Prof. univ. dr. Ioan Iacob: ‘Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe’ [VIDEO]

0
414
Booking.com

   Prof. dr. Ioan Iacob: Autoh­to­nism și uni­ver­sa­lism. Rădă­cini euro­pe­ne la Poe. Frag­ment din lucra­rea ‘Arc poe­tic tran­sa­tlan­tic: Mihai Emi­ne­scu – Edgar Allan Poe’.

   În “Memen­to mori”,  Emi­ne­scu a luat, pro­ba­bil de la Chil­de Harold, ide­ea pere­gri­nă­rii filo­so­fi­ce.

    Fata‑n gră­di­na de aur pare să aibă influ­en­țe byro­nie­ne, tema este comu­nă la Emi­ne­scu și în Hea­ven and Ear­th – iubi­rea din­tre o pămân­tea­nă și un nemu­ri­tor, dar rezol­va­rea este dife­ri­tă  – prin transcen­de­rea deter­mi­nă­rii ori­gi­na­re la Byron și printr‑o incom­pa­ti­bi­li­ta­te a per­so­na­je­lor la Emi­ne­scu, unde zme­ul-lucea­făr întru­pea­ză geni­ul.

   “La Byron, aspi­ra­ția de auto­dep­și­re nu pre­su­pu­ne o supe­ri­o­ri­ta­te a celui care optea­ză; Anah și Abo­li­ba­mah nu se îna­l­ță cu Aza­ziel și Sami­a­sa la cer pen­tru că, spre deo­se­bi­re de Fată sau de Cătă­li­na, au pri­ce­put alcă­tu­i­rea alea­să a iubi­ri­lor lor, ci mai curând prin for­ța împre­ju­ră­rii. La Emi­ne­scu năzu­in­ța de ieși­re din­tr-un tipar pre­des­ti­na­te este, dim­po­tri­vă, un sen­ti­ment de afir­ma­re a per­so­na­li­tă­ții, pro­priu fiin­ței ale­se, adi­că geni­u­lui: Fata și Cătă­li­na sunt inca­pa­bi­le să iasă din con­tin­gent. Lucru ce deter­mi­nă, în ulti­mă instan­ta, și apar­te­nen­ța deo­se­bi­tă a ero­i­lor: înge­rii îndră­giți de muri­toa­re, rebeli față de tri­mi­sul divi­ni­tă­ții, Rapha­el, arhan­ghe­lul ordi­nei, într-un gest tita­nic, rupe legă­tu­ri­le cu ato­tpu­ter­ni­cia; zme­ul și lucea­fă­rul se retrag în sfe­ra supe­ri­oa­rei  izo­lări pro­prie geni­u­lui, adop­tând tac­ti­ca de calm filo­so­fic al mari­lor demoni“.

  1. Ero­ul emi­ne­scian de tine­re­țe va pur­ta coor­do­na­te­le byro­nie­ne ale lui Toma Nour, în care Tudor Via­nu vede arhe­ti­pul emi­ne­scian. (Ver­zea, I, op. cit.: 178)
  2. Luând în con­si­de­ra­re rela­țio­na­rea celor doi mari poeți față de Byron, am putea con­chi­de că mare­le poet englez ar fi putut fi o altă “rădă­ci­nă euro­pea­nă“ comu­nă lui Emi­ne­scu și Poe, dar este evi­dent că fas­ci­na­ția poe­tu­lui român față de auto­rul lui Chil­de Harold a însem­nat doar o eta­pă de tine­re­țe. (Cio­cu­les­cu, Ș, Streinu,V, Vianu,T, 1944: 269–270).

   Spre deo­se­bi­re de Emi­ne­scu, Poe a avut întot­dea­u­na în Byron un model (de care nu s‑a dezis nici­o­da­tă, chiar dacă într‑o scri­soa­re din 29 mai, 1829, adre­sa­tă tată­lui său vitreg /care își expri­ma­se oroa­rea pen­tru cul­tul poes­cian față de Byron/, el îl asi­gu­ră pe John Allan că nu‑l mai ia în con­si­de­ra­re pe poe­tul englez ca model de com­por­ta­ment și‑i soli­ci­tă aces­tu­ia să dea edi­to­ri­lor (pen­tru pri­ma tipă­ri­re a volu­mu­lui Al Aara­af, Tamer­la­ne and Minor Poems) o cau­țiu­ne de 100 de dolari.

    În ciu­da aces­tei decla­ra­ții cate­gori­ce, Poe reci­ta ade­sea din poe­zia lui Byron, în tim­pul con­fe­rin­țe­lor sale din ulti­mii ani. El a con­ti­nu­at, de ase­me­nea, să-și mani­fes­te cul­tul pen­tru manie­ra byro­ni­a­nă de a se îmbră­ca în negru, pre­cum și în poe­me­le și poves­ti­ri­le sale, în care per­so­na­je­le sunt des­cri­se ca având tră­să­turi fizi­ce și de per­so­na­li­ta­te byroniene.(comentează Dawn B. Sova în pre­fa­ța unui volum Poe apă­rut rela­tiv recent în Sta­te­le Uni­te).

    Din rela­ta­rea de mai sus putem des­prin­de cel puțin două lucruri peremp­to­rii: pe de o par­te, cul­tul lui Poe pen­tru poe­zie (dacă era în sta­re să afir­me că renun­ță la “mode­lul Byron” pen­tru a obține de la tatăl vitreg cau­țiu­nea nece­sa­ră tipă­ri­rii volu­mu­lui său de poe­zie Al Aara­af, Tamer­la­ne and Minor Poems), iar pe de altă par­te, cul­tul său pen­tru Byron (de vre­me ce per­so­na­je din poe­zia și pro­za sa au evi­den­te tră­să­turi byro­nie­ne, iar însuși Poe se va îmbra­ca mereu în negru ca mare­le poet englez).

   Deși lucra­rea noas­tră nu are ca temă dece­la­rea influ­en­țe­lor byro­nie­ne în ope­ra lui Poe, am selec­tat totuși din poe­zia sa exem­plul cel mai preg­nant – din punc­tul nos­tru de vede­re – pen­tru ceea ce înseam­nă influ­en­ța auto­ru­lui lui Chil­de Harold  asu­pra liri­cii poes­cie­ne.

      Exis­tă în Anna­bel Lee sec­ven­țe în care – ase­meni răz­vră­ti­rii ero­u­lui liric emi­ne­scian din Mor­tua est! —  vom întâl­ni o răz­vră­ti­re poe­ti­că având  tră­să­turi tipic byro­nie­ne (cu greu ne-am putea ima­gi­na, în lim­ba engle­ză, o mai ten­sio­na­tă aglu­ti­na­re de sune­te, sen­suri și ima­gini care să expri­me dez­nă­dej­dea și ten­din­ța de răz­vră­ti­re a ero­u­lui liric față de nedrep­ta­tea dis­pa­ri­ți­ei pre­ma­tu­re a fin­ței iubi­te, ceea ce con­sti­tu­ie la Poe, după cum se știe,  subiec­tul cel mai poe­tic din lume). (Poe, E.A., 2012: XII).

.….….….….….….….….….….….….….….…..

   The angels, not half so happy in hea­ven,

   Went envying her and me-

   Yes!- that was the rea­son (as all men know,

   In this kin­gdom by the sea)

   That the wind came out of the clo­ud by night,

   Chi­l­ling and kil­ling my Anna­bel Lee.

 

   (Înge­rii, nici pe jumă­ta­te atât de feri­ciți în cer,

   Mă invi­diau pe mine și pe ea –

   Da ! – aces­ta a fost moti­vul (așa cum toți oame­nii știu,

   În acest regat de lân­gă mare).

   Că vân­tul a apă­rut din nor noap­tea,

   Răcind‑o și ucigând‑o pe Anna­bel Lee a mea.

   De remar­cat “dis­pe­ra­rea bine tem­pe­ra­tă” /am spune/ atunci când Poe uti­li­zea­ză două ver­be fone­tic ase­mă­nă­toa­re (to chi­ll = a înghe­ța, to kill = a uci­de), dar apro­pi­e­rea lor “per­fi­dă“ nu face decât să pună în evi­den­ță sen­sul tra­gic al celui   de-al doi­lea, ca rezul­tat al   “invi­di­ei celes­te”, care va deter­mi­na dis­pa­ri­ția fiin­ței iubi­te.

   Aces­tei nedrep­tăți divi­ne ero­ul liric îi va răs­pun­de prin exa­cer­ba­rea sen­ti­men­tu­lui de iubi­re, într‑o încer­ca­re dis­pe­ra­tă, tipic byro­ni­a­nă, de acre­di­ta­re a unei devo­țiuni care se revol­tă împo­tri­va “înge­ri­lor și demo­n­i­lor“ ce nu vor putea des­păr­ți nici­o­da­tă sufle­te­le celor doi îndră­gos­tiți.

   But our love it was stron­ger by far than the love

   Of tho­se who were older than we —

   Of many far wiser than we —

 

   And nei­ther the angels in Hea­ven abo­ve,

   Nor the demons down under the sea,

   Can ever dis­se­ver my soul from the soul

   Of the beau­ti­ful Anna­bel Lee.

 

   Și nici înge­rii în cerul de dea­su­pra

   Nici demo­n­ii jos, sub mare,

   Nu vor putea vreo­da­tă să des­par­tă sufle­tul meu

   De sufle­tul fru­moa­sei Anna­bel Lee.

   Este de remar­cat “încrân­ce­na­rea fone­ti­că“ din ‘can ever dis­se­ver my soul from the soul’, ceea ce rele­vă inten­si­ta­tea unei iubiri mai pre­sus de moar­te (spe­ci­fic bino­mu­lui Eros – Tha­na­tos, la care ne vom referi într-un capi­tol vii­tor al lucră­rii).

   For the moon never beams, witho­ut brin­ging me dreams

   Of the beau­ti­ful Anna­bel Lee;

   And the stars never rise, but I feel the bri­ght eyes

   Of the beau­ti­ful Anna­bel Lee.

    Fina­lul poe­mu­lui ara­tă încă o dată dis­pe­ra­rea ero­u­lui liric de a fi – și în moar­te – ală­tu­ri de sufle­tul iubi­tei dis­pă­ru­te pre­ma­tur, iar dacă la Emi­ne­scu vom întâl­ni mai târ­ziu “ulti­mul său dor“ de a fi lăsat să doar­mă “la mar­gi­nea  mării“, la Poe va exis­ta dorin­ța ero­u­lui liric  de a se așe­za, la mar­gi­nea mării,  lîn­gă mor­mân­tul “iubi­tei mele – iubi­tei mele – via­ța mea și mirea­sa mea” (vers ce amin­teș­te de emi­ne­scia­nul poem “Atât de fra­ge­dă” ) :

   And so, all the night-tide, I lie down by the side

   Of my dar­ling — my dar­ling — my life and my bri­de,

   In her sepul­chre the­re by the sea —

   In her tomb by the soun­ding sea.

   Un expo­zeu pe mar­gi­nea influ­en­țe­lor auto­ru­lui lui Man­fred asu­pra lui Emi­ne­scu și Poe devi­ne ten­tant pen­tru a insti­tui o per­spec­ti­vă asu­pra aces­tui capi­tol.

     Dacă Emi­ne­scu va rămâ­ne mereu anco­rat într-un autoh­to­nism româ­nesc, fiind des­chis — în ace­lași timp – către un uni­ver­sa­lism (în care regă­sim, din are­a­lul euro­pean sub­ia­cent, și “rădă­ci­ni­le euro­pe­ne“ ale lui Poe), cu totul alta este situ­a­ția în cazul auto­ru­lui Cor­bu­lui; el nu se va putea “anco­ra”   într-un autoh­to­nism ame­ri­can (fiind­că Ame­ri­ca nu avea o isto­rie, o cul­tu­ră și o tra­di­ție com­pa­ra­bi­le cu cele ale “bătrâ­nu­lui con­ti­nent“); “Lumea Nouă“ își extră­gea valen­țe­le (cel puțin în sta­di­i­le inci­pien­te) pre­pon­de­rent din Marea Bri­ta­nie, față de care avea să o lege pen­tru tot­dea­u­na “cor­do­nul ombi­li­cal” ling­vis­tic, chiar dacă pe par­curs se va pro­du­ce o dife­ren­ți­e­re fone­ti­că ce va da naș­te­re engle­zei ame­ri­ca­ne. Ca ata­re, va apă­rea cum­va firesc ca Poe să fie anco­rat – chiar prin “rădă­ci­na euro­pea­nă“ a edu­ca­ți­ei sale pri­ma­re – în spa­ți­ul bri­ta­nic (sau, alt­fel spus, în spa­ți­ul lite­ra­tu­ri­lor nor­di­ce, al căror con­cept expo­nen­ți­al este il tem­plo /apud Manacorda/).

    Dar fiind­că Poe era un cre­a­tor ame­ri­can auten­tic (năs­cut în Sta­te­le Uni­te și afir­mat aco­lo), el nu își va tră­da “matri­cea expo­nen­ți­a­lă” și va deve­ni, la rân­dul său, gene­ra­tor al unui autoh­to­nism ame­ri­can (de la care se vor reven­di­ca ulte­ri­or mari autori ame­ri­cani și nu numai ).

    Este posi­bil ca “gri­la ame­ri­ca­nă“ de recep­ta­re și pro­pul­sa­re a valo­ri­lor lite­ra­re și cul­tu­ra­le să fi fost “în răs­păr“ cu stan­dar­de­le “vechii Euro­pe“ (“Lumea Nouă“ dorin­du-și, evi­dent, după inde­pen­den­ța poli­ti­că și eco­no­mi­că, și o inde­pen­den­ță cul­tu­ra­lă față de Marea Bri­ta­nie, res­pec­tiv “Vechea Euro­pă”). Dar fiind­că Poe va păs­tra mereu îna­l­te stan­dar­de este­ti­ce euro­pe­ne în poe­zie (în spi­ri­tu­al căro­ra fuse­se edu­cat), el va deve­ni mai puțin apre­ciat pen­tru aceas­ta pe pro­pri­ul său con­ti­nent, nord-ame­ri­ca­nii încer­când să‑l facă, la rân­dul lor, expo­nen­tul unui uni­ver­sa­lism pro­pul­sat une­ori, mai ales în dome­ni­i­le care nu au tan­gen­ță cu poe­zia, după cri­te­rii pre­pon­de­rant comer­ci­a­le (vezi lite­ra­tu­ra poli­țis­tă  sau fil­me­le hor­ror). Poa­te că și în aceas­tă “decla­ra­ție de inde­pen­den­ță“ ame­ri­ca­nă față de lite­ra­tu­ra și cul­tu­ra euro­pea­nă rezi­dă diso­ci­e­rea de viziuni asu­pra recep­tă­rii tran­sa­tlan­ti­ce a lui Poe: o viziu­ne inte­gra­toa­re (în Euro­pa) și viziuni dis­junc­ti­ve (în Sta­te­le Uni­te).

     Nu vom înce­ta să rei­te­răm că poa­te “gre­șe­a­la“ lui Poe – fapt pen­tru care a fost amen­dat de o par­te a cri­ti­cii ame­ri­ca­ne – a con­stat în încer­ca­rea sa de a imple­men­ta în “solul lite­rar al Lumii Noi” ace­leași îna­l­te stan­dar­de este­ti­ce în spi­ri­tul căro­ra a fost edu­cat în Euro­pa. Este posi­bil ca o soci­e­ta­te care pune preț la un moment dat pe alte cri­te­rii decât cele este­ti­ce să își desem­ne­ze un alt poet expo­nen­ți­al (Whit­man) decât cel vali­dat și pro­mo­vat – pe “fili­e­ra fran­ce­ză” – în Euro­pa seco­lu­lui al XIX-lea.

     Pen­tru a reve­ni, pe fina­lul aces­tui capi­tol, la influ­en­țe­le auto­ru­lui lui Man­fred asu­pra lui Emi­ne­scu și Poe, am putea con­ce­de că Byron ar fi putut fi încă o “rădă­ci­nă euro­pea­nă“ comu­nă celor două extre­mi­tăți ale arcu­lui poe­tic transo­cea­nic insti­tu­it de noi, dar pre­pon­de­ren­ța aces­tei influ­en­țe ope­rea­ză o dis­jun­ge­re între pri­ma par­te a poe­zi­ei emi­ne­scie­ne și întrea­ga ope­ra poes­că. Ca ata­re, vom încer­ca o “recon­ci­li­e­re” a rea­li­tă­ți­or, cores­pon­den­țe­lor, sen­su­ri­lor, ana­lo­gi­i­lor deri­vând din autoh­to­nis­mul și uni­ver­sa­lis­mul emi­ne­scian, pe de o par­te, și rădă­ci­ni­le euro­pe­ne la Poe, pe de altă par­te, citând, sim­bo­lic, un frag­ment care poar­tă sem­nă­tu­ra lui Ser­giu Al – Geor­ge:

    “A cău­ta sen­sul sim­bo­lic sau cel al Des­ti­nu­lui în rea­li­ta­tea ime­di­ată, duce în mod egal la des­co­pe­ri­rea unor rea­li­tăți pro­fund struc­tu­ra­te prin cores­pon­den­țe și prin simi­lari ana­lo­gi­ce. Dar aces­te rea­li­tăți pro­fun­de nu sunt nici pro­fun­zimi ega­le, nici de ega­lă bogă­ție. Dacă sen­sul rele­vant de către sim­bol duce, așa cum sub­li­ni­a­ză în repe­ta­te rân­duri Mir­cea Eli­a­de, la înțe­le­ge­rea a ceea ce, în con­di­ția uma­nă, ține de arhe­ti­pal, adi­că de ceea ce este “exem­plar” și “inde­fi­nit repe­ta­bil”, în rea­li­ta­tea pro­fun­dă a Des­ti­nu­lui, ceea ce este încăr­cat de sens și devi­ne inte­li­gi­bil este toc­mai indi­vi­du­a­lul, uni­cul și ire­ver­si­bi­lul.“ (Geor­ge, S.A., 2000: 202).

    “Indi­vi­du­a­lul, uni­cul și ire­ver­si­bi­lul” Emi­ne­scu nu ar putea fi expli­cat fără anco­ra­rea sa în autoh­to­nis­mul româ­nesc (dub­lat de des­chi­de­rea sa către uni­ver­sa­lism), așa cum “indi­vi­du­a­lul, uni­cul și ire­ver­si­bi­lul” Poe nu ar putea fi înțe­les fără “rădă­ci­ni­le (sale) euro­pe­ne“.

   Prof. dr. Ioan Iacob. [Frag­ment din Teza de Doc­to­rat cu titlul ‘Arc poe­tic tran­sa­tlan­tic: Mihai Emi­ne­scu – Edgar Allan Poe’, ofe­rit de autor coti­dia­nu­lui onli­ne Man­ga­lia News și Tele­vi­ziu­nii ARCA TV USA].

UPDATE - Arc poe­tic tran­sa­tlan­tic: Mihai Emi­ne­scu – Edgar Allan Poe (VIDEO):

    ARCA TV USAPro­fe­so­rul dr. Ioan Iacob pro­pu­ne o lucra­re ine­di­tă, meni­tă să pună în valoa­re arcul poe­tic tran­sa­tlan­tic din­tre Emi­ne­scu și Poe, o meta­fo­ră com­ple­xă, folo­si­tă pen­tru a reli­e­fa majo­ri­ta­tea simi­li­tu­di­ni­lor și dife­ren­ți­e­ri­lor din­tre acești doi mari poeți ai lumii: “Arc poe­tic tran­sa­tlan­tic: Mihai Emi­ne­scu – Edgar Allan Poe”.
    Pro­fe­so­rul ne invi­tă, de fapt, să des­ci­frăm “posi­bi­le­le impli­ca­ții ale unui expe­ri­ment: inter­sec­ta­rea unui arc poe­tic transo­cea­nic ce ne‑a per­mis rela­țio­na­rea a două mari nume ale liri­cii uni­ver­sa­le, Emi­ne­scu și Poe, cu o axă goti­că ima­gi­na­ră, față de care ambii poeți se rapor­tea­ză prin uni­ver­su­ri­le lor liri­ce”. (Publi­cat pe 29 ian. 2018).

Man­ga­lia News, par­te­ner media ofi­ci­al în Pro­iec­tul ARCA TV USA. 24.01.2018.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele