Prof. dr. Ioan Iacob: Autohtonism și universalism. Rădăcini europene la Poe. Fragment din lucrarea ‘Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe’.
În “Memento mori”, Eminescu a luat, probabil de la Childe Harold, ideea peregrinării filosofice.
Fata-n grădina de aur pare să aibă influențe byroniene, tema este comună la Eminescu și în Heaven and Earth – iubirea dintre o pământeană și un nemuritor, dar rezolvarea este diferită – prin transcenderea determinării originare la Byron și printr-o incompatibilitate a personajelor la Eminescu, unde zmeul-luceafăr întrupează geniul.
“La Byron, aspirația de autodepșire nu presupune o superioritate a celui care optează; Anah și Abolibamah nu se înalță cu Azaziel și Samiasa la cer pentru că, spre deosebire de Fată sau de Cătălina, au priceput alcătuirea aleasă a iubirilor lor, ci mai curând prin forța împrejurării. La Eminescu năzuința de ieșire dintr-un tipar predestinate este, dimpotrivă, un sentiment de afirmare a personalității, propriu ființei alese, adică geniului: Fata și Cătălina sunt incapabile să iasă din contingent. Lucru ce determină, în ultimă instanta, și apartenența deosebită a eroilor: îngerii îndrăgiți de muritoare, rebeli față de trimisul divinității, Raphael, arhanghelul ordinei, într-un gest titanic, rupe legăturile cu atotputernicia; zmeul și luceafărul se retrag în sfera superioarei izolări proprie geniului, adoptând tactica de calm filosofic al marilor demoni“.
- Eroul eminescian de tinerețe va purta coordonatele byroniene ale lui Toma Nour, în care Tudor Vianu vede arhetipul eminescian. (Verzea, I, op. cit.: 178)
- Luând în considerare relaționarea celor doi mari poeți față de Byron, am putea conchide că marele poet englez ar fi putut fi o altă “rădăcină europeană“ comună lui Eminescu și Poe, dar este evident că fascinația poetului român față de autorul lui Childe Harold a însemnat doar o etapă de tinerețe. (Cioculescu, Ș, Streinu,V, Vianu,T, 1944: 269–270).
Spre deosebire de Eminescu, Poe a avut întotdeauna în Byron un model (de care nu s-a dezis niciodată, chiar dacă într-o scrisoare din 29 mai, 1829, adresată tatălui său vitreg /care își exprimase oroarea pentru cultul poescian față de Byron/, el îl asigură pe John Allan că nu-l mai ia în considerare pe poetul englez ca model de comportament și-i solicită acestuia să dea editorilor (pentru prima tipărire a volumului Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems) o cauțiune de 100 de dolari.
În ciuda acestei declarații categorice, Poe recita adesea din poezia lui Byron, în timpul conferințelor sale din ultimii ani. El a continuat, de asemenea, să-și manifeste cultul pentru maniera byroniană de a se îmbrăca în negru, precum și în poemele și povestirile sale, în care personajele sunt descrise ca având trăsături fizice și de personalitate byroniene.(comentează Dawn B. Sova în prefața unui volum Poe apărut relativ recent în Statele Unite).
Din relatarea de mai sus putem desprinde cel puțin două lucruri peremptorii: pe de o parte, cultul lui Poe pentru poezie (dacă era în stare să afirme că renunță la “modelul Byron” pentru a obține de la tatăl vitreg cauțiunea necesară tipăririi volumului său de poezie Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems), iar pe de altă parte, cultul său pentru Byron (de vreme ce personaje din poezia și proza sa au evidente trăsături byroniene, iar însuși Poe se va îmbraca mereu în negru ca marele poet englez).
Deși lucrarea noastră nu are ca temă decelarea influențelor byroniene în opera lui Poe, am selectat totuși din poezia sa exemplul cel mai pregnant – din punctul nostru de vedere – pentru ceea ce înseamnă influența autorului lui Childe Harold asupra liricii poesciene.
Există în Annabel Lee secvențe în care – asemeni răzvrătirii eroului liric eminescian din Mortua est! – vom întâlni o răzvrătire poetică având trăsături tipic byroniene (cu greu ne-am putea imagina, în limba engleză, o mai tensionată aglutinare de sunete, sensuri și imagini care să exprime deznădejdea și tendința de răzvrătire a eroului liric față de nedreptatea dispariției premature a finței iubite, ceea ce constituie la Poe, după cum se știe, subiectul cel mai poetic din lume). (Poe, E.A., 2012: XII).
……………………………………………………..
The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me-
Yes!- that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud by night,
Chilling and killing my Annabel Lee.
(Îngerii, nici pe jumătate atât de fericiți în cer,
Mă invidiau pe mine și pe ea –
Da ! – acesta a fost motivul (așa cum toți oamenii știu,
În acest regat de lângă mare).
Că vântul a apărut din nor noaptea,
Răcind-o și ucigând-o pe Annabel Lee a mea.
De remarcat “disperarea bine temperată” /am spune/ atunci când Poe utilizează două verbe fonetic asemănătoare (to chill = a îngheța, to kill = a ucide), dar apropierea lor “perfidă“ nu face decât să pună în evidență sensul tragic al celui de-al doilea, ca rezultat al “invidiei celeste”, care va determina dispariția ființei iubite.
Acestei nedreptăți divine eroul liric îi va răspunde prin exacerbarea sentimentului de iubire, într-o încercare disperată, tipic byroniană, de acreditare a unei devoțiuni care se revoltă împotriva “îngerilor și demonilor“ ce nu vor putea despărți niciodată sufletele celor doi îndrăgostiți.
But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we —
Of many far wiser than we —
And neither the angels in Heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee.
Și nici îngerii în cerul de deasupra
Nici demonii jos, sub mare,
Nu vor putea vreodată să despartă sufletul meu
De sufletul frumoasei Annabel Lee.
Este de remarcat “încrâncenarea fonetică“ din ‘can ever dissever my soul from the soul’, ceea ce relevă intensitatea unei iubiri mai presus de moarte (specific binomului Eros – Thanatos, la care ne vom referi într-un capitol viitor al lucrării).
For the moon never beams, without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise, but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee.
Finalul poemului arată încă o dată disperarea eroului liric de a fi – și în moarte – alături de sufletul iubitei dispărute prematur, iar dacă la Eminescu vom întâlni mai târziu “ultimul său dor“ de a fi lăsat să doarmă “la marginea mării“, la Poe va exista dorința eroului liric de a se așeza, la marginea mării, lîngă mormântul “iubitei mele – iubitei mele – viața mea și mireasa mea” (vers ce amintește de eminescianul poem “Atât de fragedă” ) :
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling — my darling — my life and my bride,
In her sepulchre there by the sea —
In her tomb by the sounding sea.
Un expozeu pe marginea influențelor autorului lui Manfred asupra lui Eminescu și Poe devine tentant pentru a institui o perspectivă asupra acestui capitol.
Dacă Eminescu va rămâne mereu ancorat într-un autohtonism românesc, fiind deschis – în același timp – către un universalism (în care regăsim, din arealul european subiacent, și “rădăcinile europene“ ale lui Poe), cu totul alta este situația în cazul autorului Corbului; el nu se va putea “ancora” într-un autohtonism american (fiindcă America nu avea o istorie, o cultură și o tradiție comparabile cu cele ale “bătrânului continent“); “Lumea Nouă“ își extrăgea valențele (cel puțin în stadiile incipiente) preponderent din Marea Britanie, față de care avea să o lege pentru totdeauna “cordonul ombilical” lingvistic, chiar dacă pe parcurs se va produce o diferențiere fonetică ce va da naștere englezei americane. Ca atare, va apărea cumva firesc ca Poe să fie ancorat – chiar prin “rădăcina europeană“ a educației sale primare – în spațiul britanic (sau, altfel spus, în spațiul literaturilor nordice, al căror concept exponențial este il templo /apud Manacorda/).
Dar fiindcă Poe era un creator american autentic (născut în Statele Unite și afirmat acolo), el nu își va trăda “matricea exponențială” și va deveni, la rândul său, generator al unui autohtonism american (de la care se vor revendica ulterior mari autori americani și nu numai ).
Este posibil ca “grila americană“ de receptare și propulsare a valorilor literare și culturale să fi fost “în răspăr“ cu standardele “vechii Europe“ (“Lumea Nouă“ dorindu-și, evident, după independența politică și economică, și o independență culturală față de Marea Britanie, respectiv “Vechea Europă”). Dar fiindcă Poe va păstra mereu înalte standarde estetice europene în poezie (în spiritual cărora fusese educat), el va deveni mai puțin apreciat pentru aceasta pe propriul său continent, nord-americanii încercând să-l facă, la rândul lor, exponentul unui universalism propulsat uneori, mai ales în domeniile care nu au tangență cu poezia, după criterii preponderant comerciale (vezi literatura polițistă sau filmele horror). Poate că și în această “declarație de independență“ americană față de literatura și cultura europeană rezidă disocierea de viziuni asupra receptării transatlantice a lui Poe: o viziune integratoare (în Europa) și viziuni disjunctive (în Statele Unite).
Nu vom înceta să reiterăm că poate “greșeala“ lui Poe – fapt pentru care a fost amendat de o parte a criticii americane – a constat în încercarea sa de a implementa în “solul literar al Lumii Noi” aceleași înalte standarde estetice în spiritul cărora a fost educat în Europa. Este posibil ca o societate care pune preț la un moment dat pe alte criterii decât cele estetice să își desemneze un alt poet exponențial (Whitman) decât cel validat și promovat – pe “filiera franceză” – în Europa secolului al XIX-lea.
Pentru a reveni, pe finalul acestui capitol, la influențele autorului lui Manfred asupra lui Eminescu și Poe, am putea concede că Byron ar fi putut fi încă o “rădăcină europeană“ comună celor două extremități ale arcului poetic transoceanic instituit de noi, dar preponderența acestei influențe operează o disjungere între prima parte a poeziei eminesciene și întreaga opera poescă. Ca atare, vom încerca o “reconciliere” a realitățior, corespondențelor, sensurilor, analogiilor derivând din autohtonismul și universalismul eminescian, pe de o parte, și rădăcinile europene la Poe, pe de altă parte, citând, simbolic, un fragment care poartă semnătura lui Sergiu Al – George:
“A căuta sensul simbolic sau cel al Destinului în realitatea imediată, duce în mod egal la descoperirea unor realități profund structurate prin corespondențe și prin similari analogice. Dar aceste realități profunde nu sunt nici profunzimi egale, nici de egală bogăție. Dacă sensul relevant de către simbol duce, așa cum subliniază în repetate rânduri Mircea Eliade, la înțelegerea a ceea ce, în condiția umană, ține de arhetipal, adică de ceea ce este “exemplar” și “indefinit repetabil”, în realitatea profundă a Destinului, ceea ce este încărcat de sens și devine inteligibil este tocmai individualul, unicul și ireversibilul.“ (George, S.A., 2000: 202).
“Individualul, unicul și ireversibilul” Eminescu nu ar putea fi explicat fără ancorarea sa în autohtonismul românesc (dublat de deschiderea sa către universalism), așa cum “individualul, unicul și ireversibilul” Poe nu ar putea fi înțeles fără “rădăcinile (sale) europene“.
Prof. dr. Ioan Iacob. [Fragment din Teza de Doctorat cu titlul ‘Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe’, oferit de autor cotidianului online Mangalia News și Televiziunii ARCA TV USA].
UPDATE – Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe (VIDEO):
Mangalia News, partener media oficial în Proiectul ARCA TV USA. 24.01.2018.
