Gabriela Apostu: Atunci m-aș fi condamnat la moarte, dacă…
Fiecare strigăt a însemnat un alt război. Plecam la război covinsă fiind că el e normal, justificat. Și o fi fost pentru evolutia mea, privind în urmă. Ani de zile de conflicte, fără oglinzi ca să știu cum arată soldatul din mine. Zi de zi, lună de lună, an de an. Ani.
Dacă m-ar fi intrebat cineva cine mă poartă în razboi, n-aș fi stiut să răspund, sau aș fi fabricat răspunsuri care să susțină cauza, entuziasmul meu în a purta ghete. Mă călcam pe suflet, lăsînd urme în fiecare anotimp. Și apoi, în cite o trezire, mă întrebam: eu cine sunt?
Și pentru că totul era ecou, întrebare fără raspuns, îmi mai încleștam încă o dată maxilarul și strîngeam pumnii.
Pînă într-o dimineață de aprilie, anul 2014, cînd sodatul s-a asezat la umbra unui stejar, lăsîndu-și ranița pe pămîntul reavan și stergîndu-și fruntea deja ridată, îsi privi chipul în luciul apei. Trase aer în piept ca pentru un nou inceput, o altă viață interioară și zîmbi. Deschise un nasture, doi ai vestonului, privind în jurul său: ”Cine sunt eu?”
Anii au trecut, alți patru. Am fost cînd poet, cînd soldat, cînd muzică, cînd gînd, cînd primăvară, cînd iarna, cînd lumină, cînd intuneric. Am avut sufletul călător în iubire.
Am scris despre asta în acești ani.
Fiecare emoție frumoasă m-a dezbrăcat de haine triste și îmbrăcat în pace. Femeia din mine, căci despre ea este vorba în toate căutările mele, nu mai privise lumina soarelui de foarte mulți ani, pentru că exista o neasumare. Practic era și o autoexilare.
Soldatul din mine o ținuse în întuneric, credea el. Nu știa de ce ea este acolo și pentru cît timp. Era doar gardianul ei, atunci cînd nu era plecat în luptă.
Dar oare ea dorea să evadeze cu adevărat? Femeii din mine de fapt îi era teamă de lumină, pentru că în lumină ești ÎNTREG și ochii tuturor sunt atintiți pe fiecare fibră interioară.
Nu era pregătită să fie văzută, dar acum știe în schimb că poate privi în lumină. Într-o zi o să iasă în drum, zveltă și mîndră de ea, dansînd si zimbind larg, privindu-și palmele în răsăritul fiecarei zile, îmbățișîndu-se fără sfială.
Acum scriu, iubind.
Iubirile au farmecul lor fiecare în parte, profunzimile lor. Unele sunt scăldate de ape, altele purtate în vazduh la înălțimi anume.
Iubirea aceasta mă poartă, de ceva timp, peste tot ( cine spune că iubirea e faina doar la 20, n-a ajuns încă la 44), deși am auzit despre iubirea mea că s-ar putea sa fie mai mult în minte, în filmele din mintea mea. 🙂
Iubind în tăcere, fie ca am ochii închisi sau deschisi, fie că strig sau tac, în universul din sufletul meu, e bucurie multă. Combustibil pentru viață.
Atunci m-aș fi condamnat la moarte, dacă… nu aș fi lăsat femeia din mine să privească în lumină.
Și pentru că simt, pot spune cu toată convingerea:
IUBESC! TE!
Gabriela Apostu, Mangalia, 17 aprilie 2018.
