Teleportări în timp pe tărâmul bucatelor turcești’, de Urfet Șachir. Episodul 3

0
385

Poveşti culi­na­re ine­di­te din isto­ria scri­să şi nescri­să

Buze­le Fru­moa­sei (1)

Dacă arun­căm o pri­vi­re asu­pra pre­pa­ra­te­lor din bucă­tă­ria oto­ma­nă, cu pre­că­de­re cea a sera­i­u­lui, vom obser­va o vari­e­ta­te de feluri de mân­ca­re, iar ser­vi­rea, o ade­vă­ra­tă artă. Când spu­nem ”bucă­tă­ria oto­ma­nă”, pri­mul gând este ace­la de ”artă culi­na­ră”, ”cul­tu­ră ali­men­ta­ră”, ”bogă­ţie pe masă”, ”feluri de mân­ca­re” (1).

Mare­le Serai, Pala­tul Topkapi, Istan­bul.

Igna­ti­us de Mou­ra­d­gea d’Ohsson.

Exce­sul de gus­tări şi dul­ciuri era carac­te­ris­tic hare­mu­lui, iar cofe­tă­re­se­le, nu puţi­ne, erau sofis­ti­ca­te. Se obi­ş­nu­ia să se facă daruri cu tot felul de dul­ciuri, iar aici se vedeau pri­ce­pe­rea, dar şi ima­gi­na­ţia fie­că­rei femei în a pre­pa­ra cele mai bune şi ine­di­te dul­ciuri. Sigur că raha­tul era cel mai apre­ciat dul­ce, fiind expor­ta­te, chiar şi în zile­le noas­tre, mii de tone. De alt­fel, raha­tul tur­cesc, pre­cum se ştie, are deja un renu­me mondi­al. Ace­lei pas­te cle­ioa­se i se adă­u­ga o vari­e­ta­te de aro­me, pul­pe de diver­se fruc­te (stru­guri, dude, tot felul de nuci, alu­ne), făi­nă gri­şa­tă, apă de tran­da­firi, mie­re, ori pel­te­le din fruc­te. Aproa­pe toa­te feme­i­le din harem aveau o slă­bi­ciu­ne pen­tru dul­ciuri. Pre­pa­rau cele mai bune şi vari­a­te şer­be­turi cu o gri­jă ”la fel de mare ca cea a fran­ce­zi­lor, atunci când îşi pre­pa­ră vinu­ri­le”, acea ”mix­tu­ră de dife­ri­te sucuri de fruc­te, dar şi de esenţe flo­ra­le, pre­cum ace­lea de tran­da­fir, gar­de­nie, panse­lu­ţă, tei şi muşeţel, aro­ma­tă cu mosc, ambră cenu­şie şi aloe”, după cum remar­ca Igna­ti­us de Mou­ra­d­gea d’Ohsson (2), în capo­do­pe­ra lui, ”Tableau général de l’Empire Otho­man”, în seco­lul al XVI­II-lea, în care des­crie ”Casa Tran­da­fi­ru­lui” (”Gülha­ne”), unde se pre­pa­rau aces­te deli­cioa­se licori şi con­ser­ve­le.

Francis John Wybu­rd (1826–1893), ”Harem”.

O dată ajun­se în harem, feme­i­le îşi zideau vieţi­le aco­lo pen­tru tot­dea­u­na, rupân­du-se cu totul de tre­cu­tul lor. Nu vom putea şti nici­o­da­tă ce se petre­cea cu ade­vă­rat în sufle­tul lor, când păşeau pra­gul Subli­mei Porţi (3). Vom con­ti­nua să auzim doar eco­ul aces­tor ziduri şi a nenu­mă­ra­te­lor tai­ne de nepă­truns din via­ţa aces­tor fru­mu­seţi cu ten de fil­deş, care au tră­it într‑o izo­la­re tota­lă şi un lux exor­bi­tant. Ȋn urma aces­tei schim­bări radi­ca­le în des­ti­nul lor, ele erau nevo­ite să-şi con­stru­ias­că o via­ţă în con­for­mi­ta­te cu canoa­ne­le impu­se. Totul era pus la punct, dis­ci­pli­na tre­bu­ia res­pec­ta­tă, neres­pec­ta­rea sau depă­şi­rea rigo­ri­lor ei fiind pedep­si­te în fun­cţie de gra­vi­ta­tea fap­tei. Erau ca niş­te păsări într‑o mare coli­vie de aur, cu zăbre­le încrus­ta­te în pie­tre preţi­oa­se, ele înse­le niş­te neste­ma­te de nea­tins, în afa­ra padi­şa­hu­lui, căru­ia îi plă­cea să le ofe­re în dar păsări exo­ti­ce, mai­mu­ţe sau gaze­le. ”Gaze­la” chiar sim­bo­li­za, pen­tru poeţii vre­mii, o fată fru­moa­să şi, ade­sea, întâl­neai acest cuvânt în poe­me­le lor de dra­gos­te.

Şi ce putea să i se potri­veas­că mai bine unei gaze­le, decât o pri­vi­ghe­toa­re (?), care era cea mai preţu­i­tă pasă­re în harem şi des­pre care un vechi pro­verb spu­nea: ”Chiar şi într‑o coli­vie de aur, pri­vi­ghe­toa­rea tân­jeş­te după locu­ri­le ei nata­le”, pro­verb care îmi amin­teş­te de fas­ci­nan­ta poves­te ”Pri­vi­ghe­toa­rea” a lui Hans Chris­ti­an Ander­sen, scri­să în 1844. Exis­tă o poves­te şi a unui mene­strel, care a  răz­bă­tut bari­e­re­le tim­pu­lui,  în care pri­vi­ghe­toa­rea sim­bo­li­zea­ză un prinţ întem­ni­ţat în ”Cuş­că” (”Kafes”). Este o poves­te emoţio­nan­tă, care ne dez­vă­lu­ie secre­tul ”tran­da­fi­ru­lui roşu – sim­bol al iubi­rii”. Redau frag­men­tul din car­tea doam­nei Alev Lytle Cro­u­ti­er, ”Harem – Lumea din spa­te­le vălu­lui”:

”Era oda­tă o pri­vi­ghe­toa­re care iubea un tran­da­fir, iar tran­da­fi­rul, stâr­nit de cân­te­cul ei, s‑a tre­zit tre­mu­rând pe tul­pi­na sa. Era un tran­da­fir alb, aşa cum erau în vre­mea ace­ea toţi tran­da­fi­rii – albi, puri şi fecio­rel­nici. El a ascul­tat cân­te­cul pri­vi­ghe­to­rii şi ceva s‑a tul­bu­rat în ini­ma lui de tran­da­fir. Atunci, pri­vi­ghe­toa­rea s‑a apro­pi­at ca nici­o­da­tă de tran­da­fir şi i‑a şop­tit niş­te cuvin­te pe care tran­da­fi­rul nu putea să nu le audă:« Ben sevi­yo­rum seni, gül, gül!» («Te iubesc, o, tran­da­fir, tran­da­fir!»).

La auzul aces­to­ra, ini­ma tran­da­fi­ru­lui s‑a îmbu­jo­rat şi, în acel moment, s‑au năs­cut tran­da­fi­rii roz. Pri­vi­ghe­toa­rea a venit tot mai aproa­pe şi, cu toa­te că Allah, atunci când a cre­at lumea, a dorit ca tran­da­fi­rul să nu cunoas­că iubi­rea pămân­teas­că, el şi‑a des­chis peta­le­le şi pri­vi­ghe­toa­rea i‑a răpit fecio­ria. Dimi­nea­ţa, de ruşi­ne, se făcu­se roşu şi aşa s‑au năs­cut tran­da­fi­rii roşii. Şi, cu toa­te că, de atunci, pri­vi­ghe­toa­rea vine în fie­ca­re noap­te să cerşeas­că iubi­rea divi­nă, tran­da­fi­rul refu­ză, pen­tru că Allah nu a vrut ca el să se împe­re­che­ze cu o pasă­re. Tran­da­fi­rul tre­mu­ră la gla­sul pri­vi­ghe­toa­rei, dar peta­le­le lui rămân închi­se.” (4)

Pla­tou cu deser­turi tur­cești, Res­ta­u­rant Harem, Bucu­rești.

Far­me­cul aces­tor tine­re femei şi savoa­rea atâ­tor dul­ciuri, într‑o lume fas­ci­nan­tă şi pli­nă de mis­te­re, unde mar­tori tăcu­ţi erau zidu­ri­le, dădeau naş­te­re unor poveşti de dra­gos­te sua­ve. Şi totul era o ficţiu­ne, având în vede­re mai ales fap­tul că, aces­te deser­turi aveau denu­mi­ri volup­tu­oa­se şi ero­ti­ce, pre­cum: ”Buze­le Fru­moa­sei” (”Güze­lin Duda­k­la­rı”), ”Dege­te­le lui Hanum” (”Hanu­mun Par­ma­k­la­rı”), ”Coap­se­le doam­ne­lor” (”Hanı­m­la­rın Butla­rı”) sau ”Buric de feme­ie” (”Kadın Gӧbeği”).

Aces­te deser­turi căpă­tau ast­fel de denu­mi­ri dato­ri­tă for­mei pe care le‑o dădeau şi, bine­înţe­les că, ima­gi­na­ţia nu se oprea aici, ci toa­te tră­i­ri­le lor (şi nu numai ale lor, băr­ba­ţii tre­când prin stări ase­mă­nă­toa­re în par­tea lor din serai) gene­rau poe­me de dra­gos­te pli­ne de sen­zu­a­li­ta­te. Făceau artă din ori­ce, îmbi­nau gas­tro­no­mia cu poe­zia, pic­tu­ra, muzi­ca şi dan­sul, croşe­tau şi bro­dau lucruri cu un deo­se­bit rafi­na­ment. Erau, de alt­fel, edu­ca­te în acest sens.

(1) Osmanli Saray Mufta­gin­dan Notlar, ”Some Notes on The Otto­man cui­si­ne” – Yrd Doç Dr İlk­nur HAY­DA­RO­GLif (Anka­ra Üni­ver­si­te­si, Dil ve Tarih- Coğra­fya Fakül­te­si Tarih Bölü­mü Öğre­tim Üye­si), s. 9.

(2) Igna­ti­us de Mou­ra­d­gea d’Ohsson (1740–1807), orien­ta­list armean, pe nume­le său armean, Murad­can Tosu­nyan, s‑a năs­cut în Istan­bul, Beyoğ­lu, din părinţi cato­lici, în 1740. A urmat şco­li­le francisca­ne şi domi­ni­ca­ne din Istan­bul. Ȋn 1763 este anga­jat ca transla­tor  la repre­zen­tanţa sue­de­ză, iar în 1768 este avan­sat ca prim transla­tor. Ȋn 1775, ocu­pă fun­cţia de secre­tar per­so­nal al Rege­lui Gus­tav al III-lea la repre­zen­tanţa sue­de­ză. Ȋn ace­la­şi an, pri­meş­te din par­tea rege­lui titlul nobi­li­ar de Cava­ler al Ordi­nu­lui Regal de Wasa, Secre­tar – Inter­pret al Majes­tă­ţii Sale Rege­le Sue­di­ei, însăr­ci­nat cu afa­ceri la Cur­tea Con­tan­ti­no­po­lu­lui. Ȋn 1787 publi­că, la Paris, pro­du­sul a două­zeci şi doi de ani de mun­că, lucra­rea monu­men­ta­lă „Tableau Général de l’Empire Otho­man”, în două părţi (două volu­me). În pri­ma par­te cuprin­de legi­sla­ţia maho­me­da­nă, iar în cea de‑a doua des­crie isto­ria Impe­ri­u­lui Oto­man. Aceas­tă lucra­re o dedi­că rege­lui Sue­di­ei. Volu­mul al tre­i­lea este publi­cat pos­tum, la trei­spre­ze­ce ani după moar­tea lui, în 1820. Aceas­tă car­te, foar­te fru­mos ilus­tra­tă, a fost tra­du­să în lim­bi­le ger­ma­nă, engle­ză şi rusă. Astăzi, repre­zin­tă unul din izvoa­re­le cele mai impor­tan­te cu pri­vi­re la isto­ria soci­a­lă a Impe­ri­u­lui Oto­man.

(3) Subli­ma Poar­tă sau Mare­le Serai  –  denu­mi­rea occi­den­ta­lă a Pala­tu­lui Topka­pî.

(4) Alev Lytle Cro­u­ti­er, ”Harem – Lumea din spa­te­le vălu­lui”, trad. din lb. engle­ză, Bucu­reşti, Ed. Corint, 2014, p. 53.

”Seren­a­da pri­vi­ghe­to­rii” – André Rie­ux.

Vezi arhi­va rubri­cii Tra­di­tio­nes de Urfet Șachir.

sur­sa: leviathan.ro


 

Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply