Amintiri din Epoca-mi de Aur,
cu Dana Fodor Mateescu

1
817

Pen­tru că e 23 august…

   Pro­ba­bil că vă amin­tiți, cei care sun­teți de‑o sea­mă cu mine sau mai mari, de vre­mu­ri­le în care ele­vii din cla­se­le pri­ma­re (și nu numai ei) erau scoși de la ore cu săp­tămâ­ni­le și duși să apla­u­de, să flu­tu­re eșar­fe tri­co­lo­re, flori sau stea­guri roșii de par­tid la spec­ta­co­le oma­gi­a­le, la con­fe­rin­țe, adu­nări națio­na­le, con­gre­se și mons­tru­oa­se­le spec­ta­co­le de pe Sta­dio­nul 23 August. Nu ne între­ba nimeni dacă vrem, iar mulți din­tre noi (dacă nu chiar toți!) ne bucu­ram de chiul ca de o vacan­ță bine­me­ri­ta­tă.

   De‑a lun­gul ani­lor, am fost pe rând: șoim al patri­ei, pio­ni­er, albi­nu­ță gal­be­nă, floa­re albă de cais, un spic de grâu și o ciu­per­cu­ță otră­vi­toa­re pe lân­gă care țopă­iau niș­te veve­ri­țe, cam tem­be­le.

   Cred că pri­ma mea par­ti­ci­pa­re la un ast­fel de eve­ni­ment extra­or­di­nar a fost în cla­sa întâia. Învă­țam la școa­la gene­ra­lă 170, de la picio­rul nou­lui Pod Grant (care atunci nu era con­stru­it încă ‑1977). Pe vre­mea aia, îndoc­tri­na­tă de ceea ce vedeam la tele­vi­zor și auzeam pe la pro­fe­sori, în min­tea mea de copil visă­tor cre­deam că Par­ti­dul Comu­nist Român e un băr­bat fru­mos, îna­lt, cu ple­te, dar nu foar­te lungi. Avea pie­lea albă, care miro­sea a zia­re proas­pe­te și semă­na și cu Flo­rin Pier­sic și cu Ser­giu Nico­la­es­cu.

   Ei, par­ti­dul ăsta al meu făcea drep­ta­te mereu, era cura­jos și îi ocro­tea pe copi­ii amă­râți, din cate­go­ria căro­ra, fireș­te, făceam și eu par­te și îi pedep­sea pe ăia răii.

   Când am auzit că vom mer­ge la Sala Pala­tu­lui (nu-mi mai amin­tesc exact ce se întâm­pla aco­lo) și că va vor­bi TO-VA-RĂ-ȘUL NI-CO-LA‑E CEA-U-ȘES-CU, am cre­zut că leșin de bucu­rie.

   Învă­ță­toa­rea pro­nun­ța aces­te cuvin­te cu un adânc res­pect și un patri­o­tism nețăr­mu­rit. Le și vedeam scri­se cu roșu în aer, pe tablă, în cur­tea șco­lii, pe per­dea­ua din cla­să, pe frun­tea cole­gei de ban­că.

   ‑Mamăăă, mi-au dat un cos­tum de șoim al patri­ei, Ura­a­a­aa! Mâi­ne mer­gem să apla­u­dăm par­ti­du‘ și pe Tova­ră­șu‘. Am nevo­ie de pan­tofi negri de lac. Noi. Urgent!, am urlat eu iste­ri­că, de cum am dat buz­na în cur­te.

   Mama spă­la o oală la ciș­mea. Intra în schim­bul 2 la Gara de Nord, unde lucra. Nu‑i ardea de par­ti­dul meu ple­tos și de pan­to­fii de lac.

   ‑N-auzi? Mâi­ne tre­bu­ie să merg la Tova­ră­șul Nico­lae Ceau­șes­cu și n‑am pan­tofi!, am urlat, de s‑a auzit până la res­ta­u­ran­tul Gogo­șa­ru, unde tata „machea” de zor, ca un om al mun­cii seri­os care se gân­deș­te cu avânt și dăru­i­re la depă­și­rea pla­nu­lui de pro­duc­ție.

   Bia­ta mama! M‑a pri­vit cu niș­te ochi triști, triști, dar mie nu-mi păsa. Cu ulti­mii bani (ăștia sunt banii de lumi­nă, Dani!) s‑a dus și mi‑a cum­pă­rat o pere­che de pan­tofi negri din lac. Ah! Ca o păpușă eram. Cu pam­poa­ne albe din măta­se, cu blu­zi­ța por­to­ca­lie și fus­ti­ța albas­tră, de șoi­mi­ță, șose­te ca spu­ma lap­te­lui și pan­to­fi­o­rii mici-mici, în care mi se oglin­deau chi­lo­țe­ii cu bubu­ru­ze. Eram gata să flu­tur dâr­ză eșar­fa roșie a glo­ri­o­su­lui par­tid!

   Dar în pri­ma zi, par­ti­dul n‑a venit. (O fi avut trea­bă pe unde­va, s‑o fi lup­tat, o fi pus el pe cine­va la punct, mi-am expli­cat eu). Și nici tova­ră­șul Nico­lae Ceau­șes­cu n‑a fost pre­zent. Se făceau REPETIȚII. Cum? Repe­ti­ții?

   Care era trea­ba? Vreo 200 de șoimi și șoi­mițe scoși de la cur­suri tre­bu­iau să umple rân­du­ri­le de pe lân­gă sca­u­ne­le din sală, să flen­că­ne niș­te garoa­fe roșii (la repe­ti­ții doar ne pre­fă­ceam că avem ceva în mâini) și să cân­te (iar ne pre­fă­ceam, dar tre­bu­ia să știm ver­su­ri­le) imnul șoi­mi­lor patri­ei. La sfâr­șit, câți­va din­tre noi (ale­șii!) urmau să le dea buche­te de flori oame­ni­lor din frun­tea țării. Îmi mai aduc amin­te că pe sce­nă reci­tau mai mulți pio­ni­eri și o șoi­mi­ță, atât de dră­gă­la­șă, încât n‑am uitat‑o nici­o­da­tă. Blon­dă, cu ochii mari, albaș­tri și cu două codi­țe, avea părul lung și foar­te fru­mos. Era Dana Mla­din.

   Timp de vreo săp­tămâ­nă ne-au chi­nu­it ca pe hoții de cai. Am repe­tat ore în șir, de dimi­nea­ță până sea­ra, de aș fi ști­ut și‑n somn câți pași să fac, în drep­tul cărui sca­un să mă opresc și când să res­pir sau să fac pipi. Pe reci­ta­to­rii de pe sce­nă la fel i‑au chi­nu­it. N‑aveam voie să ne scăr­pi­năm, să ne uitam în altă par­te decât ÎN FAȚĂ, n‑aveam voie să ne hli­zim. Sea­ra ajun­geam aca­să frân­tă, dor­meam în picioa­re, dar cu ini­ma pli­nă, visând să fiu eu cea care ofe­ră flori. Ah! Or să cra­pe de ciu­dă copi­ii de pe stra­da Petru Mai­or când m‑or vedea în bra­țe­le iubi­tu­lui meu par­tid! Dar dez­a­mă­gi­rea a fost crun­tă. Nu m‑au ales pe mine. Am plâns de m‑am umflat. Și nici par­ti­dul nu veni­se. Doar Mare­le Cti­tor dădea ca dis­pe­ra­tul din mâini și nu știu ce tot zicea de impe­ria­lism, pace, popor și alte alea. Eram tris­tă.

   După asta, am mai par­ti­ci­pat la ast­fel de eve­ni­men­te, eram deja vete­ra­nă. Pe la 12 ani m‑am înscris într‑o tabă­ră gra­tu­i­tă, în sufle­tul meu spe­rând c‑o să‑l întâl­nesc pe fru­mo­sul Par­tid și o să‑i poves­tesc ce-am mai făcut și ce poe­zii patri­o­ti­ce am scris. Eram îndră­gos­ti­tă de el, de o închi­pu­i­re, era o rela­ție de iubi­re copi­lă­reas­că și spe­ram că atunci când voi fi mare, să devin „par­ti­da” lui de via­ță. N‑am rămas de‑a pururi tâm­pi­tă și, ulte­ri­or, am rea­li­zat că nu exis­tă așa ceva.

   În tabă­ra asta gra­tu­i­tă eram sute de copii cazați în cămi­ne­le din Regie. Urma să rea­li­zăm un com­plex megas­pec­ta­col artis­tic, plin până la demen­ță de poe­zie și cân­te­ce patri­o­ti­ce, de daci și de romani, de șoimi și pio­ni­eri, de albi­nu­țe roșii, gal­be­ne și albas­tre, de spi­ce de grâu și floa­rea-soa­re­lui, stea­guri, spor­tivi și porum­bei din plas­tic, o nebu­nie tipic Nord-core­ea­nă, dar tra­du­să în ter­meni și ambi­ții vala­he pen­tru glo­ri­oa­sa zi de 23 August. Pe sca­u­ne­le din spa­te­le nos­tru, cum stă­team noi cu fața la tri­bu­na ofi­ci­a­lă, sute de mun­ci­tori scoși din pro­duc­ție for­mau cu niș­te plă­cuțe de dife­ri­te culori, ca un puz­z­le uri­aș, chi­pul tova­ră­șei Ele­na sau al tova­ră­șu­lui Nico­lae Ceau­șes­cu, cuvin­te și ura­le spe­ci­fi­ce: Tră­i­as­că 23 August, Pace! PCR, Ceau­șes­cu-PCR, etc.

   La repe­ti­ții era dis­trac­ție maxi­mă, pen­tru că vre­un căs­cat uita să alcă­tu­ias­că ochiul (pupi­la) tova­ră­șu­lui, nara stân­gă sau în loc să pună plă­cu­ța care tre­bu­ie, ale­gea o alta și ieșea o porcă­rie. Râdea toa­tă lumea de leși­na, dar pe ascuns. Dacă te vedea care­va (ciri­pi­to­rii mișu­nau și prin­tre copii!) nu era bine.

   Repe­tam pe un sta­dion din cadrul com­ple­xu­lui stu­den­țesc, ore și ore. Ne odih­neam la mese (cior­bă de car­tofi, mân­ca­re de car­tofi sau maca­roa­ne cu zahăr, ble­eah!) și, când ni se îngă­du­iau pau­ze, ne trân­team pur și sim­plu pe pâmânt. (Atunci m‑am pro­cop­sit cu o minu­na­tă și dure­roa­să ane­xi­tă).

   Apoi, îmbar­cați cla­ie pes­te gră­ma­dă în niș­te auto­bu­ze rup­te și împu­ți­te, vreo 20 la număr, mer­geam în coloa­nă, cu vite­ză și Mili­ția cu giro­far în frun­te, direct spre sta­dio­nul 32 August.

   Întrea­ga „paran­ghe­lie” patri­o­ti­că a fost con­du­să abso­lut admi­ra­bil de regi­zo­rul Ghe­or­ghe Vita­ni­dis. A scos untul din noi, că tot nu se găsea pe vre­mea aia, dar era un ade­vă­rat pro­fe­si­o­nist. Știa să lucre­ze cu mase­le. Când lip­sea dum­ne­a­lui, că mai rea­li­za și fil­me, veneau alții, iste­rici, făceau spu­me la gură, ne ame­nin­țau, urlau la noi și la instruc­tori, că aveam și d‑ăștia:

   „Alo­oo, să intre șoi­mii! N‑auziți??? Che­mați dra­cu șoi­mii patri­ei de la auto­ca­re, le dați să sugă? Unde sunt mili­ta­rii? Dacii! Nu văd dacii, tova­ră­șe Ciam­ba, dormi? Poa­te vrei să zbori și te rețin! Nuuu! Nu Roma­nii, dă‑i în mă-să pă romani! Am spus DACII!!! Nu acum? Bine. Cine v‑a spus să intrați? Afa­ră! Afa­răăăăă de pe pelu­ză. Albi­nu­țe­le. Albi­nu­țe­le. Să intre ALBINUȚELE. Dacă mai strig o sin­gu­ră dată, cobor la voi și vă fac praf! Marș, loa­ze­lor!”

   Numai asta auzeam de dimi­nea­ță până sea­ra. Copi­ii erau extrem de obo­siți, mulți din­tre ei au cla­cat, veneau părin­ții și‑i luau aca­să, cu scan­dal, nimeni n‑a ști­ut că va fi așa de greu.

   Îmi amin­tesc că un băi­at a fugit din tabă­ră cobo­rând pe fereas­tră, pe cear­șa­furi înno­da­te (eram închiși ca la pâr­na­ie, nu avem voie să ieșim, chiar dacă locu­iam în Bucu­rești). A venit Mili­ția, a fost tără­boi, părin­ții, spe­ri­ați de cele poves­ti­te de el, au vrut să‑l ia aca­să, dar s‑au tre­zit acu­zați că sabo­tea­ză spec­ta­co­lul pen­tru Tova­ră­șul Nico­lae Ceau­șes­cu. Nu era de glu­mă!

   Pro­gra­mul era înfi­o­ră­tor pen­tru niș­te copii. Scu­la­rea la 6 dimi­nea­ța. La 6.30, micul dejun, la 7 îmbar­ca­rea în auto­bu­ze, la 8 punct înce­peau repe­ti­ți­i­le, care durau până la 13.00, când ne întorceam la masă. O oră ne odih­neam, chi­pu­ri­le, apoi, țuști, în auto­bu­ze și pe sta­dion până noap­tea târ­ziu. Dor­meam pe unde apu­cam, pe jos, în mași­nă, pe sta­dion, pe ciment sau ori­un­de. Instruc­to­rii ne sfă­tu­iau să ne așe­zăm unde nime­rim și să dor­mim, ca la răz­boi, spa­te în spa­te. Sâm­bă­ta, într-ade­văr, ne dădeau disco­te­că, o cio­co­la­tă chi­ne­zeas­că și-un șut în cur. Era frus­trant, dar gân­dul colo­rat că vine par­ti­du‘ și mă va ale­ge pe mine din marea de albi­nu­țe, țărăn­cuțe, pisi­cuțe și note muzi­ca­le, mă făcea să rabd cu sto­icism totul.

   În tabă­ra asta s‑au întâm­plat mul­te. O fată de la noi din școa­lă a făcut apen­di­ci­tă acu­tă și a ajuns la spi­tal pe masa de ope­ra­ție, alta ente­ro­co­li­tă, alta hepa­ti­tă, pro­ba­bil și din cau­za sur­me­na­ju­lui fizic. Avea fica­tul umflat ca un cim­poi, era mov la față și voma încon­ti­nuu. Și cu mine s‑au petre­cut schim­bări majo­re atunci, n‑am scă­pat. În trei săp­tămâni am cres­cut un cen­ti­me­tru, am învă­țat și mai mul­te înju­ră­turi, plus cân­te­cul „Sun­tem pio­ni­e­rii patri­ei”, am spart un geam, m‑am tăi­at la tal­pă, am slă­bit 6 kilo­gra­me, ajun­se­sem la vreo 33, am făcut gas­tri­tă, m‑am păru­it cu o cole­gă care mi‑a cior­dit o ojă roz, și, văzând că par­ti­dul nu mai vine, m‑am îndră­gos­tit pe loc de Aurel, un băi­at dintr‑a șap­tea, care stă­tea pe la Luje­ru­lui. N‑avea ple­te și nu sal­va copi­ii săraci, dar înju­ra nemai­po­me­nit și știa să joa­ce „Frun­za”.

   Dana Fodor Mate­es­cu — Frag­ment din Poves­tiri din Bucu­rești — Edi­tu­ra Car­tea Româ­neas­că.


MN: Con­ti­nu­ăm seri­a­lul umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. 🙂 Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀


Man­ga­lia News, 23 august 2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply