INTERVIU Radu Paraschivescu:
“Cei care vorbesc corect vor forma un soi de trib, de sectă, care se va refugia undeva în păduri”

0
320

De zeci de ani, Radu Paras­chi­ves­cu râde de oame­nii care vor­besc aiu­rea, inco­rect, inco­e­rent, greșit, pros­teș­te. Inven­ta­re­le sale de gogo­ma­nii spu­se de dife­ri­te per­so­na­li­tăți poli­ti­ce sau medi­a­ti­ce s‑au trans­for­mat in volu­me bine van­du­te. Au deve­nit cele­bre, s‑au cla­si­ci­zat, ne foar­te ușor sa cităm din ele. Sunt cule­geri de ”ziceri” care ilus­tre­za cu pre­ci­zie ridi­co­lul și absur­dul care ne înto­vă­ră­șesc zil­nic. Iar umo­rul pe care‑l pune in sce­na  Radu Paras­chi­ves­cu are o cali­ta­te inte­re­san­ta, nu rela­ti­vi­zea­ză, nu te împa­că cu situ­a­ția, ci acu­ti­ze­ză, accen­tu­ea­za gra­vi­ta­tea lucru­ri­lor.

Inter­vi­ul de mai jos a avut ca punct de por­ni­re volu­mul său, nou apă­rut la edi­tu­ra Huma­ni­tas, Două mături stau de vor­bă.

Citin­du-vă căr­ți­le și arti­co­le­le m‑am gîn­dit la o între­ba­re: oare exis­tă o core­la­ție între vor­bi­rea corec­tă și capa­ci­ta­tea unui poli­ti­cian de a fi om poli­tic? E posi­bi­lă o ast­fel de core­la­ție? Nu vor­besc acum de ele­va­ție, de figuri retori­ce, vor­besc doar de corec­ti­tu­di­nea sim­plă.

Radu Paras­chi­ves­cu: Mi-am pus și eu între­ba­rea și am și încer­cat să‑i răs­pund în car­te, în Două mături stau de vor­bă. Mi‑e des­tul de greu să cred că un om care vor­beș­te nu doar inco­rect gra­ma­ti­cal, ci și șleam­păt, dez­lâ­nat, poa­te să gân­deas­că așa cum tre­bu­ie, înche­iat la toți nas­tu­rii, coe­rent, logic și rea­list. Ar fi o per­for­man­ță să vor­bești încâl­cit, pro­lix, să nu te înțe­lea­gă nimeni și, în acelși timp, să gân­dești cris­ta­lin. Mai degra­bă nu se poa­te, decât se poa­te. La noi n‑am văzut oameni care să fie gân­gavi în expri­ma­re și dia­man­tini în gând.

Lim­ba româ­nă e o lim­bă grea?

Radu Paras­chi­ves­cu:  E o lim­bă grea mai degra­bă pen­tru stră­i­nii care încear­că s‑o învețe și care con­sta­tă că numă­rul excep­ți­i­lor îl depă­șeș­te pe cel al regu­li­lor. Dar, te-ai năs­cut în lim­ba asta și ai deprins de mic toa­te meca­nis­me­le ei și ai și o pro­te­ză obli­ga­to­rie, aș spu­ne, care te aju­tă să inte­ri­o­ri­zezi și mai bine toa­te lucru­ri­le, iar pro­te­za asta se chea­mă școa­lă. Cu con­di­ția să vrei s‑o frec­ven­tezi. Și cu con­di­ția să fii aco­lo și cu min­tea, nu numai cor­pul. Dacă ești ca‑n ban­cul cu Bulă – e fru­mos la școa­lă dar se pier­de prea mult timp între recrea­ții – atunci fireș­te că poți ajun­ge un poli­ti­cian așa cum sunt mulți din ziua de azi. Pe de altă par­te, sigur că exis­tă oameni care au un acces mai opin­tit la lim­ba româ­nă, dar supli­nesc prin fran­ce­za pe care o vor­besc. De exem­plu, doam­na Vasi­les­cu care a inven­tat niș­te for­mu­le noi pen­tru toa­tă lumea, în frun­te cu popo­rul fran­cez. Cred că asta este ordi­nea: școa­lă, antu­raj și autoîm­bu­nă­tă­ți­re. Autoîm­bu­nă­tă­ți­re nu înseam­nă numai bibli­o­te­că. Nu o să‑i trans­for­măm acum pe poli­ti­cieni în niș­te stu­di­oși palizi, încer­că­nați, care toa­tă ziua buchi­sesc. Dar din când în când e bine să te pri­me­nești min­tal. Exis­tă bibli­o­teci, exis­tă libră­rii, exis­tă Kin­d­le, exis­tă e‑reader, tot felul de dis­po­zi­ti­ve, poți citi în avion, poți citi pe ban­că în parc, totul e să vrei și totul e să fi avut un om care să îți des­chi­dă gus­tul.

Nu cre­deți că par­că e o invo­lu­ție con­stan­tă în ceea ce pri­veș­te dis­cur­sul poli­tic și oame­nii poli­tici? Par­că în anii  ‘90 se vor­bea mult mai corect decât acum în spa­ți­ul public.

Radu Paras­chi­ves­cu:  Nu par­că, ci în mod sigur se vor­bea mai corect. Anii ‘90 au o ecu­a­ție care tre­bu­ie lămu­ri­tă. În pri­mul rând, guver­nul Petre Roman a adus în față niș­te oameni stă­pâni pe mij­loa­ce, îi țin min­te și acum – chiar atunci când nu eram de acord cu ce făceau ei, cu punc­tul lor de vede­re sau pozi­ția lor poli­ti­că. Dar îi per­ce­peam ca pe niș­te oameni instru­iți. Eugen Dij­mă­res­cu – mă rog, dau un nume la nime­re­a­lă. Petre Roman însuși era poli­glot, era pus la punct, chiar dacă făcea și nefă­cu­te. Dar ca ținu­tă publi­că și dis­curs public era dacă nu fără cusur, în ori­ce caz foar­te bun. Avan­ta­jul aces­te pri­me serii este că venea după o serie de idi­oți. Veneau după un guvern în care exis­ta­se­ră semi-anal­fa­beți, în care exis­ta­se­ră sfer­to­docți, în care exis­ta­se­ră oameni cu puți­nă școa­lă. Cei de după 90 câști­gau ori­cum prin com­pa­ra­re, la fel cum Ion Ili­es­cu a câști­gat prin com­pa­ra­rea pri­mă cu Nico­lae Ceau­șes­cu. Ili­es­cu în pri­me­le două luni părea o com­bi­na­ție între Pico del­la Miran­do­la, cu Mozart și cu Pelé. Până când lumea s‑a lămu­rit ce hram poar­tă – deși e ateu. E ade­vă­rat însă că ceea ce avem astăzi duce com­pa­ra­ția chiar îna­in­te de 1989, prin anii ‘50-‘60, pe vre­mea lui Chi­vu Sto­ica. Eu am sesi­zat ase­mă­nări între dis­cur­sul public al pre­mi­e­ru­lui Dăn­ci­lă și dis­cur­sul – dacă i se poa­te spu­ne așa – lui Chi­vu Sto­ica. Chi­vu Sto­ica era cazan­giu de mese­rie, prop­tit aco­lo într‑o func­ție îna­l­tă, pen­tru că așa se făcea atunci pro­mo­va­rea poli­ti­că pe linie de par­tid. Viori­ca Dăn­ci­lă, în schimb, este euro­par­la­men­tar. Sau cel puțin așa sus­ți­ne. Și cel puțin așa a fost văzu­tă, inclu­siv de colegi din Par­la­men­tul Euro­pean. Ei s‑au mirat poa­te că are orga­nul vor­bi­rii, pen­tru că n‑o auzi­se­ră nici­o­da­tă des­chi­zînd gura în sesiu­ni­le Par­la­men­tu­lui Euro­pean. Prin urma­re, sis­te­mul de aștep­tări și de pre­ten­ții față de pre­mi­e­rul actu­al ar tre­bui să fie alt­fel cali­brat, decât cel al lui Chi­vu Sto­ica, Dăs­că­les­cu sau Ver­deț. Sau față de cole­ge­le de tip Suza­na Gâdea, Ale­xan­dri­na Găi­nu­șă și alte ase­me­nea ară­tări.

Puteți să-mi dați exem­ple de felul cum vor­bea Chi­vu Sto­ica?

RP : N‑am o memo­rie atât de bine exer­sa­tă, dar în ori­ce caz era un dis­curs  frust, de tip dulău de par­tid, cu un fond lexi­cal mini­mal, cu îndem­nuri, cu mul­te “hai”-uri, hai să facem aia, hai să facem ailal­tă  și cu cele câte­va cuvin­te obli­ga­to­rii: cre­din­ța oar­bă, deși cre­din­ța e un cuvânt com­pli­cat în peri­oa­da aia, dar cre­din­ța oar­bă deja însem­na alt­ce­va, devo­ta­ment pen­tru cau­za par­ti­du­lui, până la sacri­fi­ciu de sine. Era un om pri­mi­tiv în mani­fes­tări. Nu era sin­gu­rul. Să ne adu­cem amin­te de felul cum vor­bea Ceau­șes­cu, care, lăsând la o par­te vicle­nia lui rura­lă, era un om pri­mi­tiv. Că era și un om sang­vi­nar și a împuș­cat cu mâna lui la colec­ti­vi­za­re, la Con­stan­ța, asta e altă dis­cu­ție. Dar, cine l‑a auzit, și eu l‑am auzit de mul­te ori, după hazul ini­țial în fața rate­u­ri­lor pe care le dădea, era cuprins de o mare tris­te­țe. Pen­tru că șeful unui stat nu putea ros­ti corect cuvân­tul august, spu­nea agust, spu­nea copen­ti­ție în loc de com­pe­ti­ție, ezi­gs­tă în loc de exis­tă. Sun­tem aco­lo, acum. Cu minis­trul edu­ca­ți­ei care dă bară după bară, cu doam­na Vasi­les­cu care spu­ne le mar­ch du tram­vai, cre­zând că spu­ne le mar­ché du tra­va­il, cu pre­mi­e­rul care vor­beș­te cum vor­beș­te, cu alți domni și doam­ne… Sun­tem cazați din nou în ciu­per­că­ria din anii 80 să zicem.

Putem să spu­ne că și dis­cur­sul coti­dian s‑a pros­tit…

Radu Paras­chi­ves­cu:  S‑a dete­ri­o­rat…

Poa­te și dintr‑o nevo­ie de agre­si­vi­ta­te, dis­cur­sul de azi e mult mai agre­siv, San­da Golo­pen­ția avea o remar­că, zicea: “a apă­rut o bucu­rie rea a vor­bi­tu­lui și a scri­su­lui răs­tit”. De vreo 10 ani am înce­put să fim tot tim­pul răs­tiți, și la tele­vi­zor, și pe stra­dă. Mai țineți min­te când tre­bu­ia nea­pă­rat să te cerți ca să ajungi la tele­vi­zor?

Radu Paras­chi­ves­cu:  Nu știu dacă e bine folo­sit imper­fec­tul, tre­bu­ie și acum, nu tre­bu­ia numai acum 10 ani. Pe de altă par­te dacă vor­bești cuvi­in­cios și dis­cret și nu-ți între­rupi inter­lo­c­u­to­rul, nu te auzi. Și riști să ți se repro­șe­ze lucrul ăsta și să nu fii un bun par­te­ner de con­ver­sa­ție pen­tru că nu ești sufi­cient de răs­tit, nu ești sufi­cient de urzi­cat, de opă­rit. Or, cred că una din­tre expli­ca­ții, dar e o expli­ca­ție empi­ri­că, este că acum vor­besc mult mai mulți decât vor­beau acum 20–25 de ani. A exis­tat un prim val ime­di­at după 90, când ori­ci­ne avea ceva de comu­ni­cat țării venea la tele­vi­zor: femei în cos­tum națio­nal, gos­po­di­ne, pro­fe­sori uni­ver­si­tari, strun­gari, pen­tru că era liber­ta­tea aia de după clo­po­tul de sti­clă. După aia a exis­tat o pau­ză, a exis­tat o rela­ti­vă echi­li­bra­re a lucru­ri­lor, iar de vreo 10 ani încoa­ce, poa­te chiar mai mult, vor­besc tot mai mulți. Și scriu tot mai mulți. Și atunci ide­ea, des­tul de strâm­bă, e că se aude cel care vor­beș­te mai tare. Mai răs­tit, mai la do de sus, cel care-și aco­pe­ră par­te­ne­rii de dis­cu­ție, cel care are voca­ția cer­tă­re­țu­lui, a con­flic­tu­a­lu­lui. Pre­mi­e­rul nu e con­flic­tu­al, ni s‑a spus, cei de pe la tele­vi­ziuni sunt, o bună par­te din­tre ei, înce­pând cu mode­ra­to­rii. Să nu uităm că nu a dis­pă­rut sub­spe­cia mode­ra­to­ru­lui nemo­de­ra­bil, care fiind inca­pa­bil de mode­ra­ție, n‑are cum să le pre­tin­dă așa ceva celor cu care stă de vor­bă. Ca să nu mai zic de mode­ra­to­rul-pluto­ni­er care zbo­a­ră afa­ră invi­tați din emi­siu­ne, pen­tru că păre­rea lor nu coin­ci­de cu a lui. Le-am văzut și p‑astea, le-am văzut chiar de la doam­ne, asta e inte­re­sant. Că doam­ne­le, de la care pre­tinzi o cotă de dia­fan sau de deli­ca­te­țe, devin majuri. Își pun chi­pi­ul și încep să te arti­cu­le­ze, să te zbo­a­re din pla­tou, să se zbor­șeas­că la tine, or asta e cel puțin stra­niu, câtă vre­me nu asta e fișa de post a unui mode­ra­tor. Cuvân­tul în sine ar tre­bui să spu­nă niș­te lucruri.

Țin min­te o întâm­pla­re când o tele­vi­ziu­ne din Româ­nia și‑a des­chis fili­a­lă în Repu­bl­ca Mol­do­va. Mode­ra­to­rul tre­bu­ia să‑i inci­te, iar invi­ta­ții nu se  lăsau deloc angre­nați. La un moment dat unul din­tre invi­tați spu­ne “Dar, doam­nă, de ce sun­teți așa ner­voa­să”?

Radu Paras­chi­ves­cu:  Asta îmi adu­ce amin­te, mutând zona, de un antre­nor român de fotbal care le cerea ele­vi­lor săi, la o echi­pă din Insu­le­le Feroe, să se tăvă­leas­că pe jos în careu ca să cea­ră penalti și ăia nu pri­ce­peau, și spu­neau da de ce să ne tăvă­lim, nu ne‑a făcut nimeni nimic, nu-nele­geți, tre­bu­ie să‑l con­vin­geți pe arbi­tru, dar de ce să‑l con­vin­gem pe arbi­tru? Și era un dia­log al sur­zi­lor între niș­te oameni de o bună cre­din­ță exem­pla­ră și un om care veni­se chi­tit să‑i învețe tri­șul, ce învă­ța­se și el de la alți așa ziși peda­gogi voia să acli­ma­ti­ze­ze aco­lo, dar fără șanse de suc­ces.

Care par cele mai frec­ven­te gre­șeli în ulti­mii ani în dis­cur­sul public?

Radu Paras­chi­ves­cu:  Gre­șeli de expri­ma­re, de asta vor­biți. Sunt ace­le gre­șeli, des­pre care lumea alfa­be­ti­za­tă tot scrie fără rost, care vor deve­ni nor­mă în dic­țio­nar la un moment dat. ”Decât” în afir­ma­tiv, el exis­tă și în afir­ma­tiv, dar în con­struc­ții camu­fla­te de genul: decât să beau apă, mai bine beau con­iac, dar alt­fel nu. Ei bine, decât-ul asta, “am decât 2 lei”, “am fost decât până la colț”, eu cred că va deve­ni nor­mă în zece ani. Mi se spu­ne că sunt pesi­mist, dar, țin min­te vor­ba lui Göb­bels: o min­ciu­na repe­ta­tă de un mili­on de ori devi­ne ade­văr. O gre­șe­a­lă repe­ta­tă de un mili­on de ori devi­ne nor­mă.

Si vor exis­ta mereu avo­cați a ceea ce se chea­mă geni­ul viu al lim­bii, care vor jus­ti­fi­ca înca­dra­rea unei pros­tii în dic­țio­nar și Gra­ma­ti­ca Aca­de­mi­ei prin fap­tul că ține de geni­ul viu al lim­bii. Mâi­ne-poimâi­ne ne tre­zim că și dez­a­cor­dul ține de geni­ul viu al lim­bii și con­fu­zia de ter­meni, tu o să vrei să spui pari­ser și o să te gîn­dești la neste­ma­tă și o să ți se spu­nă că sunt sino­ni­me, că ăsta e geni­ul viu al lim­bii. Geni­ul viu pre­ia tot ce meri­tă pre­lu­at. Da, tot ce meri­tă pre­lu­at. Dar gre­șe­a­la fla­gran­tă nu meri­tă pre­lu­a­tă, meri­tă corec­ta­tă. Decât-ul este unul din­tre ele. Cred că se va sări pes­te pre­o­po­zi­ția în acu­za­tiv ca în ”pe care”, și așa avem prim-miniș­trii care își valo­ri­fi­că deten­ta și sar pes­te ea. Cred că va exis­ta doar ”care”, și va exis­ta fără fle­xări, fără căru­ia, căre­ia, al căro­ra. Astea‑s mof­turi. La un moment dat care va deve­ni inva­ri­a­bil. Pot să dau acest pro­nos­tic, îi văd pe oameni cum vor­besc, nu nea­pă­rat din poli­ti­că, din toa­te zone­le. “Am o fată care îi duc flori”. Am auzit con­struc­ția asta. “Merg la res­ta­u­rant cu niș­te colegi care am fost cu ei și‑n tabă­ră”…  care va deve­ni un fel de ele­ment de legă­tu­ră uni­ver­sal. ”Ca și”-ul care este o mare fiță, el nu e doar o încer­ca­re jal­ni­că și abu­zi­vă de evi­ta­re a unei caco­fo­nii. Este – pen­tru cei care îl folo­sesc aiu­rea – de fapt o for­mă de ele­gan­ță a dis­cur­su­lui. O să râdeți. E mai finuț să spui ca și în loc de ca. Sigur că este o ano­ma­lie. Exis­tă ca și  în con­struc­ții de tip „bas­che­tul ca și vole­iul e un sport de echi­pă”. Aia da. Sau ”Var­gas Llo­sa, ca și Her­ta Mül­ler, a luat pre­mi­ul Nobel pen­tru lite­ra­tu­ră”. Dar să spui ”eu, ca și mode­ra­tor”, înseam­nă să nu fi dat pe la școa­lă, fiind­că astea se înva­ță în gim­na­ziu. Cred că și ca și-ul va deve­ni nu accep­tat, va deve­ni obli­ga­to­riu. Cei care vor­besc corect vor for­ma un soi de trib, de sec­tă, care se va refu­gia unde­va în păduri și doar sea­ra vor vor­bi corect, pe ascuns, să nu‑i vadă nimeni. Dimi­nea­ța vor reve­ni în ceta­te, vor spu­ne ”ca și”, ”decât” în afir­ma­tiv, ”fata care am văzut‑o”, după care sea­ra iar se vor duce și vor face o cură mică de româ­nă corec­tă.

Pri­mesc o mul­ți­me de arti­co­le de la stu­denți, de la mas­te­ranzi. Și apa­re tot mai des eli­mi­na­rea anti­ci­pă­rii com­ple­men­tu­lui indi­rect „Ioha­nis cere par­la­men­ta­ri­lor…”

Radu Paras­chi­ves­cu: ”Le” ‑ul s‑a dus de mult…

Asta se întâm­plă pro­ba­bil din cau­za engle­zei.

Radu Paras­chi­ves­cu:  Da, dar exis­tă si feno­me­nul invers, in zia­re de sport vedeți „Anglia a bătut‑o pe Colum­bia”, ca și cum Colum­bia era o fată nără­va­șă, care meri­ta două la fund. Ați obser­vat bine, și asta e o pro­ble­ma

Cal­cu­ri­le din engle­ză sunt un dez­as­tru.

Vă invi­tăm să citiți con­ti­nu­a­rea inter­vi­u­lui aici.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply