O nuntă de pomină — Dana Fodor Mateescu

0
1222

O nun­tă de pomi­nă — Dana Fodor Mate­es­cu.

   Cred că ori­ce tipă şi‑a ima­gi­nat, nu o sin­gu­ră dată în via­ţă, cum va fi nun­ta ei! Hai­deţi, fete­lor, recu­noa­ş­teţi că aşa e! La mine a fost ceva de groa­ză visul ăsta, un coc­ta­il de viziuni, pe care mi le croşe­tam febril în seri­le ude şi schi­zo­fre­ni­ce, când mă întorceam de la liceu, apoi, mai târ­ziu, de la FJSC.

    Înghe­su­i­tă în auto­bu­zul 336, de pufoai­ce puţind a moto­ri­nă, a salam ieftin și‑a băşini urba­ne de oameni pre­o­cu­pați și tri­şti, mol­fă­i­am un covrig tare, ca bara înzi­li­zi­tă de care mă ţineam dâr­ză. Îmi ima­gi­nam cum voi ară­ta eu în rochie de mirea­să, cât de fru­moa­să voi fi, fără coşuri, fără nas lucios (ajus­tat chi­rur­gi­cal even­tu­al!), înfă­şu­ra­tă cores­pun­ză­tor în spu­mă de dan­te­lă albăă, albăă, cu un voal luuung. Sus­pi­nam şi zâm­beam, zâm­beam şi sus­pi­nam.

   La frâ­ne, când veneam de‑a ber­be­lea­cu’ pes­te ăia din faţă, sec­venţe­le săreau ca alto­ite cu nuia­ua şi ajun­geam la… dans, într-un res­ta­u­rant select, cu picoli, numai unul şi unul, care bale­tea­ză prin­tre mese­le fru­mos împo­do­bi­te cu de toa­te. Ah! E sta­ţia Luje­ru­lui? Tre’ să cobor! Fuck! Visul se repe­ta, dar mereu schim­bam câte ceva, ori mire­le – care, evi­dent, ară­ta cel puţin ca De Niro în tine­reţe, dar mult mai îna­lt (am avut mereu che­ma­re înspre băr­ba­ţii îna­lţi, chiar dacă eu eram bună de băgat în buzu­na­rul de la piept!), avea ple­te şi mă iubea până la sufo­ca­re. Ori schim­bam rochia!

   În fine, ce să vă mai ameţesc? Anii au tre­cut, visul de nun­tă a rămas apro­xi­ma­tiv ace­la­şi, dar nu prea m‑am mări­tat. De ce? Nici eu nu ştiu ce să zic. Ini­ma mea? O feti­ţă cu fun­de şi dege­te­le pli­ne de cer­ne­a­lă, o nebu­nă care sărea coar­da, încă. Nici­o­da­tă n‑am fost gata. Ba tre­bu­ia să mă pre­gă­tesc pen­tru licenţă, ba n‑aveam bani, ba îmi dădeam demi­sia din­tr-un loc de mun­că și mă anga­jam într-altul, ba nu eram pri­e­te­nă cu cine tre­bu­ie. Via­ţa mea era ca o bucă­tă­rie cu toa­te oale­le pe foc, clo­co­tind şi ami­ro­sind şi a ţeli­nă şi a mărar, dar în spe­cial a sar­ma­le d‑alea bune. Atât de boga­tă, de pli­nă, de colo­ra­tă şi de nebu­nă, încât nu-mi venea să o deran­jez cu nimic. Nici măcar cu o nun­tă.

   Eeei, și tim­pul a fugit de mine, ca un pâr­nă­i­aş scă­pat prin­tre gra­ti­i­le tăi­a­te cu unghie­ra. M‑am tre­zit la un moment dat că am 35 de ani. Auci! Nu mai ară­tam chiar ca la 25, e drept, dar asta nu mă făcea mai înţe­leap­tă. Îmi lopă­tau flu­turi în cre­ier, iar gân­du­ri­le mele aveau încă cerul senin. Eram împre­u­nă cu Răzvan de vreo 6 ani şi stă­team aşa. Fie­ca­re cu nume­le lui. El mă tot înghe­su­ia pe la col­țuri: „Hai, poe­to, să ne căsă­to­rim, ce dra­cu’, să-ţi pun veri­ghe­tă pe deget!” Eu, nimic. Amâ­nam.

   Şi, într‑o zi, m‑am decis. Rapid, pe nea­ş­tep­ta­te, aşa cum fac eu majo­ri­ta­tea lucru­ri­lor. Răzvan s‑a bucu­rat. Mama la fel, iar tata s‑a machit cu droj­die pena­lă până a uitat că stă la eta­jul 2 şi a intrat în casă pes­te madam Tudo­ra­che de la 1. Pro­ble­ma nu era tata, care nu mai venea la domi­țil, ci fap­tul că nu aveam naşi. Am tot cău­tat, am dat tele­foa­ne, am între­bat în sus şi‑n jos. Nimeni nu voia să ne cunu­ne. Par­că am fi fost ciu­ma­ţi. Simţeam că am trei ţâţe în faţă, de fie­ca­re dată când între­bam pe cine­va, iar Răzvan deja îşi lua­se gân­dul de la nun­tă.

   Cu toţii, cei ches­tio­na­ţi, ne băgau ace­ea­şi pla­că pli­nă de min­ciuni, că se vedea pe mutra lor că inven­tea­ză: „Dra­gă, nu putem, avem un botez!”…, sau: „Aaa, toc­mai am aflat că am altă cunu­nie!” Până şi pe Dine­scu l‑am rugat. Dine­scu, poe­tul şi fos­tul meu şef de la Plai cu boi şi Aspi­ri­na Săra­cu­lui. Nici el n‑a vrut. Nu că nu i‑ar fi făcut plă­ce­re (ce dra­cu’ să zică şi el!!?) dar cică poar­tă ghi­nion năşi­rea lui şi se des­part finii! Aşa mi‑a spus.

   L‑am lăsat pe Dine­scu, dar mi‑a părut tare rău. M‑am simţit groaz­nic, pen­tru că m‑a refu­zat. Mi-ar fi plă­cut să-mi fie naş. Țineam la el, îmi plă­cea omul, îmi plă­cea poe­tul, îl văzu­sem în atâ­tea ipos­ta­ze la reda­cţie, la câr­ci­u­mă, pe Tea­trul Naţio­nal, şi aproa­pe îl ado­ram. Aproa­pe, zic. Băgam o tonă de Găl­bi­oa­ră de Pote­lu la masă, adu­ceam băieţii de la Mam­bo Siria şi eram ca‑n „Pisi­ca albă, pisi­ca nea­gră” a lui Kus­tu­ri­ca. Dar n‑a fost să fie.

 

   În cele din urmă s‑a îndu­rat de noi un popă, des­pre care scri­se­se­răm noi. Tipul părea pâi­nea lui Dum­ne­zeu, soţia lui, la fel. „Vă cunu­năm la bise­ri­ca noas­tră, cum­pă­răm buche­tul mire­sei şi lumâ­nă­ri­le, voi daţi banii pen­tru mân­ca­re la res­ta­u­rant şi res­tul”, a zis naşul şi a bătut pal­ma. Iuhuuu! Ne-am bucu­rat şi am înce­put să umblăm de nebuni prin oraş la cum­pă­ră­turi. Pen­tru că ne-am tre­zit în octom­brie că vrem să ne căsă­to­rim în… noiem­brie, ace­la­şi an!, vă daţi sea­ma că niciun res­ta­u­rant care se res­pec­tă nu putea să ne ono­re­ze dorinţe­le, ori­cât am fi scos din buzu­na­re. Toa­te erau ocu­pa­te. Rochia mi-am cumpărat‑o sin­gu­ră, voa­lul şi coro­ni­ţa la fel. Din sala­riu. Pan­to­fii n‑au fost din pie­le, dar ară­tau bine şi erau noi. Buun!

   Cu res­ta­u­ran­tul ne‑a aju­tat naşul. A scor­mo­nit el prin parohia lui, a sunat, a între­bat, s‑a răs­tit şi, în cele din urmă, a găsit o câr­ci­u­mă, nici prea-prea, nici foar­te-foar­te. La pri­ma vede­re, şi ameţi­tă de eve­ni­ment şi stre­sa­tă de tot ce mi se întâm­plă din­tr-oda­tă (oare să-mi păs­trez nume­le de fata? Sau să mă sem­nez Mate­es­cu?!) mi s‑a părut că e în regu­lă. Sala era lumi­noa­să, des­tul de mare pen­tru câţi invi­ta­ţi aveam noi, ba chiar miş­to, în cazul nos­tru – şi cu bani puţini şi în ulti­ma cli­pă-. Am accep­tat, răsu­flând uşu­ra­ţi. În sufle­tul meu, însă, bâzâi­am ca un copil care şi‑a rupt cu unghiu­ţa coa­ja de pe bubă. Pre­gă­ti­ri­le astea de acum nu se potri­veau cu visul meu de fată. Şi din­tr-oda­tă mi s‑a făcut frig.

   Şi a venit şi ziua cea mare. Cre­deam că nu voi fi emoţio­na­tă, mare lucru! un eve­ni­ment ca ori­ca­re altul. Iar eu, copi­lă biza­ră şi obraz­ni­că, hârşită‑n toa­te pros­ti­i­le şi tră­ind expe­rienţe de neu­i­tat ală­tu­ri de com­pa­nii cât se poa­te de dubi­oa­se, aveam des­tu­lă tărie (îmi ima­gi­nam eu!) să ţin piept şi unei căsă­to­rii. Dar…tremuram din toa­te înche­ie­tu­ri­le. Aşa de zăpă­ci­tă am fost, încât am uitat să mă piep­tăn şi să iau paha­re­le pen­tru şam­pa­nie.

   În cri­ză de timp, ca de obi­cei, ne-am arun­cat în Suv-ul nos­tru de lux, de atunci (neno­ro­ci­ta aia de Papa­şa ’din 78, cu diver­se îmbu­nă­tă­ţiri) şi, la a tre­ia che­ie, ne-am luat tăl­pă­şi­ţa: vrrrrr­rum! Invi­ta­ţii deja ne aştep­tau, cu toţii veseli, fru­moşi, par­că se căsă­to­reau ei în locul nos­tru. Chiar nu mă aştep­tam să vină aşa de mulţi şi de …vari­a­ţi. Tata, ras până la sân­ge şi pus pe glu­me de căcat, ca la el la uzi­nă, mama, fru­moa­să şi din altă pie­să, aşa cum a fost ea mereu, o mătu­şă, vară-mea cu soţul, Livi­a­na, micu­ţa Mo, pri­e­te­na mea de‑o via­ţă, zisă şi „7.63” pen­tru că s‑a îmbă­tat aşa de rău într‑o sea­ră, încât, dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63.

   Şi cine‑a mai venit? Fra­te-miu, timid la înce­put, comi­sa­rul Tra­ian Tan­din, cel care a aju­tat la prin­de­rea lui Râma­ru şi a scris o gră­ma­dă de cărţi poli­ţis­te, soţia lui, Vali Popes­cu, fos­tul coleg de la Ade­vă­rul, care acum e la Ante­na 1, naşa cu fii­că-sa şi cam atât. Aaa, era să uit. Când să intrăm, apa­re şi Val Vâl­cu. Mi‑a adus crini por­to­ca­lii, ţin min­te şi acum, nu ştiu de ce.

   În fine, pupă­turi cu buze ude, ţ‑ţ-ţ-ţ-ţî-uri de admi­ra­ţie: „mân­ca-o-ar mama dă fru­moa­să!” „Tiii, da’ ce bine mai miroşi!” sau : „Fată, tu chiar te mări­ţi azi!” şi apoi, intrăm. Ne aran­jăm cuminţi, eu, dâr­dâind. Aveam o nevo­ie teri­bi­lă la WC.

   ‑Oare cât ţine asta, că fac pipi pe mine rău de tot!?, îl întreb pe Răzvan, la rân­dul lui stre­sat şi alb la faţă ca varul. Mă pri­veş­te cu niş­te ochi, să spargi lem­ne cu ei:

   ‑Iară? M‑ai înne­bu­nit cu pişa­rea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ţine-te, sau pişă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum, când ne stri­gă să intrăm? Cu cine dra­cu’ mă însor eu?

   Tac. Mai stau niţel, mai ţăcăn din pan­to­fi­ori, apoi iar îl zgân­dăr:

  ‑Auzi? Nu poa’ să-mi ţină Mo locu’? Până vin de la toa­le­tă. Ştie cine­va că nu sunt eu? Fac pipi şi mă întorc! Vii­to­rul meu soţ e la capă­tul răb­dă­rii:

   ‑Dacă nu te poto­leşti, plec şi te las aici sin­gu­ră, cu toa­tă lumea!

   În sfârşit, ofi­ţe­rul stă­rii civi­le, o cucoa­nă, înce­pe să citeas­că, ne întrea­bă dacă vrem sau nu vrem, apoi sem­năm. Poze: ţac-pac, zâm­bim (eu cu gân­dul la o budă, la o budi­şoa­ră cât de mică!!!), feli­ci­tări, flori, bom­bo­a­ne, piş­co­turi, şam­pa­nie… Şam­pa­nie?

   Ah! Am luat sti­cle­le cu bău­tu­ră, dar paha­re­le nu.

   ‑Cum n‑aveţi paha­re?, ne întrea­bă naşa, uimi­tă de ase­me­nea pros­tie. Voi glu­mi­ţi, nu?

   Se face lini­ş­te în sala de cume­trii şi paran­ghe­lii. Nu. Nu glu­mim. Chiar n‑avem în ce pune şam­pa­nia. Poa­te doar dacă poş­tim sti­cle­le sau bem din pal­mă. Asta chiar că ar fi tare de tot!!! Naşa, o doam­nă pli­nă de vir­tu­ţi, ducând dita­mai sti­clo­i­ul la gură, apoi pasându‑l mulţu­mi­tă, după ce se şter­ge cu dosul pal­mei, mire­sei care îşi dă şi pe piept olea­că. Vă putea­ţi ima­gi­na sce­na? Hai­deţi, că nu e greu! Mama, săra­ca, sal­vea­ză situ­a­ţia cum ştie ea mai bine:

   ‑Ei, lăsa­ţi, că bom­bo­a­ne­le astea sunt cu lichi­or. Tot bău­tu­ră se chea­mă că e!

   Cioc­nim cu bom­bo­a­ne, ne pre­fa­cem că e bine şi fru­mos… Hai noroc! Tata a balo­tat vreo 15 şi deja e extrem de feri­cit. Râde întru­na. Acum sec­venţe­le din amin­ti­rea mea se desfă­şoa­ră repe­de, repe­de, ca într-un film mut. Ple­ca­rea de la ofi­ci­ul stă­rii civi­le, casa, îmbră­ca­rea rochi­ei de mirea­să, un strop de ruj, câte­va poze, o bere, că-mi sfârâia gâtle­jul de sete şi…cam atât. Sus în Papa­şa şi… hai la bise­ri­că. Sin­guri, că invi­ta­ţii au ple­cat şi ei cu ce-au putut, care cu metro­ul, care cu RATB-ul care cu Taxi­ul sau para­pan­ta. Glu­meam!

   Ne cunu­năm şi reli­gi­os, sla­vă Dom­nu­lui, fără inci­den­te, se ter­mi­nă totul şi sun­tem în drum spre res­ta­u­rant. Se înse­ra şi cerul, ca o tin­gi­re fumu­rie abia cosi­to­ri­tă de un ţigan vesel, îmi încer­ca ume­rii şi arti­cu­la­ţi­i­le. „Aoleu, numai de n‑ar plo­ua!”, zice mama îngri­jo­ra­tă, în timp ce‑i tra­ge o sca­toal­că lui tata, care vrea s‑o ciu­peas­că pe Livi­a­na de pul­pă. Cică glu­mă! Dom­nu’ Fodor se-nvi­neţeş­te-cur­can şi lasă botul.

   Măi, şi oda­tă se por­neş­te o ploa­ie, din aia tip Baco­via, de-ţi venea să-ţi tai vene­le cu pila de unghii!

   Ajun­gem uzi. Stu­poa­re! În cur­tea crâş­mei, că avea şi cur­te, mese îna­l­te, „la vari­ce” şi mulţi, foar­te mulţi muş­te­rii. Ah, dar ce muşterii!!!Mamăăă! Acu’ ziceai c‑au picat de la Poar­ta Albă. Mă pri­veau lacomi, unii fără dinţi în gură, alţii „şme­nui­ţi”, tatu­a­ţi şi rupţi la arca­de în bătă­lii dis­tin­se, de car­ti­er. Am simţit un cleşte‑n cea­fă, dar m‑am îmbăr­bă­tat sin­gu­ră: „Ce dra­cu’ poa­te fi mai rău şi mai nasol ca asta?” Intrăm. Era cald şi bine! Ne uscăm suflând unul în gura altu­ia. Vine masa, apar bău­tu­ri­le, ne dez­lea­găm lim­bi­le şi spi­ri­te­le.

   ‑Păi, finu­le, da’ noi nu dan­săm, nu ascul­tăm o muzi­că de petre­ce­re, ceva?, se lansea­ză naşul în con­ver­sa­ţie, poc­nind cu chef din dege­te­le cu care face cru­cea la bise­ri­că.

   Hiii! La asta chiar că nu m‑am gân­dit.

   ‑Tu ai adus ceva?, Un case­to­fon?, mă întrea­bă Răzvan înfrânt. Îl pri­vesc cu ură:

   – Ce ceva? Şi de ce eu? Eu sunt mirea­să, ai uitat? Uita­se. Uita­se cu desă­vârşi­re şi de muzi­că.

   ‑Gata, s‑a zis cu nun­ta noas­tră, ne-am făcut de căcat!

   Nu ştiu, însă, cum a apă­rut un case­to­fon albas­tru pe o măsu­ţă. Un fel de râş­ni­ţă. M‑am bucu­rat şi ţuşti, am fugit până la maşi­nă, ca să iau tot ce găsesc prin bord: Che­loo necen­zu­rat, Cle­o­pa­tra Stra­tan, Rusla­na, Meta­l­li­ca, Nir­va­na, Mar­ga­re­ta Pâsla­ru şi cân­te­ce vechi lău­tă­reşti cu Tara­ful Ionel Tudo­ra­che. Mai avea şi naşul câte ceva, dar pe psalmi şi cân­te­ce de rugă­ciu­ne nu puteam să alcă­tu­im o horă, nu?

   Bag CD-ul cu cân­te­ce vechi lău­tă­reşti şi… la dans! Ei, şi mi se pune pe zis nea Ionel al meu „Ia guri­ţă, ia şi bea”, „Trei lămâi şi trei gutui” sau „Foa­ie ver­de măr domnesc!” de se zgu­du­iau lămpile‑n tavan şi far­fu­ri­i­le pe mese.

   Muzi­ca alu­ne­ca pe lân­gă hai­ne şi inimi. Invi­ta­ţii erau toţi bin­e­dis­pu­şi. Chel­neri n‑avem. Ne ser­veau chiar patro­nii res­ta­u­ran­tu­lui şi o feme­ie mică, gra­să şi roşie‑n obraz, care chi­ră­ia la inter­va­le dese, foar­te bucu­roa­să, de ziceai că se mări­ta uni­ca ei fii­că. Săra­ca, tan­ti Nuţa, cum a mai învâr­toşat ea atmosfe­ra cu ţipe­te­le ei: au, au au! hopa-hopa-hopa!

   Faza cea mai tare din tot fil­mul a fost că, pe lân­gă melo­di­i­le de petre­ce­re, CD-ul avea şi d‑alea de jale, de înmor­mân­ta­re şi de pâr­na­ie, La Chilia‑n port, Căpi­ta­ne de judeţ sau Des­chi­de gro­pa­re mor­mân­tu’. Dar tan­ti Nuţa nu înţe­le­gea cuvin­te­le şi-şi ima­gi­na că la toa­te cân­te­ce­le e nevo­ie de chi­o­te spe­ci­fi­ce.

   Şi când zicea solis­tul: „Doam­ne, ama­ră e durerea/ Dar grea e suferinţaaa/gropare, des­chi­de mor­mân­tu’, dă-mi dru­mu’ ca să iee­es!…” ea adă­u­ga feri­ci­tă, bătând cu polo­ni­cul în tej­ghea: zi-aşa, zi-aşa, zi-aşa, pârrrrr! chi­i­i­i­iiu! Uiuiu, uiuiu, uiuiu!

   Invi­ta­ţii încin­se­se­ră o horă seri­oa­să şi râdeau de se rupeau, băteau cu pan­to­fii în podea, iar gre­sia suna a doa­gă. Şi când ajun­gea cân­te­cul la: „…Doam­ne şi-am fost la a mea nevas­tăăă, mă nei­că, nici doliu nu pur­ta­se­ee!” cu toţii erau în tran­să, cu ochii miji­ţi, adi­că, mamăăă, ce le mai plă­cea!

   Muş­te­ri­ii de afa­ră, din cur­te, (s‑a gân­dit patro­nul că nu poa­te să închi­dă dita­mai crâş­ma doar pen­tru o pră­pă­di­tă de nun­tă de zia­ri­şti de la Ade­vă­rul) ridi­cau paha­re­le şi flu­ie­rau ascu­ţit. Uşa era des­chi­să, ca să iasă fumul de ţiga­ră cu lacri­mi­le mele. Şi oda­tă înce­pe tără­gă­nat, un acor­de­on, „La Chilia‑n port”, cân­tec vechi de pâr­nă­i­a­şi, să muşti din masă şi să-ţi spargi sti­cla în frun­te de supă­ra­re, nu alta! Ăia de afa­ră urlau feri­ci­ţi: „Bine, măăăă! Bagă mare, băăă! Zi-le, băăă! Aşa, aşa, aşa! Să tră­i­as­că mirea­sa­a­a­aa!”

   Nu şti­am ce să fac. Cre­deţi-mă. Să plâng în hoho­te, să-mi ridic rochia mea fru­moa­să de zână şi să o iau la fugă prin ploa­ie şi prin­tre beţivi sau să mă las pur­ta­tă de val şi să mă îmbăt man­gă, aşa cum îi stă bine unei mire­se care se res­pec­tă?

   Băi, fra­te! La nun­ta mea, iubi­ta şi mult visa­ta mea nun­tă, am dan­sat pe cân­te­ce de înmor­mân­ta­re şi de pâr­na­ie, iar invi­ta­ţii chi­ră­iau şi ei în cor, aţâţa­ţi de tan­ti Nuţa, să‑i dea Dum­ne­zeu sănă­ta­te, prin­tre bli­de­le şi cra­ti­ţe­le ei.

   A fost demenţi­al! Tai­că-miu, avi­oa­ne, Mes­sersch­mi­dt, abia se ţinea pe picioa­re, făcea notă discor­dan­tă şi dan­sa stil disco, dar mai tră­gea şi la chi­ta­ră, aşa cum fac roc­ke­rii când îi loveş­te dam­bla­ua.

   ‑Daa­a­a­ni­ii, Daa­a­a­ni­ii, mă stri­gă el, ridi­când sti­cla (paha­re­le erau niş­te scâr­be mici) da’ Meta­l­li­ca n‑ai?”

   Daaa, cum să nu! Păi, dacă‑i bal, bal să fie! Mă întreb cum ar zbie­ra tan­ti Nuţa pe rit­mul de la „Seek and dis­troy”! Şi cum ar dan­sa naşul, popa, de!

   Ide­ea asta mă inci­tă la cul­me, mă des­prind din hora demenţi­a­lă şi ling un pahar de otra­vă, lichi­or sau pipi de înger, nu mai ştiu. De curaj! Mă îmbăt rapid, pupi­le­le mi se dila­tă machi­a­ve­lic şi încep să caut CD-ul, prin­tre far­fu­ri­i­le cu sar­ma­le, aveam un con­cert live „Mas­ter of Puppets”, din Sea­tle 1989. Nimeni nu mă putea opri să fac ce vreau din nun­ta mea! Yaaa! Mother Fuc­ker! Hel­lo­oo, Bucha­rest!!

   Să vă rela­tez mai depar­te? N‑a durat mult, dar a fost ca un bun­ge­e­jum­ping. Toa­tă lumea a dan­sat de s‑a cră­că­nat! Dar în horă. Beţi­vii din cur­te dădeau cu capetele‑n mese­le de tablă: dong, ding, dong!, tan­ti Nuţa şi‑a văzut nestân­je­ni­tă de chi­ră­ieli, a intrat şi ea în joc, iar naşul şi res­tul petre­că­reţi­lor ţopă­iau, care cum nime­rea.

   Aşa da, nun­tă! Nu m‑a răpit nimeni. Poa­te ar fi făcut‑o „băieţii mei” de afa­ră, ex-pâr­nă­i­a­şii, dar erau aşa de beţi, că n‑au mai reu­şit. Am ţinut-o‑n cân­te­ce de jale, Rusla­na şi Meta­l­li­ca, pân’ la 1 noap­tea, când slei­ţi de puteri şi văzând dublu, ne-am cărat pe la case­le noas­tre. La ple­ca­re, încă plo­ua fără milă de dan­te­le­le mele. Era frig şi miro­sea a ars aerul.

   „Am făcut‑o şi p‑asta!” mi-am zis sus­pinând, în timp ce-mi sto­rceam de zoa­ie şi bere poa­le­le rochi­ţei de zână, înghe­su­in­du-mă tris­tă în Lada mea din ’78.

 Dana Fodor Mate­es­cu, iulie 2018.


MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 31.08.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply