”Teleportări în timp pe tărâmul bucatelor turcești”, de Urfet Șachir. Episodul 2

0
403
İmam­ba­yıl­dı (Ima­mul a leși­nat) pe pla­to­ul de pre­zen­ta­re din bucă­tă­ria lui Oktay Usta.

Poveşti culi­na­re din negu­ra tim­pu­lui.

De ce a leși­nat ima­mul?

Se ştie că nevo­ia de bază a omu­lui, înce­pând de la naş­te­re, este hra­na. Ȋn decur­sul tim­pu­lui, omul a căpă­tat cunoş­tinţe vari­a­te în pre­gă­ti­rea aces­te­ia, desă­vârşin­du-se chiar, în fun­cţie de vre­muri şi împre­ju­rări. Aşa se face că omul, în inge­ni­o­zi­ta­tea lui, putea inven­ta chiar şi în vre­muri de cri­ză sau poa­te toc­mai atunci şi nu ori­cum, deli­cioa­se feluri de buca­te întru nevo­ia sto­ma­cu­lui şi plă­ce­rea gus­tu­lui. Dar ar putea oare cine­va leşi­na de plă­ce­rea unui fel de mân­ca­re ori­cât de deli­cios ar fi? Felu­ri­te legen­de au cir­cu­lat şi au tra­ver­sat trep­te­le tim­pu­lui pen­tru a se face auzi­te şi de ure­chi­le noas­tre, pre­cum poves­tea ima­mu­lui care ar fi leşi­nat de plă­ce­rea unui fel de mân­ca­re gătit de tână­ra lui soţie.

Să pur­ce­dem pe culoa­re­le tim­pu­lui şi să aflăm ce l‑a făcut de fapt pe imam să leşi­ne. Denu­mi­rea mân­că­rii, des­tul de inci­tan­tă, a gene­rat mai mul­te zvo­nuri deve­ni­te, în timp, poveşti, pe care ade­sea le auzeam spu­se de gos­po­di­ne­le din sat, chi­co­tind de fie­ca­re dată. Poves­tea are rădă­cini adânci, în vre­muri de răz­boi, din cau­za căro­ra foa­me­tea era la tot pasul. Aşa stând lucru­ri­le, se făcea eco­no­mie la ori­ce. Pâi­nea se făcea din mălai la care, pen­tru a o mai înmulţi, i se adă­u­gau alu­ne şi coa­jă de copac. Ȋn ast­fel de vre­muri tră­ia ima­mul nos­tru din poves­te. Se auzea ade­sea sin­tag­ma: „Nu‑i mân­ca­re, nu mănânci!” Se făcea o cior­bă din făi­nă şi dintr‑o cea­pă. Toa­tă lumea îşi folo­sea cu chi­b­zu­inţă pro­vi­zi­i­le din cămări, chiar şi ima­mul nos­tru a cărui căma­ră era pli­nă. Soţia lui, sătu­lă să facă foa­me şi să mănân­ce zil­nic ace­la­şi fel de mân­ca­re, îl între­ba în fie­ca­re zi:

– Bine, dom­nu­le, dar când avem atâ­ta mân­ca­re, de ce sufe­rim de foa­me?

La care, ima­mul:

– Taci, feme­ie! Țara e în răz­boi. E cri­ză. Tre­bu­ie să fim eco­nomi. Vrei, pe urmă, să rămâ­nem flămânzi?

Soţia îi repli­că:

– Păi, dom­nu­le, de fapt, flămân­zim zil­nic când avem atâ­ta mân­ca­re. Ȋnde­o­se­bi, tu ai rămas fără vigoa­re. Eu am uitat că sunt feme­ie.

Nici aşa, soţia nu l‑a putut con­vin­ge pe imam, aşa că, ener­va­tă, într‑o zi, când ima­mul nu era aca­să, che­mă toţi veci­nii şi le împă­rţi toa­tă pro­vi­zia. Din cele câte­va răma­se (cea­pă, roşii, ardei şi vine­te), făcu o mân­ca­re. A uscat vine­te­le, le‑a secţio­nat şi le‑a umplut cu res­tul de legu­me toca­te. La ora mesei, ima­mul, văzând acest fel de mân­ca­re, răma­se uimit. Soţia:

– Sea­ra aceas­ta este o sea­ră deo­se­bi­tă. De ace­ea, ţi-am gătit aceas­tă mân­ca­re spe­cia­lă.

Ima­mul, nepu­tân­du-se ener­va, se gân­di la fina­lul serii. După ce mân­că cu poftă, îi mulţumi soţi­ei, spunându‑i:

– Pe vii­tor, să nu mai faci aşa risi­pă.

Şi intră în căma­ră. Văzând căma­ra goa­lă, ima­mul leşi­nă.

Mai mul­te vari­an­te ale ves­ti­tei mân­cări au răz­bă­tut înde­păr­ta­te­le vre­muri. Iată cum sună une­le din­tre aces­tea:

Potri­vit unei vari­an­te, în vre­muri de demult, ar fi tră­it un imam a cărui soţie i‑ar fi gătit o mân­ca­re pe care o mân­ca pen­tru pri­ma oară şi, fie din cau­za gus­tu­lui, fie din cau­za ingre­dien­te­lor adă­u­ga­te în mân­ca­re, leşi­nă. Aces­ta a fost moti­vul pen­tru care mân­ca­rea s‑a numit ”Ima­mul a leşi­nat” (”İmam­ba­yıl­dı”).

İmam­ba­yıl­dı la cup­tor.

După altă vari­an­tă, un imam se căsă­to­reş­te cu fata unui bogat negus­tor de ulei de măsli­ne, care îi dă ca zes­tre mult ulei de măsli­ne. Ȋn pri­me­le zile, feme­ia îi găteş­te ima­mu­lui o mân­ca­re de vine­te la care ada­u­gă ulei de măsli­ne, cea­pă şi roşii. Ȋn a trei­spre­ze­cea zi, de pe masă lip­sea mân­ca­rea de vine­te, ceea ce îl uimeş­te pe imam. Aflând că ule­iul de măsli­ne s‑a ter­mi­nat, leşi­nă de tris­teţe.

Ȋn sfârşit, con­form altei vari­an­te, ima­mul ar fi avut o nevas­tă care punea pătru­n­jel la ori­ce fel de mân­ca­re şi vor­bea foar­te mult. Ȋntr-atât, încât îl înne­bu­ni­se pe bie­tul imam, care era pe cale să leşi­ne. Divorţea­ză de ea şi sca­pă de necaz.

Kar­nıya­rık.

Pe cât de sim­plă e reţe­ta, pe atât de deli­cioa­să. Din vre­muri stră­vechi şi până în zile­le noas­tre acest fel de mân­ca­re a fost gătit în dife­ri­te moduri. Dar cel mai gus­tos este cel care res­pec­tă reţe­ta de bază, găti­tă, ca pe vre­muri, pe vatră, aşa cum ne‑o făcea şi mama. Stă­team în jurul ocak-ului (a se citi ogiac – vatră, cup­tor de lut) şi savu­ram abu­rii care ne cuprin­deau şi ne pătrun­deau în toţi porii, aproa­pe (sic!) de leşin. Mân­ca­rea îşi meri­ta denu­mi­rea. O vari­an­tă a aces­tui fel de mân­ca­re este ”kar­nıya­rık” (”bur­tă spin­te­ca­tă”). Aceas­ta are, în plus, la umplu­tu­ră, car­ne toca­tă cu con­di­men­te­le adec­va­te.

Denu­mi­rea, pe cât de dra­ma­ti­că, pe atât de hai­oa­să, a mân­că­rii a gene­rat mul­te glu­me în popor. Nu se ştie dacă au un sâm­bu­re de ade­văr, ori este doar plăs­mu­i­rea unor muca­li­ţi.

Doam­na casei îşi face ulti­me­le retu­şuri ale machi­a­ju­lui, se pri­veş­te în oglin­dă încă o dată pes­te tot şi sună din clo­poţel.

– Ayşe, vino, să vedem!

Ser­vi­toa­rea vine degra­bă.

– Pofti­ţi, doam­na mea!

İmam­ba­yıl­dı de pe foc.

– Eu ies în oraş. Tu fă cură­ţe­nie pe aici, apoi, pen­tru cină, pre­gă­teş­te-ne ”imam­ba­yıl­dı” (”ima­mul a leşi­nat”). Ştii că şi stă­pâ­nu­lui îi pla­ce mult.

– Prea bine, doam­na mea!

– Rămâi cu bine!

Stă­pâ­na ieşi, iar ser­vi­toa­rea răma­se vor­bind de una sin­gu­ră.

– Oare cum s‑o face ”imam­ba­yıl­dı”? Ha, am găsit! Şi luă tele­fo­nul în mână.

– Alo? Dom­nu­le imam? Eu sunt Ayşe, ser­vi­toa­rea doam­nei Sare Nur. Stă­pâ­na vă aşteap­tă aca­să la o cafea. Puteţi veni? Bine, dom­nu­le, vă aştep­tăm. Şi închi­de tele­fo­nul.

Sună sone­ria la uşă, vine ima­mul.

– Bine te-am găsit, fata mea!

Ser­vi­toa­rea îl pofteş­te în casă şi îi ara­tă un loc unde să se aşe­ze.

– Pofti­ţi, dom­nu­le! Stă­pâ­na vine pes­te puţin timp. Eu merg să vă aduc cafea­ua. Şi iese. Apa­re apoi cu cafea­ua în mână.

– Mulţu­mesc, fata mea!

Ima­mul bău cafea­ua şi, în timp ce punea far­fu­ri­oa­ra pe masa de jos, ser­vi­toa­rea îl lovi din spa­te cu o tiga­ie în cap. Ima­mul leşi­nă.

– Iată, ”ima­mul a leşi­nat”! Nici nu‑l târî bine în bucă­tă­rie, că se auzi sone­ria la uşă.

– Pofti­ţi, doam­nă! Să vă iau man­to­ul, cred că sun­teţi foar­te obo­si­tă.

– Bună ziua, Ayşe! Da, sunt foar­te obo­si­tă. E totul în ordi­ne? Se aşe­ză. Mi‑e foar­te foa­me! Ai făcut ”imam­ba­yıl­dı”?

– Da, doam­nă!

– Pune în far­fu­rie şi adu-mi să gust!

– Ȋn far­fu­rie nu va încă­pea, doam­na mea.

– Atunci, pune într‑o tavă!

– Nici în tavă nu va încă­pea.

– Stai, să vedem! Tu ce fel de ”imam­ba­yıl­dı” ai făcut?

Stă­pâ­na casei mer­se în bucă­tă­rie şi‑l văzu pe imam leşi­nat.

– Aaa! L‑ai leşi­nat pe imam! Dar eu am vrut mân­ca­rea, fata mea.

Stă­pâ­na casei către ser­vi­toa­re:

– Astăzi vor veni musa­firi. Pune ulei în sala­tă, spu­mu­ieş­te pe jos, adoar­me bebe­lu­şul şi pune‑l în lea­găn, pune cola în fri­gi­der şi fă un bun ”imam­ba­yıl­dı”, îi spu­se şi ieşi.

İmam­ba­yıl­dı.

Ser­vi­toa­rea puse cola în lea­găn, copi­lul în fri­gi­der, spu­mui sala­ta şi unse pe jos cu ulei. Apoi, îl che­mă pe imam şi, lovindu‑l în cap, îl leşi­nă. Vine doam­na aca­să şi o întrea­bă ce a făcut. Ser­vi­toa­rea îi spu­ne că a pus cola în lea­găn, bebe­lu­şul în fri­gi­der, a uns pe jos cu ulei şi a spu­mu­it sala­ta. Stă­pâ­na era aproa­pe de leşin. Când ser­vi­toa­rea îi spu­se: ”E gata şi «imam­ba­yıl­dı»!” ară­tân­du-i‑l pe ima­mul leşi­nat, stă­pâ­na leşi­nă. Ser­vi­toa­rea, în sinea sa: ”Ima­mul a leşi­nat, doam­na a leşi­nat, barem să leşin şi eu.” Şi leşi­nă.


Bibli­o­gra­fie:

http://blog.milliyet.com.tr/imambayildi–oykusu-ve-kolay-pratik-tarifi/Blog/?BlogNo=191260https://tr.wikipedia.org/wiki/%C4%B0mambay%C4%B1ld%C4%B1

http://blog.milliyet.com.tr/imam-bayildi—-/Blog/?BlogNo=350575

Vezi arhi­va rubri­cii Tra­di­tio­nes de Urfet Șachir.


Man­ga­lia News, dumi­ni­că, 07.01.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply