Nu ne-am imaginat că vom trăi clipa în care toate defectele acestui popor se vor topi dintr-o dată, făcând loc unei tristeți miraculoase.
Noi, cei care am fost acuzați că scoatem mereu la lumină ura, manipularea, invidia, grotescul, ușurătatea românească, am văzut, ieri, cum toate acestea s-au risipit sub apăsarea unei emoții care ne-a copleșit. Ne-am urcat pe blocuri, am mers pe bulevarde și prin gări de provincie, ne-am suit în trenuri, am fost în Piața Palatului și la Curtea de Argeș. De peste tot s-a văzut același lucru: o țară care s-a oprit în loc să-și plângă trecutul și să se gândească cu îngrijorare la viitor.
N-am văzut niciodată atâția oameni tineri plângând la un loc. Tineri părinți, plângând cu privirile spre cer, ca să nu-i vadă copiii pe care-i țineau de mână. Tineri ai corporațiilor – pe jumătate emigrați din România – plângând în eșarfe ca să nu se vadă unii pe alții. Tineri ziariști aprinzându-și țigări doar ca să poată minți că nu plâng, le-a intrat fumul în ochi.
De ce plângeau toți acești oameni? Plângeau pentru prima dată, literalmente, de mila țării lor. Plângeau fiindcă și-au dat seama, în aceste câteva zile în care România s-a transformat în monarhie, că ar fi putut fi altfel. Toată grandoarea pe care n-o vom mai întâlni la niciun eveniment din republica strâmbă în care trăim s-a transformat în emoție și lacrimi. Plângeau de milă și de ciudă: iată, regele coboară pe Calea Victoriei, iar noi rămânem cu dulăii aroganți ai democrației noastre. Clopotele de la Kretzulescu încep să bată și se face liniște. Miracolul tristeții și al liniștii. Acest popor adesea limbut a tăcut parcă pentru prima dată.
Continuarea, pe recorder.ro, 17 decembrie 2017.
