Există oameni a căror prezență, alături de noi, ni se pare a fi un bun dat și primit odată pentru totdeauna, de care ne bucurăm mereu dar pentru care mulțumim Providenței prea rar. Iar când acei oameni pleacă dintre noi, înțelegem brusc ce mare-i golul ce rămâne în urma lor.
Dinu C. Giurescu a devenit profesor al generației mele în acei ani haotici dar plini de speranțe, 1991-1992. Tocmai revenise din SUA, iar cea care l-a chemat în facultate, dacă nu mă înșel, a fost decana de atunci, dna Zoe Petre.
Primul curs special al dlui Giurescu a fost dedicat “Anului 1945 și impunerii guvernului Petru Groza”. Mi-a plăcut atât de mult încât am decis să-mi schimb specializarea (intenția mea inițială era spre Istorie Modernă românească). Grație dlui Giurescu și prieteniei, inclusiv profesionale, pe care acest om mi-a arătat-o, atunci mi-am ales ca specializare de licență Istoria Contemporană. N-am regretat niciodată – ba n-am încetat să-i mulțumesc, în gând sau în cuvinte, profesorului Giurescu pentru aceasta și pentru lecția de eleganță pe care ne-a dat-o atunci și mereu, tuturor celor care am lucrat cu el.
Profesorul Giurescu, al cărui sistem de a preda după fișe era uluitor, a fost primul care ne-a lăsat la examene cu ce cărți doream pe masă. Subiectele pe care ni le dădea erau astfel gândite (și atât de noi) încât nu aveam de unde să (-l) copiem. Orice note ne-ar fi dat, aveam impresia că primeam peste ceea ce meritam – așa de bun și curtenitor era acest om.
Dinu C. Giurescu a fost al treilea vlăstar al unei familii de istorici: el, tatăl (Constantin C. Giurescu) și bunicul său Constantin Giurescu au servit, pe rând, Historia românilor. Absolvent al Facultății de Istorie din Universitatea București, a rămas ca profesor aici aproape până la capăt, chiar și după ce, intr-un fel, ni l-a “împrumutat” Academia Română.
Era mândru, pe drept cuvânt, mai ales de tatăl său. Ca asistent al dânsului, apoi lector etc., obișnuiam să stau relativ mult și des de vorbă cu dl Dinu C. Giurescu, fie în apartamentul dânsului de pa Calea Victoriei (arhiplin de cărți, fișe și caiete de notițe ale fiecărei zile!), fie mai ales în pauza cursurilor sale din facultate, care mai întotdeauna se petreceau după-amiaza. DCG avea o gustare preferată în acele pauze – mânca pere, scoase în pungă de plastic din geanta în care avea sute de fișe de lectură -, iar când vorbea despre tatăl său îi spunea Profesorul. Nu l-am auzit vreodată vorbind de rău pe cineva, nici măcar pe oamenii care atunci îi mai făceau unele șicane, prin facultate sau prin viață în sens larg. Om fin, îi mirosea de la o poștă pe impostori, dar până și față de ei era de o dezarmantă și christică eleganță.
Era din generația care spunea “duduie” în loc de “domnișoară”, iar o “doamnă bine” la dânsul se traducea automat prin “cucoană”. Iar toate aceste cuvinte, ca și toată istoria pe care ne-o povestea, la dânsul sunau foarte bine.
Odihnească-se în pace! A fost un intelectual, un profesor, academician și savant al aceste țări și, mai ales, un om bun!
(sursa: Adrian Cioroianu, Fb, 24.04.2018).
