O fustă mai găsești, dar un prieten, greu… 
Dana Fodor Mateescu

0
605

Dana Fodor Mate­es­cu: O fus­tă mai găsești, dar un pri­e­ten, greu…

Când trec azi prin fața vitri­ne­lor de pe Calea Vic­to­ri­ei sau de ori­un­de, lumi­na­te a gior­no, colo­ra­te, gâdi­la­te, gân­di­te de artiști în bran­șă, înțe­sa­te de rochii, pan­ta­loni, tri­co­uri și cămăși splen­di­de, de stă mâța nu în coa­dă, ci în cap!, îmi amin­tesc cu o dul­ce-ama­ră dui­o­șie de vre­mu­ri­le Bucu­rești­ul ani­lor 80. Mai știți cum ară­tau maga­zi­ne­le de țoa­le? Uni­rii, Cocor, Bucu­rești, Tineretului…Și ce mane­chi­ne sinis­tre și bela­lii ne rân­jeau de după gea­muri? Eu n‑am uitat.

Atunci nu prea aveam hai­ne și nici bani. Cred că mai toți eram așa. Aveam însă ima­gi­na­ție mul­tă și o voin­ță tâm­pi­tă de a face din rahat bici, care să și poc­neas­că, fără să mă stro­peas­că! Eram la liceu, în cla­sa a noua sau a zecea. Se pur­tau în draci espa­dri­le­le, fus­te­le lungi, mula­te pe fese și largi spre poa­le, colan­ții (ehee, cine avea!) pan­ta­lo­nii pen­sați, colo­rați și cu „vede­re la glez­nă”, tri­co­u­ri­le cu mâneci largi care se strâm­tau la înche­ie­tu­ra mâi­nii și mul­te alte „minuni”.

Ca să fen­tez han­di­ca­pul hai­ne­lor, exa­ge­ram îmbră­cân­du-mă cât mai extra­va­gant și mai ciu­dat. De la depăr­ta­re, semă­nam cu un papa­gal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe dea­su­pra, mai­ou roz, strâmt, cum­pă­rat de la raio­nul de copii, pe care scri­se­sem cu o cari­o­că roșie: „Star Wars”, o gean­tă din câr­pă, făcu­tă din­tre-un mate­ri­al care imi­ta leo­par­dul și espa­dri­le la fel. Eram dure­ros de „șic”.

La glez­na dreap­tă pur­tam cea­sul lui nea Fodor, tata adi­că, era stri­cat, dar ară­ta exce­lent și stâr­nea indignarea‑n popu­la­ție: „Fata asta‑i fugi­tă de la Bălă­cean­ca!” La înche­ie­tu­ri­le mânu­țe­lor eram pli­nă de bră­țări din „aur” de clan­ță, iar la gât îmi flu­tu­ra o sâr­mă peri­cu­loa­să, în for­mă de șpan, pe care o găsi­sem în cur­te la fos­ta între­prin­de­re Elec­tro­teh­ni­ca din Dru­mul Tabe­rei.

Prin rai­oa­ne­le tex­ti­le ale patri­ei cam sufla vân­tul, e drept! Găseam numai porcă­rii din câr­pă ordi­na­ră, cu impri­me­uri nasoa­le și dese­ne de te lua groa­za. Atunci, sătu­lă să tot impro­vi­zez, mi-am zis așa: de ce să nu-mi cro­iesc eu niș­te țoa­le con­form gân­du­ri­lor mele excen­tri­ce și revo­lu­țio­na­re? Și am pus mâna, nu pe ac și pe ață, ci pe tele­fon. Nu, nu coseam cu el, ci încer­cam s‑o con­ving pe o bună pri­e­te­nă, care se pri­ce­pea la metra­je, să-mi con­fec­țio­ne­ze ceva inte­re­sant.

Cro­i­to­rea­sa” se numea Miran­do­li­na, dar ai ei o stri­gau Man­do­li­na pen­tru că în copi­lă­rie, Fer­nan­do, fra­te­le ei mai mic, îi cră­pa­se capul cu o man­do­li­nă din fier. Era un fel de jucă­rie, nu exis­ta pe atunci fami­lie, cât de săra­că, să nu aibă în dota­re și câte o mică man­do­li­nă. Ei, Man­do­li­na asta a mea, era o lebă­dă nea­grăăă, nea­grăăă, cea­u­nel, dar cu tră­să­turi exo­ti­ce, fru­mu­și­că și foar­te talen­ta­tă în ale cro­i­to­ri­ei. As! Geniu! Dintr‑o batis­tă îți făcea un cos­tum de baie, de murea lumea!

Locu­ia în două came­re împre­u­nă cu cei șase (am scris bine, nu e o eroa­re!) frați ai ei și cu mă-sa. Tac-su îi pără­si­se, își lua­se lumea‑n cap, sau lumea îl ținea pe el în cap, nimeni nu știa exact. Man­do­li­na făcea bani din cro­i­to­rie. Vedea o tex­ti­lă pe cine­va și‑i plă­cea? Ajun­gea aca­să și, dacă‑i dădai o per­dea sau o față de masă, ți‑o făcea întoc­mai! Ce Bote­za­tu, ce Roma­ni­ța, Vene­ra Ara­pu sau alte nume cele­bre!? Man­do­li­na, fra­te! Era sti­lis­tul car­ti­e­ru­lui! Lucră­tu­ra ei se cunoș­tea de la o poș­tă: vedeai la Gor­ju­lui o blu­ză cu o mâne­că ver­de și alta mov? Era mar­ca Man­do­li­na. La Luje­ru­lui îți săreau în ochi niș­te budi­găi cu un crac tur­coaz și altul gal­ben? Tot Man­do­li­na era de vină. Neves­te­le tine­re și puș­toai­ce­le făceau coa­dă la ea la ușă, iar fata tră­ia mai bine decât dacă ar fi avut o slu­j­bă, unde­va la o fabri­că de con­fe­cţii.

Eu făceam sca­ma­to­rii și tro­curi nemai­po­me­ni­te cu pri­e­te­ne­le mele din blo­cul 110: „Fată, îți dau măr­ge­le­le verzi de la mama, cer­ce­ii cu stra­suri, o ceaș­că de șam­pon polo­nez de la Nuța, și-un săpun Lux, dar vreau până la ora 5 o pere­che de espa­dri­le, tri­co­ul ăla por­to­ca­liu, saco­lul gal­ben și ine­lul cu pie­tri­ci­că ver­de!”

Într‑o zi, pe la 4 și 20 după-ami­a­za, m‑am îndră­gos­tit beton, lulea, leși­na­tă eram! Doar aveam 16 ani, v‑am zis. Tipul se numea Cristi, semă­na cu Al Paci­no, De Niro, Joh­n­ny Depp și Brad Pitt la un loc. Eu nu semă­nam cu nimeni și n‑aveam cu ce să mă-mbrac. Eram tris­tă-tris­tă. Voiam să arăt tră­s­net, să‑l epa­tez, să‑l înne­bu­nesc, să‑l fac să-și piar­dă min­ți­le și să se dea cu capul de tabla tram­va­i­u­lui 41 cu care ajun­geam eu la locul de întâl­ni­re…

Și pen­tru că mă sătu­ra­sem de împru­mu­turi ris­can­te și ghe­șef­tu­ri­le din care ieșeam mereu în pie­de­re, – ba rămâ­neam fără pan­tofi, ba fără inel, ba mă tre­zeam cu blu­ze­le păta­te- ape­lam dis­cret la Man­do­li­na. For­mam numă­rul la tele­fon și…

Țrrrrr! Alo! Man­do­li­na? Răs­pun­dea cu acul în gură, îi clăn­ță­nea prin­tre dinți. Toc­mai ter­mi­na un sacou pen­tru vân­ză­toa­rea de la pâi­ne, care stă­tea pe ace­eași sca­ră cu ea. Aia o putea aju­ta să cum­pe­re, pe sub mână, de la Cos­me­ti­ce, șam­pon de urzi­că și Deo­do­rant Favo­rit, să cra­pe de ciu­dă madam Țugu­lea de le 4 și gra­sa aia de Cori­na, care stă la par­ter și are coșuri pe nas.

Îi expli­cam în trei vor­be și trei miș­cări că plă­nu­iesc să-mi trag pe mine niș­te pan­ta­loni pen­sați (niș­te orori, recu­nosc!!!) gal­beni, semi­trans­pa­renți, rea­li­zați la mare artă și pre­ci­zie tot ea, strânși pe fese, de-mi ieșeau în reli­ef până și alu­ni­țe­le. Ca să‑i pun pe mine, tre­bu­ia să fac efor­turi supra­o­me­nești, să-mi sug bur­ti­ca și să stau așa, cu abdo­me­nul încor­dat, ore în șir. Dacă-mi dădeam dru­mul, îmi poc­nea nas­tu­re­le! Era cam greu, dar mă des­cur­cam. Par­că eram un robot. Man­do­li­na n‑a fost de acord: Și mi‑a pre­gă­tit ea ținu­ta.

Mă, Dano! Io-ți fac două espa­dri­le tur­coaz și două negre, ca să fii șuca­ră, da‘ te duci la întâl­ni­re cu una d‑un fel și hai­lal­tă dă al‘fel și să vezi ce miș­to o să fii! Da-mi dai în șchimb o ojă cu sidef, nouă-nou­ță, un kil dă zahăr dă la mă-ta din căma­ră, că am văzut că are, și un pachet dă Car­pați dă la tac-tu. Și te înbrac io cum știu. Să vezi dacă nu cade‑n cur Cristi ăla al tău, cân‘ te‑o vedea!” Mi-am dat sea­ma că avea drep­ta­te. Aș fi ară­tat ravi­sant așa: blu­ză tur­coaz, fus­tă scur­tă din finet (era mai ieftin) negru și espa­dri­le dife­ri­te: stân­ga tur­coaz, dreap­ta nea­gră. Pe cap, o ben­ti­ță tur­coaz. La urechi, talăngi din plas­tic, evi­dent tot tur­coaz. Păpușă eram! Far­da­tă ușor, să nu mă vadă nea Fodor, că iar încea­pea cu teo­ria, n‑arătam rău, recu­nosc. Dar nici sănă­toa­să la cere­bel nu prea păream. O, Doam­ne, mă întreb și acum cum nai­ba aveam cura­jul să ies așa pe stra­dă?

Pășeam ca o bale­ri­nă, ca o ghei­șă, nu puteam face pasul mai mare, că-mi cră­pa minu­nea de fus­tuli­ță și rămâ­neam în curul gol pe bule­vard! Din fața blo­cu­lui și până‑n sta­ția tram­va­i­u­lui n‑am auzit în urechi decât apre­ci­eri „gen­ti­le” de tipul: „Făăă, pan­chis­to, făăă! Un‘ te duci, așa miș­to-nțo­li­tă?” etc…și alte măgă­rii urba­ne spe­ci­fi­ce gola­ni­lor de car­ti­er, pe care nu le mai des­carc aici din fiși­e­rul meu cu vor­be tri­vi­a­le. Înghi­țeam, dar nu le răs­pun­deam.

Bucu­rești­ul asu­da ca un bru­tar gras lân­gă cup­tor. Transpi­ra­sem și eu, dar mă țineam bâț. Tre­bu­ia să fiu fru­moa­să! În 41 m‑am suit rela­tiv ușor, mi-am luat avânt cu pute­re și, ca spor­ti­ve­le de per­for­man­ță, am zbu­rat: zbrrrr! Apoi am țopă­it pe vâr­furi, direct în bra­țe­le unui tata­ie sim­pa­tic cu mus­ta­ță gri. Fus­ta nu s‑a rupt, iar tătă­i­cul s‑a bucu­rat ca în copi­lă­rie când pri­mea de la mă-sa mare cado­uri de Cră­ciun. Când m‑a văzut Cristi ăla, n‑a ști­ut cum să sca­pe mai repe­de de mine. Eram tăcu­tă și țea­pă­nă ca o sta­tu­ie. Stă­team numai în picioa­re, de fri­că să nu-mi cra­pe fus­tuli­ța. Pe ban­că nici vor­bă să mă așez! Băi­a­tul a vrut să mă pupe, dar pen­tru că-mi țineam res­pi­ra­ția, era să mor sufo­ca­tă. Pes­te 30 de min­te de încer­cări și între­bări cre­ti­ne, de genul: „Ți‑e rău? Vomiți? Să chem un taxi? Vrei apă?” m‑a con­dus la tram­vai. De atunci, gagi­ul nu m‑a mai sunat. S‑o fi spe­ri­at? Ah! De vină era numai Man­do­li­na, cu javra ei de fus­tă! Bucăți o s‑o fac! M‑am dus la ea, s‑o cert și s‑o înjur, mama ei de bara­gla­di­nă, cu idei tâm­pi­te de cro­i­to­rea­să cele­bră!

Ajung, des­chid ușa cu un șut și intru ca furt­u­na. Ea era la mași­na de cusut „lea­na”, că I‑ul era șters demult!, o râj­ni­ță care func­țio­na: târ, târ, târ, cu o sfoa­ră udă, în loc de curea de trans­mi­sie. Lucra de zor, fata. „Din pri­ci­na ta m‑am făcut de căcat la cea mai iubi­tă întâl­ni­re, am fost o idi­oa­tă că m‑am luat după tine!! În via­ța mea nu mă mai îmbrac cu porcă­ri­i­le tale! Tâm­pi­to ce ești!” îi zic, sărind furi­oa­să pes­te boar­fe­le întin­se pes­te tot, o buca­tă de plă­cin­tă bâzâi­tă de muș­te și o cană pe jumă­ta­te cu neche­zol. Man­do­li­na m‑a pri­vit cu niș­te ochi plini de întu­ne­ric și, după ce m‑a „uns” cu nițel lan­gaj sca­to­lo­gic, să-mi țină vreo 30 zile, îmi răs­pun­de cal­mă: „Tâm­pi­tă, ai? Ești proas­tă și agi­ta­tă. Stai dra­cu‘ jos, că‑l chem acu‘ pă nea Emil dă la 2 și te bate, de te caci pe tine! (nea Emil era admi­nis­tra­to­rul blo­cu­lui, spai­ma stră­zii, ieșea cu măciu­ca la dru­mul mare și lovea cetă­țe­nii patri­ei la gioa­le!) Mai bine vino să vezi ce lucră­tu­ră ți-am făcut aci­lea! Iete ce mate­ri­al mese­ri­aș am!”, spu­nea ea, ară­tân­du-mi mân­dră câteva…perdele de tren! Da, da, per­de­le d‑alea verzi, pe care scrie CFR.

Tu ai căpi­at defi­ni­tiv? De unde le ai?”, zic.

Le‑a adus fra­te-miu. Cică s‑au agă­țat dă el în tren, s‑a iner­vat și le‑a șpar­lit.” Nu-mi venea să cred! Cum să cro­iești țoa­le din per­dea­ua de tren? Mai rămâ­nea să‑i adu­că frac-su per­de­le de la ITB și cor­ti­na de la tea­trul Not­ta­ra. Dar mi-am dat sea­ma în cli­pe­le urmă­toa­re că Man­do­li­na nu era chiar o tâm­pi­tă. Nu căpi­a­se. Asta am constatat‑o după ce m‑am îmbră­cat cu pan­ta­lo­nii, care erau calzi încă! – și cu o gecu­ță șic, până la brâu, super­me­ga­miș­to!!!

Ară­tam fan­tas­tic! Elec­tric! Dacă mă atin­geai, curen­tam! Veneau nădra­gii ca tur­nați, se vedeau bine cru­pa, linia coap­sei, genunchiul…erau mese­ri­ași, ce mai! Iar gea­ca, o nebu­nă! M‑am beno­clat, apoi, într-un ciob de oglin­dă, pe care‑l cior­di­se­ră ai ei frați tot din­tr-un tren. De la depăr­ta­re păream o bom­bo­a­nă cuba­ne­ză ver­de. Jurai că‑s înțolită‑n cel mai șme­cher și reac­țio­nar cos­tum de blugi, adus de pes­te mări și foar­te mul­te țări! Însă dacă te apro­piai și „mă citeai”: CFR sus, CFR jos, la stân­ga și la dreap­ta, CFR la ini­mă, dar și prin alte păr­ți, sim­țeai în nas miros patri­o­tic de zgu­ră, de fum și auzeai în urechi sem­na­lul ăla cele­bru: „Gla­sul roți­lor deee tre­e­e­en!” și-ți venea, zău!, să și alergi după ulti­mul vagon.

Ah! când m‑o vedea mama, care lucra de vreo 20 de ani la Gara de Nord, o să cârâie de emo­ție! Ce mai fată are!!! Și asta nu era tot. Îmi inven­ta­se Man­do­li­na și‑o pere­che de ciub­o­te, în ton cu res­tul țoa­le­lor lipi­te de mine, de ziceai că‑s din Nec­ker­mann. „Vezi, fă, Dano, că‑s țigan­că cu talent și carac­ter? O să tur­be­ze toa­tă lumea, când te‑o vedea așa! Ca lupii or să facă ăia din Luje­ru­lui, hau-haaau! În spe­cial tac-tu! Hi! hi! Hi!”, râdea ea, în timp ce-mi rupea o ață cu din­ții.

Ce suflet fru­mos înflo­rea, totuși, sub blu­za dubi­oa­să a Man­do­li­nei! Cum s‑a gân­dit ea la mine și la vii­to­rul meu! Îmi mân­gâi­am pul­pe­le zvel­te, pli­ne de lite­re CFR și gân­dul meu poz­naș fugea poe­tic, cu dui­o­șie, în tre­nul vădu­vit de per­de­le…, la câte minuni au văzut și-au auzit ele, de‑a lun­gul tim­pu­lui: tre­nul acce­le­rat 1622, care cir­cu­lă în direc­ția: Plo­iești-Vest, Comar­nic, Buș­te­ni, Pre­de­al, Bra­șov, Cod­lea, Făgă­raș, Ucea, Avrig, Sibiu, plea­că pes­te 5 minu­te, de la linia a opta­aa! Aaaa!

Ce de vor­be au zbu­rat pe lân­gă ele, câți nave­tiș­tii mun­ci­tori, care au depă­șit pla­nul cin­ci­nal cu pes­te 180 la sută, și-au spri­ji­nit frun­ți­le oste­ni­te de ele sau și-au șters sudoa­rea inte­lec­tu­a­lă de lite­re­le lor! Ce dar de preţ mi‑a făcut Man­do­li­na! O ier­ta­sem… Cât de impor­tan­tă mă sim­țeam! Și aveam toa­tă via­ța îna­in­te, nu? Mai dă‑l înco­lo pe Cristi! N‑a înțe­les nimic din frămân­tă­ri­le și fus­te­le mele! Un bou!

Dana Fodor Mate­es­cu — Poves­tiri din Bucu­rești, august 2018.


MN: Oda­tă cu ziua întâi din augus­tul lui 2018, am inau­gu­rat un seri­al umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! 😉 

Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 🙂


Man­ga­lia news, 15.08.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply