Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească.
Acesta a fost primul pas pe calea desăvârşirii unităţii naţionale, motiv pentru care românii sărbătoresc „Mica Unire“ de la 24 ianuarie 1959. Printr-o acţiune îndrăzneaţă, în urmă cu peste un secol şi jumătate, oamenii politici români au trecut peste obstacolele pe care interesele contradictorii le aşezau între ei şi, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, au realizat Unirea Moldovei cu Ţara Românească.
Înăbuşirea Revoluţiei Paşoptiste, din programele căreia reieşea ideea de unire a Principatelor Române, nu a pus capăt dorinţei populaţiei româneşti de a trăi într-un stat naţional, independent şi unitar. Dacă imediat după revoluţie propaganda unionistă a fost destul de stingheră în Principate, ea putându-se manifesta mai bine peste graniţele ţării, prin intermediul emigraţiei române, după anul 1853 aceasta şi-a făcut simţită prezenţa şi în Ţările Române.
Un impuls deosebit i-a fost dat după încheierea Congresului de Pace de la Paris, din anul 1856, prilejuit de sfârşitul Războiului Crimeii (1853 – 1856). Dacă până la izbucnirea războiului Moldova şi Ţara Românească se aflau sub influenţa Imperiului Ţarist şi a Imperiului Otoman, care se opuneau unirii Principatelor Române, la sfârşitul războiului Rusia a fost învinsă de Marile Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman) şi situaţia s-a schimbat. Tratatul de pace de la Paris cuprindea câteva clauze referitoare la Principatele Române: retrocedarea judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail, Moldovei; înlăturarea protectoratului ţarist şi rămânerea sub suzeranitatea Porţii otomane, dar cu garanţia Marilor Puteri; revizuirea Regulamentelor Organice conform dorinţelor românilor, în acest scop convocându-se Divanuri ad-hoc, reprezentând toate categoriile societăţii româneşti.
Aşadar, referitor la actul unirii, Marile Puteri au stabilit ca locuitorii din Moldova şi Ţara Românească să fie consultaţi, după care să se ia o hotărâre în cadrul unei viitoare conferinţe. Hotărârile luate la Paris i-au încurajat pe cei care sprijineau unirea Principatelor. La Iaşi şi la Bucureşti, ei s-au organizat cu scopul de a pregăti alegerile pentru deputaţii Adunărilor ad-hoc. În ciuda ostilităţii Austriei (care înţelegea că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti va fi un element de atracţie şi pentru românii din Transilvania) şi Turciei (îngrijorată că, unite, cele două Principate vor avea o putere mai mare şi nu le va mai putea controla), precum şi a caimacamilor (regenţi temporari desemnaţi de Poartă pentru a-i înlocui pe domnii români Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbey, al căror mandat luase sfârşit), unioniştii au câştigat în cele din urmă alegerile pentru Adunările ad-hoc din ambele Principate.
În octombrie 1857, Adunările ad-hoc au emis rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia şi garanţia colectivă a noii ordini de către Marile Puteri. Cererile lor, cuprinse într-un Raport al comisarilor Puterilor Europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din mai-august 1858. Înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenţie, care cuprindea Statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină cont de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, Convenţia oferea românilor posibilitatea realizării unirii.
Convenţia celor şapte puteri garante, privind organizarea definitivă a Principatelor, a fost semnată la 7 august 1858. Conform prevederilor sale, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti rămâneau sub suzeranitatea sultanului şi sub garanţia colectivă a marilor state europene; puterile publice erau încredinţate unui Domn şi unei Adunări, diferite pentru fiecare ţară; se înfiinţa o Comisie centrală ce urma să elaboreze legile de interes comun. Însă, nicăieri nu se stipula ca Domnii aleşi în cele două Principate Române să fie persoane diferite. Astfel, se deschidea calea unei acţiuni îndrăzneţe, aceea de a alege un singur domnitor atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti. Actul adoptat la Paris oferea, aşadar, cadrul propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti.
Activitatea partidei naţionale
În Moldova şi Ţara Românească au fost numiţi câte trei caimacami, care aveau misiunea de a pregăti alegerile pentru Adunările elective. Nici unul dintre caimacamii de la Bucureşti nu făceau parte din Partida naţională, ei pronunţându-se împotriva unirii Principatelor. Partida naţională nu şi-a pierdut însă speranţa. O dată cu începerea campaniei electorale, ea a întreprins şi unele acţiuni ostile foştilor domnitori ce doreau să revină la putere. Câteva ziare, printre care şi „Românul”, au dus o susţinută campanie împotriva măsurilor luate de Guvernul provizoriu pentru limitarea libertăţii presei, suprimarea libertăţii individuale şi a dreptului de propagandă politică, în timp ce presa oficială şi-a îndreptat atacul împotriva ziarelor progresiste. În Moldova, căimăcămia a avut o altă atitudine faţă de drepturile cetăţeneşti şi, în special, faţă de libertatea alegerilor, deoarece doar unul dintre cei trei caimacami se situa pe o poziţie conservatoare, dar acesta a fost, în cele din urmă, înlocuit. A reapărut ziarul „Zimbrul”, dar sub o nouă titulatură: „Zimbrul şi Vulturul” (denumind însemnele stemelor celor două ţări româneşti) şi ziarul unionist „Steaua Dunării”. Scopul măsurilor luate de caimacamii moldoveni a fost de a crea cadrul propice unirii.
Campania electorală se desfăşura atât în Moldova, cât şi în ţara Românească cu o vie intensitate. Conform prevederilor Convenţiei de la Paris, Adunarea electivă era alcătuită din deputaţi aleşi din trei colegii, în funcţie de veniturile anuale în galbeni. Aceştia trebuiau să aleagă 64 de deputaţi în Moldova şi 72 în Ţara Românească. Dacă în Moldova căimăcămia a facilitat înscrierea pe listele elctorale a unor persoane care nu îndeplineau întru totul prevederile dispoziţiilor electorale, în Ţara Românească ea a îndepărtat de pe liste persoanele bănuite a avea idei progresiste. Rezultatele alegerilor din Ţara Românească au arătat că locuitorii oraşelor au votat, în majoritate, candidaţii Partidei naţionale, în timp ce alegătorii direcţi ai judeţelor, moşierii, au votat pentru Partida conservatoare, astfel încât majoritatea deputaţilor Adunării elective era conservatoare.
În Moldova, rezultatul a fost cu totul deosebit, majoritatea deputaţilor Adunării elective aparţinând Partidei naţionale.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova
Adunarea electivă din Moldova şi-a început lucrările la 28 decembrie 1858. Principiul unirii, votat de Adunarea ad-hoc, a fost readus în discuţie de Adunarea electivă, care număra, după validare, 55 de deputaţi, dintre care 33 aparţineau Partidei naţionale. Iniţial, candidaţii Partidei naţionale au fost în număr de 38. Vasile Alecsandri avea cele mai multe şanse, dar el a renunţat în favoarea lui Costache Negri, care s-a confruntat, în final, cu Lascăr Catargiu.
Continuarea, în ziuaconstanta.ro. Articol semnat de Sorin Marcel Colesniuc. 24.01.2018.
