Atunci m‑aș fi condamnat la moarte, dacă… nu aș fi lăsat femeia din mine să privească în lumină [VIDEO]

0
291
Booking.com

Gabrie­la Apos­tu: Atunci m‑aș fi con­dam­nat la moar­te, dacă…

Fie­ca­re stri­găt a însem­nat un alt răz­boi. Ple­cam la răz­boi covin­să fiind că el e nor­mal, jus­ti­fi­cat. Și o fi fost pen­tru evo­lu­tia mea, pri­vind în urmă. Ani de zile de con­flic­te, fără oglinzi ca să știu cum ara­tă sol­da­tul din mine. Zi de zi, lună de lună, an de an. Ani.

Dacă m‑ar fi intre­bat cine­va cine mă poar­tă în raz­boi, n‑aș fi sti­ut să răs­pund, sau aș fi fabri­cat răs­pun­suri care să sus­ți­nă cau­za, entu­zi­as­mul meu în a pur­ta ghe­te. Mă căl­cam pe suflet, lăsînd urme în fie­ca­re ano­timp. Și apoi, în cite o tre­zi­re, mă între­bam: eu cine sunt?

Și pen­tru că totul era ecou, între­ba­re fără ras­puns, îmi mai încleș­tam încă o dată maxi­la­rul și strîn­geam pum­nii.

Pînă într‑o dimi­nea­ță de apri­lie, anul 2014, cînd soda­tul s‑a ase­zat la umbra unui ste­jar, lăsîn­du-și rani­ța pe pămîn­tul rea­van și ster­gîn­du-și frun­tea deja rida­tă, îsi pri­vi chi­pul în luci­ul apei. Tra­se aer în piept ca pen­tru un nou ince­put, o altă via­ță inte­ri­oa­ră și zîm­bi. Des­chi­se un nas­tu­re, doi ai ves­to­nu­lui, pri­vind în jurul său: ”Cine sunt eu?”

Anii au tre­cut, alți patru. Am fost cînd poet, cînd sol­dat, cînd muzi­că, cînd gînd, cînd pri­mă­va­ră, cînd iar­na, cînd lumi­nă, cînd intu­ne­ric. Am avut sufle­tul călă­tor în iubi­re.

Am scris des­pre asta în acești ani.

Fie­ca­re emo­ție fru­moa­să m‑a dez­bră­cat de hai­ne tris­te și îmbră­cat în pace. Feme­ia din mine, căci des­pre ea este vor­ba în toa­te cău­tă­ri­le mele, nu mai pri­vi­se lumi­na soa­re­lui de foar­te mulți ani, pen­tru că exis­ta o nea­su­ma­re. Prac­tic era și o auto­e­xi­la­re.

Sol­da­tul din mine o ținu­se în întu­ne­ric, cre­dea el. Nu știa de ce ea este aco­lo și pen­tru cît timp. Era doar gar­dia­nul ei, atunci cînd nu era ple­cat în lup­tă.

Dar oare ea dorea să eva­de­ze cu ade­vă­rat? Feme­ii din mine de fapt îi era tea­mă de lumi­nă, pen­tru că în lumi­nă ești ÎNTREG și ochii tutu­ror sunt atin­tiți pe fie­ca­re fibră inte­ri­oa­ră.

Nu era pre­gă­ti­tă să fie văzu­tă, dar acum știe în schimb că poa­te pri­vi în lumi­nă. Într‑o zi o să iasă în drum, zvel­tă și mîn­dră de ea, dansînd si zim­bind larg, pri­vin­du-și pal­me­le în răsă­ri­tul fie­ca­rei zile, îmbă­ți­șîn­du-se fără sfi­a­lă.

Acum scriu, iubind.

Iubi­ri­le au far­me­cul lor fie­ca­re în par­te, pro­fun­zi­mi­le lor. Une­le sunt scăl­da­te de ape, alte­le pur­ta­te în vaz­duh la înăl­țimi anu­me.

Iubi­rea aceas­ta mă poar­tă, de ceva timp, pes­te tot ( cine spu­ne că iubi­rea e fai­na doar la 20, n‑a ajuns încă la 44), deși am auzit des­pre iubi­rea mea că s‑ar putea sa fie mai mult în min­te, în fil­me­le din min­tea mea.  🙂

Iubind în tăce­re, fie ca am ochii închi­si sau des­chi­si, fie că strig sau tac, în uni­ver­sul din sufle­tul meu, e bucu­rie mul­tă. Com­bus­ti­bil pen­tru via­ță.

Atunci m‑aș fi con­dam­nat la moar­te, dacă… nu aș fi lăsat feme­ia din mine să pri­veas­că în lumi­nă.

Și pen­tru că simt, pot spu­ne cu toa­tă con­vin­ge­rea:

IUBESC! TE!

Gabrie­la Apos­tu, Man­ga­lia, 17 apri­lie 2018.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele