nu m-a mai interesat Cristi. Și nici n-am mai auzit nimic de el. Dar, nu știu de ce, de fiecare dată când vine luna ianuarie, mă apucă așa, o stare febrilă și nebună. Aș țopăi, aș dansa, aș face multe lucruri pe care le-am lăsat baltă, din teamă, aș face daruri necunoscuților. Dar cel mai mult, mi-e poftă să mișc W-ul de la Cassiopeia, cu degetul: țuști în sus, țuști în jos.
Dana Fodor Mateescu, iulie 2018.
Mangalia News, 29.09.2018.
