Şi oamenii?’ — un articol semnat de Lucian Irimia

0
181
Booking.com

Era o noap­te întu­ne­ca­tă. Marea Nea­gră îşi demon­stra din plin nume­le. Nava se lup­ta cu furia valu­ri­lor. Scâr­țâia, mugea, se frămân­ta. Pen­tru nei­ni­țiați erau zgo­mo­te pe care nu le mai auzi­se­ră nici­o­da­tă. Vuie­tul eli­ce­lor ce ieșeau din valuri îngro­zea pe cei ce erau pen­tru pri­ma dată pe ape. Motoa­re­le torceau, dar lup­tau din plin cu marea învol­bu­ra­tă. Din când în când, se auzeau zgo­mo­te ca niș­te cio­ca­ne în cor­pul navei.

Dra­go­rul Mari­tim 29 cobo­ra şi urca pe valuri. Apoi, vân­tul dorea să-l încli­ne la stân­ga şi la dreap­ta. Şi reu­șea! Era o lup­tă con­ti­nuă. Dusă de echi­pa­jul navei, de oame­nii ce iubesc marea, în ciu­da capri­ci­i­lor ei.

La pos­tu­ri­le lor, mari­na­rii mili­tari aveau gri­jă ca nava să-şi urmeze cur­sul. Cu toa­te că poa­te ar părea de fier, la fel ca nava, erau şi ei supuși chi­nu­ri­lor rău­lui de mare. Dar erau la dato­rie. Erau de cart! Alții lup­tau cu dure­rea de cap, cu sen­za­ția sau chiar vomau, alții întinși în pat cre­deau…

Via­ţa de mari­nar mili­tar nu e pen­tru ori­ci­ne. E dură, e grea şi tre­bu­ie să fii pre­gă­tit pen­tru ea. Pen­tru că, une­ori, furt­u­na de pe mare intră şi în vie­ți­le lor, ale mari­na­ri­lor. Une­le soţii nu mai rezis­tă rit­mu­lui ple­că­ri­lor şi divor­țea­ză, alte­le îi cri­ti­că de fie­ca­re dată când au oca­zia pen­tru că marea, vapo­rul şi arma­ta au întâi­e­ta­te.

Şi ei strâng din dinți, pen­tru că le iubesc… pe toa­te! Sunt oameni, cu bune şi cu rele! La alții, atunci când sunt pe mare, le moa­re cine­va drag. Dure­re. Pen­tru că sunt oameni.

Con­di­ți­i­le de pe nave sunt gre­le. Au fost con­stru­i­te când oame­nii nu con­tau. Așa era filo­zo­fia atunci. Dacă înțe­leg că la tan­curi era nevo­ie de oameni mici de sta­tu­ră, nu înțe­leg de ce la nave dis­tan­ța între podea şi tavan abia depă­șeș­te un metru şi opt­zeci de cen­ti­me­tri. Gân­di­rea uno­ra din biro­uri care nu văzu­se­ră o navă în rea­li­ta­te. Să nu mai vor­bim de ven­ti­la­ție, miro­suri sau tem­pe­ra­tu­ri­le de pes­te șap­te­zeci de gra­de din came­ra motoa­re­lor sau die­sel gene­ra­toa­re­lor. Şi aco­lo lucrea­ză oameni!

Am fost, timp de opt­spre­ze­ce zile, ală­tu­ri de ei. Mulți mi-au spus să nu plec, fiind­că nu se meri­tă. Că va fi foar­te greu. Şi așa a fost!

Am gus­tat din plin gre­u­ta­tea vie­ții de mari­nar mili­tar. De mul­te ori, când cre­deam că nu mai pot, ei, oame­nii navei, mă împin­geau de la spa­te. Da, de la coman­dan­tul navei până la cel din urmă mili­tar din sta­tul de orga­ni­za­re. Toți sunt pro­fe­si­o­niști şi au demon­strat-o din plin, pe o navă de 29 de ani, cu un echi­paj cu ace­eași medie de vâr­stă.

Nu cre­deam că ori­ce apa­ri­ție în spa­ți­ul vir­tu­al însem­na ceva pen­tru ei. Îi vedea lumea, îmi spu­neau. I-am văzut ce mân­dri sunt pen­tru acest lucru şi m-am bucu­rat. I-am pri­vit şi foto­gra­fi­at cum îşi făceau trea­ba ală­tu­ri de cole­gii din alte țări. Mun­ceau la fel de bine ca şi cama­ra­zii din NATO, chiar dacă aceștia aveau teh­ni­că nouă şi mai bună. Ai noș­tri com­pen­sau prin pre­gă­ti­re. În puți­ne­le cli­pe de rela­xa­re, i-am văzut cum se retră­geau în col­țu­ri­le navei, afa­ră şi vor­beau cu cei dragi. Erau momen­te miri­fi­ce. Fier şi suflet! Pen­tru că şi ei sunt oameni!

Am dia­lo­gat mult cu ei. I-am ascul­tat. Așa am aflat că sunt plătiți în dolari, nu euro, pre­cum cei­la­lţi cama­razi din arma­ta româ­nă. Din păca­te, şi ei, ca şi cei­la­lţi colegi, au pier­dut răz­bo­i­ul între diur­nă şi nor­ma de hra­nă. Nici acum, după atâ­ția ani, nu s-a rezol­vat aceas­tă pro­ble­mă. Iar mili­ta­rii îşi înde­pli­nesc cu suc­ces misiu­ni­le. Da, dar şi ei sunt oameni şi nu au blin­daj în faţa celor dragi! Hâr­tii şi iar hâr­tii. Legi, ordo­nan­țe şi…

Ei îşi înde­pli­nesc misiu­ni­le! Pen­tru că au jurat şi au cuvânt de mili­tar.

Dar alții? Uită că lucrea­ză pen­tru oameni. I-aş ruga să vină o zi la instruc­ție, în poli­gon, să iasă o zi pe mare sau să stea o zi la zbor, pe aero­drom. Nu pen­tru cifre, nu pen­tru buge­te, ci pen­tru oameni. Măcar să-i ascul­te şi să vadă cum îşi fac trea­ba.

Am ple­cat cu gân­dul că voi reve­ni pe navă, chiar dacă a fost greu. Pen­tru că oame­nii meri­tă. M-am des­păr­țit cu greu de niș­te cama­razi ade­vă­ra­ţi. Care nu au făcut nicio dife­ren­ță între noi, chiar dacă aveam altă culoa­re la uni­for­mă. Am tre­cut prin mul­te, toți împre­u­nă.

Mi-au dat hâr­ti­i­le regu­la­men­ta­re. Am venit la uni­ta­te şi… nu am cum să bene­fi­ciez de anu­mi­te drep­turi. Așa spu­ne legea! Am închis ochii şi m-am tre­zit iar în furt­u­nă pe mare. Atunci am avut noroc, erau cama­ra­zii mei, mari­na­rii mili­tari lân­gă mine. Acum… A rămas doar între­ba­rea: Şi oame­nii?

Lucian Iri­mia, 3 mai 2018. sur­sa: presamil.ro


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele