Urfet Șachir: MIHAI EMINESCU — DESTINUL UNUI LUCEAFĂR

0
664

A vor­bi des­pre o mare per­so­na­li­ta­te con­si­de­ra­tă o legen­dă a cul­tu­rii româ­nești și desem­nat lucea­fă­rul poe­zi­ei româ­nești înseam­nă să te iden­ti­fici cu nea­mul și cul­tu­ra popo­ru­lui din care el face par­te.

Cu cât te iden­ti­fici mai mult, cu atât înțe­legi mai bine toa­te tră­i­ri­le și sim­ță­min­te­le poe­tu­lui care a revăr­sat „cu atâ­ta foc și aur” pe tone de hâr­tie toa­tă dra­gos­tea sa de neam și țară, bas­me și poe­zii de dra­gos­te.

Mare­le poet națio­nal Mihai Emi­ne­scu, zis, îna­in­te de întâl­ni­rea cu Titu Mai­o­res­cu, Emi­no­vici, este ori­gi­nar dintr‑o veche rădă­ci­nă româ­neas­că din Țara Făgă­ra­șu­lui.

El s‑a năs­cut la 15 ianu­a­rie 1850, în Boto­șani, satul Ipo­tes­ti, unde cunoaș­te de tim­pu­riu fru­mu­se­ți­le natu­rii, așa cum va măr­tu­ri­si mai târ­ziu în poe­zia „Fiind băiet, păduri cutre­ie­ram”. De ase­me­nea, des­co­pe­ră far­me­cul cre­a­ți­ei popu­la­re, sem­ni­fi­ca­ti­vă fiind, în acest sens, poe­zia „Tre­cut-au anii”.

Via­ța sa este cunos­cu­tă dato­ri­tă celor câte­va cărți esen­ți­a­le scri­se des­pre el, prin­tre care amin­tesc: „Via­ta și ope­ra lui Mihai Emi­ne­scu” , de Geor­ge Căli­ne­scu, „Amin­tiri des­pre Emi­ne­scu”, în care este vor­ba de evo­ca­rea omu­lui Emi­ne­scu, de către un pri­e­ten al său, fost coleg la lice­ul de la Cer­nă­uți, între 1860 și 1863, și care l‑a reîn­tâl­nit în 1869 la Uni­ver­si­ta­tea din Vie­na, Teo­dor V. Ste­fa­ne­lli, mem­bru al Aca­de­mi­ei Româ­ne, în car­tea apă­ru­tă în 1914 și ree­di­ta­tă de Edi­tu­ra Juni­mea în 1983.

Amin­tesc, de ase­me­nea, de car­tea „Mar­tu­rii des­pre Emi­ne­scu: Poves­tea unei vieți spu­să de con­tem­po­rani”, edi­ta­tă de Cătă­lin Cioa­bă la Edi­tu­ra Huma­ni­tas, în 2013, în care a selec­tat amin­tiri ale con­tem­po­ra­ni­lor, anto­lo­ga­te în dife­ri­te volu­me, cău­tând să recon­stru­ias­că tota­li­ta­tea aces­tor tex­te, să le rea­du­ne lao­lal­tă, orga­ni­za­te din nou într-un ansam­blu coe­rent care să cuprin­dă tot ceea ce s‑a scris sem­ni­fi­ca­tiv de către cei care l‑au cunos­cut.

Cel mai apro­pi­at de Emi­ne­scu a fost însă Titu Mai­o­res­cu, cel care, în anul mor­ții geni­u­lui, a publi­cat un stu­diu rea­li­zat de el asu­pra ope­rei emi­ne­scie­ne, inti­tu­la­tă „Emi­ne­scu și poe­zi­i­le sale”, care este și pri­ma lucra­re de exe­ge­ză a ope­rei emi­ne­scie­ne, deve­nind, ast­fel, pri­mul emi­ne­s­co­log (cer­ce­tă­tor și cuce­ri­tor al ope­rei emi­ne­scie­ne).

În cele două păr­ți ale stu­di­u­lui, cri­ti­cul a vizat pe omul Emi­ne­scu, în pri­ma par­te, iar în cea de‑a doua a rea­li­zat o ana­li­ză a ope­rei aces­tu­ia.

După ce tre­ce sumar câte­va date bio­gra­fi­ce ale poe­tu­lui, cri­ti­cul încear­că să ne dez­vă­lu­ie mis­te­rul bolii lui Emi­ne­scu, nead­mițând că aceas­ta s‑ar dato­ra sără­ci­ei, ci, con­si­de­rând mai degra­bă, că ar fi o moș­te­ni­re ere­di­ta­ră (având doi frați care s‑au sinu­cis, după ce au înne­bu­nit) și că via­ța lui pli­nă de exce­se a fost o con­se­cin­ță a bolii lui și nu fac­to­rul care a cauzat‑o.

Rea­li­zând por­tre­tul spi­ri­tu­al al lui Emi­ne­scu, cri­ti­cul remar­că talen­tul excep­țio­nal al poe­tu­lui în mânu­i­rea lim­bii, bogă­ția și vari­e­ta­tea rime­lor din liri­ca emi­ne­sci­a­nă, ară­tând ori­gi­na­li­ta­tea indis­cu­ta­bi­lă a lor, aceas­tă fru­mu­se­țe a lim­ba­ju­lui și bogă­ția ide­i­lor filo­so­fi­ce, deosebindu‑l ca fiind unic și des­chi­ză­tor al unei noi orien­tări a poe­zi­ei de după el, fiind, așa cum ara­tă și cri­ti­cul, la fina­lul stu­di­u­lui său, „ger­me­ne­le din care se va naș­te poe­zia seco­lu­lui urma­tor”, că lite­ra­tu­ra româ­neas­că din seco­lul al XX-lea va înce­pe sub aus­pi­ci­i­le geni­u­lui emi­ne­scian. Remar­ca­bil este și por­tre­tul de „om al tim­pu­lui modern”, cul­tu­ra sa indi­vi­du­a­lă fiind sub sem­nul cul­tu­rii euro­pe­ne a momen­tu­lui. Ni se ara­tă că Emi­ne­scu făcea totul cu o seri­o­zi­ta­te și o com­pe­ten­ță inte­lec­tu­a­lă ieși­te din tipa­re­le obiș­nu­i­te, „lip­sit de ori­ce inte­res ego­ist”, sub sem­nul unei seni­nă­tăți abs­trac­te.

Prin­tre mari­le per­so­na­li­tăți cunos­cu­te de Mihai Emi­ne­scu a fost și Regi­na Eli­sa­be­ta a Româ­ni­ei, cu pse­u­do­ni­mul lite­rar de Car­men Syl­va, care era inte­re­sa­tă de poet și de poe­zi­i­le sale în care prea­mă­rea atât de fru­mos feme­ia. Din aceas­tă întâl­ni­re a rămas cele­bră fra­za: „Ver­su­ri­le se des­prind de noi ca frun­ze­le moar­te de pe copaci”, ca răs­puns la elo­gi­ul pe care i‑l adu­se­se regi­na cu pri­vi­re la ver­su­ri­le lui. Cu toa­te aces­tea, Emi­ne­scu nu se bucu­ră de niciun aju­tor din par­tea Cur­ții Rega­le, pe tim­pul vie­ții sale cu mul­te lip­suri mate­ri­a­le și nici i‑a pro­mo­vat ope­ra după ce aces­ta s‑a stins din via­ță, nepu­tând uita arti­co­le­le cri­ti­ce ale poe­tu­lui din vre­mea când era redac­tor la „Tim­pul” și nici dis­tan­ța­rea poe­tu­lui față de Cur­te.

În 1890 regi­na devi­ne mem­bră de onoa­re a Aca­de­mi­ei Româ­ne, iar Emi­ne­scu este pri­mit mem­bru al Aca­de­mi­ei Româ­ne post-mor­tem, abia în 1950, nefi­ind apre­ciat la ade­vă­ra­ta sa valoa­re decât după moar­tea sa.

A rămas cele­bră o defi­ni­ție dată de Nico­lae Ior­ga, care spu­ne că „Emi­ne­scu e întru­pa­rea lite­ra­ră a con­ști­in­tei româ­nești, una și nedes­păr­ți­tă.”

Urfet Şachir,
14.01.2016.

Sur­sa foto: Wiki­pe­dia.

 

 


 

Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele