O zi printre lăutarii din Clejani.
„Mă, Petre, dar aici nu cântă nimeni?”
Circulă o poveste prin țigănime: Cică Dumnezeu coborâse odată pe pământ împreună cu Sfântul Petru. Se plimbau și discutau de-ale lor. Au ajuns într-un loc sărac și pustiu. Nici țipenie de om. Doar vântul urla turbat. „Mă, Petre, – ar fi spus Cel de Sus, dar aici nu cântă nimeni? Nu s-aude un țambal, o vioară, nimic? Unde sunt oamenii? Din ce trăiesc?” Sfântul Petru a dat din umeri: „Nu știu, Doamne! Dar dacă poruncești, eu aduc numaidecât niște țigani cântăreți.” „Așa să faci, Petre, a mai zis Bunul Dumnezeu, răcorindu-și tălpile prin iarba udă. Sfântul Petre a făcut și-a dres, a scotocit prin toată lumea și a strâns o mână de țigani, care cântau așa de frumos, că se opreau și albinele în aer ca să-i asculte. Se auzea pââână sus, în Rai.
Așa au apărut pe lume Clejanii, localitate al cărei nume a depășit de mult granițele țării datorită vestiților ei lăutari. Spui „Clejani”, și-n minte îți vin repede un țambal, o vioară şi câteva feţe oacheşe, care râd tot timpul. De-a lungul vremii, aici s-au adunat cei mai talentaţi cântăreți. Muzica se transmite, inexplicabil, pe cale genetică, ca semnele particulare, ca alunițele şi culoarea ochilor.
Cercetătorii etnologi din anii 50 au descoperit în repertoriul lăutarilor de la Clejani, următoarele categorii de melodii: cântece ceremoniale de nuntă, cântece de înmormântare; doine, balade, cântece propriu-zise cu text românesc, ţigănesc sau de mahala, jocuri. Aceștia puteau să interpreteze peste 500 de melodii la o singură nuntă. Cunoşteau foarte multe balade și doine, unele vechi de 200 de ani, transmise din tată-n fiu.
Cea mai muzicală stradă din lume
Un drum de țară, prăfuit, copaci care sprijină cerul cu degetele verzi. Ajungem în Clejani. Dimineața de vară e aurie și puiul de vânt care se joacă printe frunze miroase a pământ reavăn și a gărgăriță înspăimântată. Zbiară un cocoș într-o ogradă și niște gâște îl ceartă, arțăgoase: Ga-ga-ga-ga! Cineva, undeva, face cafea. Aroma ne trage de nas. Aşezarea deschide pleoapa leneş, trezindu-se din somn, sub un cer limpede-limpede. De cum intrăm pe „Uliţa Ţigăniei”, plină de bălţi şi de hârtoape, se aud viorile bocind dulce şi ţambalele clămpănind. Cică e cea mai muzicală stradă din România, poate chiar din lume! Aici până şi câinii latră în „La minor”. O potaie jigărită și moartă de foame se gudură la picioarele mele. Are niște ochi, de copil părăsit de mamă, plecată în Italia, ca menajeră. Vrea să-i dau ceva de mâncare, dar, pentru asta, îmi schiaună nițel, un fel de cântecel câinesc, ca să nu primească pe degeaba pomana: „Hau, haaau, ham! haam!”
Cornul cu brânză e înghițit într-o secundă, nemestecat. Nu înțeleg cum a reușit performanța, am impresia că maidanezul a luat forma lunguiaţă şi niţel încovoiată a produsului. Gata! De acum suntem prieteni pe vecie! Ne conduce el prin sat, e ghidul cu blană şi colţi. Seamănă cu un corn care latră, dar nu vă luaţi după asta, totuşi e căţel. Trebuie să fii un norocos ca să-i prinzi acasă pe „Haiducii din Clejani”, la care vrem noi să ajungem. Mai mereu sunt plecaţi prin ţară la nunţi, botezuri şi petreceri sau au concerte în lumea largă. Dar noi avem o zi frumoasă, azi. Sunt aici cu toții. Un reprezentant al primăriei ne însoțește, oamenii de pe uliță îl salută cu respect și câte o pirandă borțoasă și nurlie îl mai întreabă: „Domnu`, da` cu cererea mea cum rămâne, ha? Domnu’, da’ mai aveţi făină şi pentru mamaia? Da alocăţiili când vine, ha?”
„Vioara asta e sfântă!”, zice, apoi o pupă ca pe-o iubită”.
Crâşmele s-au deschis de vreo zece minute şi însetaţii satului sunt deja prezenţi la porţia de „otravă”. Pe la nouă şi ceva, puradeii de doi-trei ani năpădesc strada urlând, desculţi și cu burțile goale. Mamele tinere, ţigănci slabe, cu sânii uzi de lapte, îi cheamă acasă:
„Haoardee! Halbanooo, Rosito, Parise, veniț, mo, hacasă!”
Aerul e transparent ca o piatră Swarovski ţinută la soare şi, de undeva, se aude cineva cântând de jale. Nimerim uşor la casa lui Caliu, liderul tarafului haiducilor din Clejani. E simplă, din chirpici, cu o bătătură lungă-lungă, plină de copii. Pe o frânghie bleagă flutură rufe, abia spălate de femei. Nu miros a balsam din reclame și nici a dero cu steluțe și alte minuni comerciale. Doar a curat și, poate a fum. Vestea că „ha venit unii dă la Bucureşti, dă la ziar” zboară rapid ca un e-mail.
„Pune, fă, dă cafele, ce stai și te uiți!, se răstește stăpânul casei la o tânără subțire ca trestia. Apoi, cu toți dinții lui albi, ca cearceaful, către noi: „Luați loc, vă rog! Acușica vine și băieții, am trimis după ei!”
Ne aşezăm la masa învelită cu o muşama veselă, colorată ca fustele şi sufletele pirandelor. Apar componenţii tarafului, cu „istrumentili”. După ce se strâng, se pornesc pe un cântat, de zbârnâie totul în jur. Vibrează masa, ceașca de cafea, sângele din noi. Spectacolul are loc afară, chiar în bătătură. Jigodel, cățelul-ghid, s-a tolănit sub un scaun și abia-și mai ține ochii deschiși. Caliu poate să interpreteze, fără greşeală, orice melodie, în diferite poziţii: în picioare, stând jos, culcat sau cu vioara la ceafă. Nimeni nu cântă dintr-un fir de coadă de cal, aşa ca el! Vioara, tocită, albă de sacâz, pare vie, vorbește. Aș vrea s-o ating. Caliu mi-o dă și mie puțin, dar în palmele mele e mută, nu mă vrea, nu mă cunoaște. „Vioara asta mi-a adus pâinea pe masă, la copilași. O am dă la tata și tata dă la bunicu’. E sfântă!”, zice, apoi o pupă cu patimă şi buze ude, ca pe-o iubită.
Amor nipon pe uliţele din Clejani
Într-o pauză, mai şi vorbim. Noi întrebăm ceva, ei răspund altceva, dar ce mai contează? Uneori, cuvintele lor sunt rupte dintr-un cântec vechi şi totul e magic. Bem cafeaua, care e uimitor de bună și de proaspătă. Cel mai guraliv e Marius, acordeonistul. Nu-i tace gura o clipă. Se laudă că vorbeşte franceza, engleza, spaniola şi japoneza „la ocazii”. Are nevastă şi nouă copilaşi, („Vai dă capu` meu, că tare amărât mai sunt!”), ştie Balada lui Ciprian Porumbescu pe de rost și e receptiv la tot. La orice oră îl scoli din pat, îți cântă ce vrei tu! Până și un crâmpei din Metallica, Nothing else matters, e în stare să-ți cânte.
Acum e trist şi ros de amor, ca un călcâi de soldat după o zi întreagă de instrucţie. „Ia zi-i, bă, lu’ domnișoara ce-ai pățit cu japoneza ta!, strigă spre el Caliu, mustăcind. Acordeonistul râde, apoi se porneşte uşor pe povestit. Era în Japonia, la Tokyo, în turneu cu „Haiducii”, când s-a pomenit că o japoneză se îndrăgosteşte de el. Dar și el de ea! Aiko o chema. Frumoasăăăă, ca o păpuşă din vitrină. Într-un moment de slăbiciune, Marius i-a strecurat în decolteu adresa lui din Clejani. Şi nu zici că, într-o zi, s-a trezit omul cu japoneza la poartă? Nu mai putea trăi femeia, din cauza ochilor parşivi ai lăutarului! Văzând-o la uşă, Marius a inventat pe loc o minciună. Aiko nu știa că e însurat. I-a spus, pe franţuzeşte, să nu-l înţeleagă consoarta, deh!, că locuieşte cu sora lui şi cu copiii ei. Nevastă-sa, obişnuită cu palavrele haiducului, s-a prins imediat că e ceva în neregulă. N-a zis nimic, dar i-a pândit. Când a văzut că japoneza dă să-l pupe pe Marius, a făcut un tărăboi cumplit. Ruşinată și rănită în amor, Aiko a rupt-o la fugă, jurând pe limba ei, că nu-i mai trebuie lăutar din Clejani câte zile o avea ea! „Mi-a părut rău, mă durea sufletu`, haoleeeu, mama mea! Că m-a fript la inimioară, japoneza! Aaah! Am vrut să fug după ea, da` n-am mai prins-o”, suspină omul, cu ochii pierduți, departe-departe.” În timp ce îşi deapănă păţaniile nipone, Marius mângâie numai clapele albe ale acordeonului, albeee ca buricul lui Aiko… Cântecul e trist şi ochii lăutarilor se aburesc dintr-odată. Amuţesc cocoşii, gâştele, iar salcâmul din curte îşi freacă, aiurit, frunzele deasupra. Jigodel ne privește doar cu un ochi, apoi cască. Îl doare undeva!
Johnny Depp zicea: mişto, mişto!
Numărul membrilor variază. O dată sunt 10-15, altădată doar 5. Vioara „numărul unu” rămâne, însă, Caliu. El nu lipseşte niciodată. Mort-copt e prezent la datorie. „A fost şi Cacurică, dar el se duse, -Dumnezeu să-l ierte!, – mare om şi mare interpet! Ştiţi dumneavoastră ce muzică ştia Cacurică? Aoleu, mamă! Nu mai e altu’ ca el şi nici n-o să mai fie!”, zice Caliu.
Din când în când, „haiducii” cântă alături de prietenii lor, Ioniţă şi Viorica din Clejani. Cu ei au mers prin toată lumea în turnee. La Paris au avut un succes colosal. Plângeau francezii cu lacrimile cât boaba de strugure! Îi chemau, la sfârşitul spectacolului, ca să-i atingă. Credeau că fac play-back.
„Aaa, păi, ne-am apucat să cântăm acolo, pe loc, în faţa lor, ca să demonstrăm că n-a fost bandă în spatele scenei, spune Caliu mândru. Strigau: merveio, merveio! Adică: eram, minunaţi, ce mai! Am jucat și-n filmul Concertul, de Radu Mihăileanu! Am cântat și acolo cu țiganii mei.”
„Haiducii” au primit bani frumoşi pentru spectacole, dar niciunul nu e bogat. Uneori se împrumută la cămătari, apoi dau din colţ în colţ, ca să plătească datoria. N-au un preţ fix pentru prestaţiile de la nunţi şi botezuri.
„Şi între noi, lăutarii, e concurenţă, mai zice Caliu. Credeţi că noi nu ne certăm, că ăla a luat mai mult, că eu am tras la ţambal şi mă doare mijlocu’ sau că îmi plânge copilaşii dă foame?! Ne mai certăm. E omeneşte. Da’ ne împăcăm, că suntem orchestră şi orchestra fără ţambal ori fără vioară nu mai sună bine! Cu un deşt nu poţi să faci mare lucru, da’ cu cinci, ridici masa! Tre’ să ocoleşti invidia că altfel te amărăşti şi nu rezolvi nimica. În America i-am cântat o noapte întreagă lui Johnny Depp. Am fost și în Franța la el acasă și la doamna Vanessa Paradis, soția. Aaaaau! Că frumoasă mai era, ziceai că-i pictată! Vorbeam cu Johnny așa, ca și cu dumneavoastră, da’ băgam și cuvine țigănești, că el știe limba noastră, a învățat-o. Zicea Johnny: so cheres? Mișto, mișto! E prietenu’ nostru acu’, gata!”.
Un fel de chillout…. cu ţambal şi vioară…
„Taraful haiducilor” din Clejani a fost descoperit în anii `90 de Stepháne Karo şi Michel Winter, doi belgieni îndrăgostiţi de muzica ţigănească. În timpul unei vizite în România s-au împrietenit cu „haiducii”, au devenit impresarii lor şi, la scurtă vreme, au organizat concerte în Belgia, prezentându-i apoi casei de discuri „Crammed Discs”, cu care au şi înregistrat, la sfârşitul lui 1991, primul lor album intitulat: „Musique des Tsiganes de Roumanie”.
Neacşu, Manole, Mielu, Iorga, Păşălan, Costică, Fălcaru, Ionică, Viorel, Marius, Caliu şi Cacurică au rupt inimile iubitorilor de muzică lăutărească originală, atât în ţară cât şi peste hotare, interpretând melodii vechi de sute de ani: „Spune, spune, moş bătrân”, sau „Azi eram frumoasă jună”. Se spune că atunci când începeau ei să cânte, de jale, plângeau şi lămpile din cârciumi, iar duşmanii, care altădată-şi gâdilau jugularele cu şişul, se împăcau, pupându-se. (Editura Mateescu). Autori: Dana Fodor Mateescu, Răzvan Mateescu.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și Răzvan Mateescu, publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! 
În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 07.09.2018.
