Ajutoarele pentru militarii pensionari prevăzute de Legea nr. 284/2010 par a fi subiectul momentului. Potrivit Legii nr. 284/2010, de aceste ajutoare beneficiază militarii care își încetează activitatea prin trecere în rezervă. Din rațiuni bugetare, statul român a amânat din 2010 și până în prezent acordarea acestor ajutoare printr-o serie de acte normative succesive anuale.
Spre sfârșitul anului trecut, Tribunalul Constanța a pronunțat două hotărâri, în două dosare diferite, prin care au fost admise solicitările formulate de militarii pensionari de obligare a M.Ap.N. la plata ajutoarelor prevăzute de Legea nr. 284/2010, anexa VII, secțiunea 3 art. 20 alin. 1 și alin. 2.
Pentru că aceste hotărâri au produs un viu interes în rândul pensionarilor militari sau ai M.A.I. prezentăm principalele elemente care au condus la admiterea acestor cereri, cu referire exemplificativă la situația de fapt din dosarul înregistrat sub nr. 3100/118/2017.
Situația de fapt și cererile reclamantului
Reclamantul F.I.D. a derulat raporturi de serviciu cu pârâtul M.Ap.N. prin U.M. nr. xxxx Mangalia, fiind încadrat până la data trecerii în rezervă cu drept de pensie, în funcția de xxxx, având gradul de colonel. În baza Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP xxxx din 01.10.2013, începând cu data de 30.10.2013, a fost trecut în rezervă cu drept de pensie pentru limită de vârstă, îndeplinind condițiile prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Din deciziile de pensionare respectiv de recalculare emise de Ministerul Apărării Naționale – Casa de Pensii Sectorială, rezultă că a fost trecut în rezervă, având o vechime efectivă ca militar de 31 de ani, 01 luni și 06 zile.
Totodată, având în vedere că, potrivit Anexei la Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare în cazul reclamantului este de 57 de ani și 04 luni, fiind trecut în rezervă la vârsta de 50 de ani, 7 luni și 20 zile, rezultă că a fost trecut în rezervă cu 6 ani, 5 luni și 20 de zile, mai înainte de împlinirea limitei vârstei de pensionare, prevăzută de Anexa la Legea nr.263/2010.
În aceste condiții, reclamantul a solicitat instanței obligarea M.Ap.N. la plata ajutorului egal cu 32 de solde ale funcției de bază avută în luna schimbării poziției de activitate, conform Anexei VII, art.20, alin.1 și 2, secțiunea a 3-a, din Legea nr. 284/2010, dintre care 20 de solde pentru vechime efectivă ca militar peste 30 de ani și 12 solde pentru cei 6 ani întregi rămași până la limita de vârstă de pensionare. A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă celor 32 solde, calculată de la data înregistrării prezentei cereri și până la plata efectivă a ajutoarelor precum și obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea cererii.
Hotărârea instanței
Instanța a admis cererea reclamantului, de a obliga M.Ap.N. la plata ajutorului stabilit la trecerea în rezervă, în funcție de vechimea efectivă ca militar (anexa VII, secțiunea 3, art. 20 al. 1 Legea 284/2010), la plata ajutorului egal cu două solde ale funcției de bază pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare (anexa VII, secțiunea 3, art. 20 al. 1 Legea 284/2010) precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, calculată pentru perioada cuprinsă între data trecerii în rezervă și data plății efective, inclusiv la actualizarea sumelor datorate la data plății.
Considerentele hotărârii
Conform Legii nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (publicată în M.O. nr. 492/28.06.2017, data intrării în vigoare fiind 01.07.2017), la art. 44, alin. 1, pct. 9 se prevede: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.”
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, care nu mai prevede acordarea drepturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, plata acestor ajutoare a fost suspendată prin acte normative succesive dar această suspendare nu a echivalat cu stingerea dreptului ci a avut ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Această interpretare a problemei de drept analizate în cauză a fost dată într-o speță similară și de Î.C.C.J. prin Decizia numărul XXIII din 12 decembrie 2005, când a fost sesizată cu un recurs în interesul legii privind aplicabilitatea dispozițiilor articolului 41 ind. 1 alin. (1) din Legea numărul 50/1996 introduse prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la prima pentru concediul de odihna al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin 41 ind. 1 alin. (1), a fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 și și-a produs efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 41 ind. 1 alin. (1) prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrata în vigoare la data de 01.01.2013, acel drept a încetat să mai existe.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 din Constituție și în art. 1 din Codul civil, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihna acordat magistraților și personalului auxiliar de specialitate prin art. 49^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificata și completata prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada anilor 2001-2002.
Or, dispozițiile 41 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor 41 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru ca s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul la prima pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevazut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevazut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevazute de lege.
În concluzie, efectele produse de acte normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socio-profesionale, respectiv de încetarea existenței dreptului la acordarea de ajutoare, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept.
Rațiunea acestei interpretări este impusă și de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus cu caracter temporar măsura ne aplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele sau indemnizațiile între anii 2011 – 2017.
Raportat la considerentele expuse, Tribunalul a constatat că dreptul dedus judecății a devenit actual iar efectele suspendării exercițiului dreptului au încetat la data de 01.07.2017 astfel că a admis acțiunea.
Autoritatea de lucru judecat
Cele două hotărâri au putere provizorie de lucru judecat, deoarece au fost apelate de către M.Ap.N. urmând ca apelurile să se judece în februarie 2018, la Curtea de Apel Constanța. Speranțele reclamanților potrivit cu care apelurile vor fi respinse sunt mari și îndreptățite, dat fiind faptul că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 41 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă) sunt obligatorii, trebuind a fi respectate și aplicate de către instanțe întocmai ca și legile, în scopul uniformizării practicii judiciare.
Informații suplimentare
Pensionarii M.Ap.N., M.A.I, de la Jandarmerie, Frontieră sau Justiție, care doresc informații suplimentare despre aceste spețe ori doresc să își valorifice în instanță ajutoarele prevăzute de lege, pot expedia cereri către cabinetul de avocat, prin intermediul adresei de e-mail avocat@raican.ro.
Mangalia News, 14.01.2018.