Tembelă până la moarte
– Dana Fodor Mateescu

0
2039

Tem­be­lă până la moar­te – Dana Fodor Mate­es­cu.

Au tre­cut câte­va luni de bucu­rie nebu­nă ames­te­ca­tă cu tea­mă și foar­te mul­tă îngri­jo­ra­re. Aveam și de ce, cu o ase­me­nea podoa­bă de nevas­tă ca Rebe­ca!

Când s‑au împli­nit patru luni de sar­ci­nă, copi­la­șul a miș­cat. Era o noap­te biza­ră, toc­mai fuse­se un meci între Stea­ua și Rapid.

Țin bine min­te momen­tul pen­tru că veci­nul de sus, nea Toni, beat-man­gă, spăr­se­se totul prin casă, de feri­ci­re că echi­pa lui favo­ri­tă câști­ga­se. Noi stă­team la par­ter, el dea­su­pra. Beți­va­nul a azvâr­lit, pes­te bal­con, cu sca­u­ne, far­fu­rii, fur­culi­țe, cu actul de căsă­to­rie din 1988, cu Gina, nevas­tă-sa, cu cer­ti­fi­ca­te­le de naș­te­re ale pura­de­i­lor (avea patru, și numai băie­țoi umflați și cre­tini ca el!). Hâr­ti­i­le plu­teau ca niș­te avi­oa­ne în deri­vă prin aer. Apoi, pe la trei dimi­nea­ța, și‑a arun­cat toa­te țoa­le­le din șifo­ni­er și a urlat pân‑a rămas fără larin­ge: „Ale­e­e­ee alee, Stea­ua eee­ee, cam­pi­o­o­oo­nii, cam­pi­o­o­oo­ni­i­ii!” Nea Toni era tipul de om fără pic de jenă, tupeu cât un car­ti­er, nesim­țit până la os, se putea căca liniș­tit pe o sce­nă, de față cu sute de spec­ta­tori. N‑avea trea­bă! Exhi­bat com­plet!

Ei, oda­tă cu bala­mu­cul ăsta a miș­cat și copi­lul din inte­ri­o­rul Rebe­căi. S‑o fi spe­ri­at, săra­cul! Nu ști­am încă dacă e băi­at sau fată. Rebe­ca se uita la 343‑a oară la Albă-ca-Zăpa­da lui Dis­ney, puse­se căș­ti­le pe bur­tă, ca să audă și… bebe­ul. Între timp îi și tra­du­cea, pen­tru că, zicea ea, omu­le­țul tre­bu­ie să știe des­pre ce este vor­ba în film. Apoi:

-Pau­le, Pau­le­e­e­ee, Pauli­căăăă! Am sim­țit ceva în mine. Uite, vino, pune mâna!

Am sărit repe­de. Eu eram pe bal­con și‑l împin­geam, de cur, în sus, pe Nea Toni, care încer­ca să cobo­a­re pes­te noi și rămă­se­se înfipt cu nădra­gii în țuțu­ro­i­ul ăla de la scur­ge­re. I‑am dat dru­mul ipo­chi­me­nu­lui, care a căzut ca un sac de ciment, buu­um! Așa făcea, neno­ro­ci­tul, de fie­ca­re dată când erau meciuri în divi­zia A. Ne căpi­a­se. Arun­ca pe geam tot ce avea prin casă (mobi­la era sur­ce­le), apoi își dădea dru­mul la aer, ținân­du-se de gar­gui. Ne tre­zeam cu el, când ne era lumea mai dra­gă. Eram în pat, ca porum­be­ii amo­re­zați, hop și nea Toni, cu bale pe piept, pofti­cios, ne pri­vea ca un voye­ur, că‑i și plă­cea, al dra­cu‘, să-și clă­teas­că ochii ăia bul­bu­cați, de micro­c­e­fal, în țâțe­le Rebe­căi.

****

Am pipăit‑o pe nevas­tă-mea pe bur­tă, dar n‑am sim­țit nimic.

-Acum! țipa ea, surex­ci­ta­tă.

Tot nu sim­țeam.

-Stai să‑l bâl­tâ­câi nițel, poa­te se ener­vea­ză și…

-Huo, nebu­no!!!, i‑am zis ener­vat, și de fap­tul că imbe­ci­lul de vecin se căță­ra­se la noi pe bal­con și ne pri­vea, feri­cit ca un cre­tin, dar și pen­tru că mi-era fri­că să nu‑l zdrun­ci­ne prea tare pe copi­laș.

Rebe­ca, sen­si­bi­lă cum e de fel, a înce­put să bâzâie ca o feti­ță de 12 ani:

-Ince­tea­ză!

N‑a fost chip s‑o opresc. S‑a supă­rat pe mine și s‑a închis în dor­mi­tor.

Nea Toni, însă, îmi zâm­bea cu toți din­ții lui de fost mili­țian pe vre­mea lui Ceaș­că:

-Hai­di mai bine să ne tro­ti­lăm, nepoa­te! Dă-le-nco­lo dă muieri! Ie proas­te, nu meri­tă!, mi‑a scui­pat sin­cer, direct în ami­gda­le.

M‑am îmbă­tat man­gă.

Apoi, sar­ci­na a evo­lu­at nor­mal, sla­vă Dom­nu­lui. Îmi era tea­mă de Rebe­ca, mă aștep­tam la ori­ce din par­tea ei, ști­am că are gus­turi ciu­da­te, că e cam excen­tri­că la cap, că face numai nefă­cu­te și se bagă sin­gu­ră în bucluc. Tre­bu­ia să fiu foar­te atent. Mă docu­men­tam zil­nic și eram non-stop în aler­tă. Citi­sem pe net că une­le femei au pofte stra­nii și-și schim­bă com­por­ta­men­tul când sunt gra­vi­de. Vor să roa­dă cau­ciu­curi de mași­nă, cre­tă, ado­ră cre­ta colo­ra­tă!, smoa­la, ben­zi­na, moto­ri­na, vase­li­na, căr­bu­ne­le sau pămân­tul. Da, da, pămân­tul de pe jos. Nu cre­deți? Cău­tați pe Goo­gle și o să vedeți că nu inven­tez. Sau între­bați-vă gine­co­lo­gul, în caz că sun­teți femei.

Rebe­cu­ța mea mi‑a între­cut toa­te aștep­tă­ri­le, mi‑a dis­trus liniș­tea, bucu­ria de‑a fi tată, m‑a îmbol­nă­vit de nervi (am luat și pas­ti­le). Fra­ți­lor, ce mi‑a putut face, în nouă luni, cât a fost însăr­ci­na­tă, am să poves­tesc și mor­ți­șo­ri­lor din mor­min­te! (Fireș­te, când ne vom întâl­ni, n‑o să umblu acum ca pros­tul prin țin­ti­ri­me, ca să le spun la ce poftea nevas­tă-mea, când era cu bur­ta la gură. Ar zice lumea că‑s diliu. Ori eu nu sunt.)

Cre­deți că‑i ploua‑n guri­ță după sar­ma­le cu zme­u­ră? Pră­ji­turi din mură­turi? Pepe­ne gal­ben sau ini­mă pră­ji­tă, de țân­țar, ca ori­cări gra­vi­de cuminți? M‑aș fi dus ori­un­de pen­tru ea, că o iubesc!

Nee­eah! Rebe­ca mea tân­jea după cre­mă de ghe­te maro (aia neagră‑i dădea arsuri, cică!), după deter­genți și… bici­cle­te. Când mer­geam împre­u­nă la cum­pă­ră­turi, în hyper­mar­ket, o țineam strâns de mână și n‑o lăsam să facă un pas sin­gu­ră. Nu știți ce-am pățit cu ea? Păi să vă poves­tesc, că alt­fel ce dra­cu‘ am avea de făcut la ora asta?

Vai de sufle­tul meu! Eram împre­u­nă și m‑am dus să mă uit la raf­tul cu cea­iuri, cu gân­dul să‑i cum­păr nebu­nei ceva de cal­ma­re, că era agi­ta­tă toa­tă ziua de par­că avea ardei iute înfipt unde­va. Și oda­tă a dis­pă­rut. N‑am mai găsit‑o. Am sunat‑o, nu răs­pun­dea. Aoleu! Mi s‑au înmu­iat picioa­re­le. Ce‑o dărâ­ma? Ce‑o spar­ge? Apoi am văzut mul­tă lume strân­să într-un loc. Și scan­dal. Țipe­te. Mi‑a fugit sufle­tul din mine.

Ce cre­deți că făcea soția mea? Nu ghi­ciți. Ținea în dinți o bici­cle­tă de copil. Nouă-nou­ță, lucioa­să, miro­si­toa­re. O anga­ja­tă a hiper­mar­ke­tu­lui n‑o lăsa, tră­gea de roa­ta din spa­te, în timp ce Rebe­ca, de cea din față. Știu, e hilar, e greu de expli­cat și de cre­zut. Cli­en­ții râdeau de mama focu­lui. „Hă, hă, hă, ia uite‑o p‑aia, mănân­că bici­cle­te! Ce tâm­pi­tă! Hă, hă, hă! Bee­ei, dați‑i și neș­te lichid dă spă­lat par­bri­ze, că i‑o fi și sete!”, urla un gra­so­meg pus pe glu­me de căcat, ca la el pe șan­ti­er.

Am luat‑o de aco­lo cu greu. Eram dis­pe­rat și mă sudu­iam, îmi venea să-mi dau pumni în bot. Cine dra­cu‘ m‑a pus să merg cu ea la hiper­mar­ket? Sunt un mare idi­ot! Dar de unde să știu că are pofte așa de inu­ma­ne? Era pri­ma dată când îmi făcea o ase­me­nea ruși­ne. (Bine, mint, mi‑a mai făcut, dar nu în halul ăsta!).

I‑am pro­mis c‑o duc la raf­tul cu deter­genți. Numai așa am scă­pat de bici­cle­te. Era nasol, că puse­se ochii și pe niș­te schiuri inte­re­san­te și a tre­bu­it s‑o amă­gesc cu alt­ce­va. Cu ce? Dacă vă zic, o să cre­deți că‑s cre­tin defi­ni­tiv. Și? Ce-mi pasă? La câte am îndu­rat eu…I‑am pro­mis că‑o las să lingă niș­te sem­ne de cir­cu­la­ție. Da. Avea poftă de sem­ne­le de cir­cu­la­ție de pe străzi! Când vedea un „cedea­ză tre­ce­rea” bălo­șea cum­plit, de par­că era o Sava­ri­nă sau o Aman­di­nă proas­pă­tă. N‑am pome­nit de când mama m‑a făcut așa ceva! (cău­tați pe Goo­gle, dacă iar cre­deți că mint!)

S‑a mai poto­lit, am păcălit‑o, dar când am tre­cut pe la raio­nul cu bal­sam de rufe și deter­genți, iar au apucat‑o pan­da­li­i­le. Și unde mai pui că în inte­ri­o­rul maga­zi­nu­lui fil­mau și repor­te­rii de la Rea­li­ta­tea TV. Sfin­te Paf­nu­tie, dră­gu­țu­le, dacă o sur­prin­deau? Nu ne făceam noi de oca­ră în toa­tă țara? O dădeau afa­ră și din învă­țământ, pre­cis! Par­că și vedeam titlu­ri­le de a doua zi: „O pro­fe­soa­ră de lim­ba și lite­ra­tu­ra româ­nă de la un liceu din Bucu­rești a fost sur­prin­să în timp ce rodea o bici­cle­tă roz și lin­gea deter­gent.”

În sea­ra aia am cum­pă­rat opt kile de Bonux auto­mat, cu gân­dul la Magda Cato­ne, două de Ariel și patru cutii cu cre­mă de ghe­te. Maro.

Mi‑a pro­mis, cu lacri­mi în ochi, că nu le înghi­te, ci doar le miroa­se.

-Dacă te prind cu lim­ba la dero, sun la bala­muc și te inter­nez, până ajungi la ter­men. Lega­tă te țin, ai auzit?

Bine­în­țe­les că s‑a bosum­flat și până dimi­nea­ța nu mi‑a mai vor­bit. Și‑a făcut pli­cu­le­țe cu pra­furi din dero, le‑a ascuns în poșe­tă, ca să aibă când i‑o cășu­na pe ele.

****

Vre­mea tre­cea repe­de ală­tu­ri de Rebe­ca, n‑aveam timp să mă plic­ti­sesc nici în somn. În nouă luni ea s‑a umflat ca un balon, dar eu am slă­bit 5 kile și am albit aproa­pe com­plet. Am mai mers pe la poli­cli­nici, pen­tru ana­li­ze, la gine­co­lo­gul ei, care râdea de fie­ca­re dată când o vedea, iar asis­ten­te­le abia aștep­tau să ne facă pro­gra­ma­re, stă­teau ca la spec­ta­col (cred că-și che­mau și rude­le, să vadă și ele ce mai face nebu­na cu pis­trui!).

Era deja în opt luni, afla­sem că bebe­ul este o feti­ță și spe­ram, în imbe­ci­li­ta­tea mea, că poa­te va semă­na cu mine. Medi­cul a des­co­pe­rit (eu cred că a fost doar un pre­text ca să venim) că Rebe­ca are o infec­ție uri­na­ră, plus hiper­ten­siu­ne arte­ria­lă, lega­tă de sar­ci­nă. Așa că o punea să adu­că pipi în fie­ca­re săp­tămâ­nă.

God!!! Am cărat kile de uri­nă, sti­clu­țe pe care ea, cu talen­tul înnăs­cut, le văr­sa de fie­ca­re dată în poșe­tă, pen­tru că nu era în sta­re să le astu­pe ca lumea. Ne cer­tam ca chi­o­rii.

-Iar ai văr­sat pișa­tul, Rebe­ca! Asta e a tre­ia oară.

-Io? Nuuuu!

-Cum nu? Ia dă să văd poșe­ta!

-Nuuuu!

Sim­țeam că-mi pierd min­ți­le defi­ni­tiv. Mă tre­zeam urlând:

-Mi-am închi­pu­it eu! De nimic nu ești în sta­re, tolo­ma­co! Pute toa­tă mași­na ca‑n WC-ul public din gara de la Tecuci, ți-ai dat și pe fus­tă, uită-te la tine!

-Cal­ma­ză-te! Se rezol­vă, ești copil?

Cli­pind din gene, nevi­no­va­tă, ‑asta scria pe ea‑, lua poșe­ta, ele­gant, lua și sti­cla și tur­na din…una-ntr-alta.

Să fac infarct aco­lo, pe loc!

-Așa pro­ce­dezi mereu? Zbie­ram ca sufo­cat, gata s‑o iau la băta­ie. Păi d‑aia îți găsesc ăștia car­ca­laci și bala­uri cu paișpe cape­te în ana­li­ză și ne pun pe dru­muri săp­tămâ­nal! Tâm­pi­to!

Rebe­ca mă pri­vea abso­lut ca o pri­vi­ghe­toa­re coco­ța­tă pe un ram de cireș în floa­re. Când cu un ochi, când cu altul. Înge­raș can­did. O luam de‑o ari­pă și intram la poli­cli­ni­că. O tri­mi­team la toa­le­tă să umple din nou sti­clu­ța. (Era una din aia de sirop, mare, că tre­bu­ia mult lichid, n‑am înțe­les de ce.) Aștep­tam pe hol cu ini­ma cât un puri­ce. Asis­ten­te­le zâm­beau. Ști­au că se vor dis­tra și azi. Curând, din WC se auzeau tot felul de icne­te și înju­ră­turi: „Ah! Hiii, aaaa!! Futu‑i! Ce? Nu se poa­te! Aole­e­eu! Ce-am făcut?”

Apoi, țâșșșșșșșșș, cur­gea apa de la chiu­ve­tă…

Ieșea, roșie la obraz, cu sticla‑n mână. Udă pe mâneci, pe poa­le, pe cizme…

-Ce face gra­vi­da mea pre­fe­ra­tă?, ne întîm­pi­na gine­co­lo­gul, vesel nevo­ie mare, de par­că se ducea la iar­bă ver­de cu fete și băieți, ouă roșii, cozo­nac și vin.

-Bine­e­ee, răs­pun­dea Rebe­cu­ța. Abia aștept să nasc.

Îmi ima­gi­nez!”, gân­deam eu ter­mi­nat.

-La ce mai poftim săpămâ­na asta?, între­ba din nou medi­cul, care făcea un stu­diu pe tema bor­țoa­se­lor care rod cre­tă și ling pas­tă de dinți.

-M-am mai liniș­tit. Nu mai vreau dero. Am poftit la ches­tii nor­ma­le: ștru­del, câr­nați de porc și mar­ți­pan. Dar cu muj­dei de ustu­roi pe dea­su­pra.

-Inte­re­sant, se minu­na medi­cul și nota în car­net.

-Dar azi-dimi­nea­ță, să știți că am pus ochii pe sema­fo­rul ăla de la Răzoa­re. Ah, ce-aș fi vrut să‑l cron­țăn! Mmm! Nu m‑a lăsat Paul și-am vomi­tat în mași­nă. Mi‑a fost rău. Am avut con­trac­ții, dom­nu­le doc­tor, m‑a durut bur­ta.

Gine­co­lo­gul ne‑a dat niș­te medi­ca­men­te cal­man­te, din plan­te.

-Curând o să facem cunoș­tin­ță cu micu­ța, mai zicea. Este o dila­ta­ție cam mare la dvs. Să stați liniș­ti­tă, să nu ridi­cați nimic, să nu faceți efort, să…

-Să râd am voie?

-Ha, ha, ha! Aveți, dar nu prea tare…

Eram îngro­zit!

Dana Fodor Mate­es­cu — Tem­be­lă până la moar­te — frag­ment.


MN: Con­ti­nu­ăm cu bucu­rie seri­a­lul umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀


Man­ga­lia News, Dumi­ni­că, 19 august 2018. (Montaj foto: Răzvan Mate­es­cu).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply