A circulat la un moment dat o glumă cu o compunere de două pagini “Calul a intrat în pădure și tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm, […] tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm până a ieșit din pădure.” Dacă ar fi trebuit să aibă 4 pagini compunerea? Nici o problemă. Mai mult ‘tâgâdâm’.
Așa și eu cu episodul 6. Ce-ar mai fi fost de povestit până la final? Aceleași lucruri. Mai mult din episodul 5 “Tradewinds”! Dar iată că a apărut un element inedit…teluric. Pentru mine au fost memorabile momentele din filmele cu navigatori în care marinarul din cuibul de cioară striga cât îl țineau puterile: “Pămâââânt! Pămâââânt!” spre marea bucurie a echipajului.
Mărturisesc că am avut impresia că am trișat un pic cu echipamentele de la bord. Pe vremuri, navigația se baza pe calculele și măsurătorile căpitanului ce rezultau intr-o poziție aproximativă, de cele mai multe ori necomunicată echipajului. Ținuți în relativă beznă, cu o senzație continuă de rătăcire în deșertul acvatic, strigătul “Pămâââânt! Pămâââânt!” venea pe neașteptate, ca o minune, un dar divin.
În cazul nostru, gps-ul ne inștiința în permanență unde suntem și, mai important, câte mile mai avem până la destinație. Iată deci că in ziua 22 vedeam ca mai avem 69 mile pana la destinatie si pământul urma sa se arate foarte curând. N-am avut răbdare. M-am trezit la ora 5.00, cu mai mult de o ora să răsară soarele și am ieșit pe punte. 55 de mile marine. Cartul meu incepea abia peste trei ore dar nu imi păsa. Ochii mei erau indreptati spre orizont. 49 mile, ora 6:12. Am primit cadou cel mai frumos răsărit din expeditie. 45 mile. Soarele se ridicase de un stânjen pe cer și începea să limpezească zările. 41 mile. Oare e un nor la orizont? Un val rătăcit? O iluzie a unei dorințe prea mari de a vedea ceva de prea devreme? Nu! Era real! Un pisc muntos…Grand Piton, relieful emblemă a insulei Santa Lucia! “Pămâââânt! Pămâââânt!” Și o fotografie prin lentila binoclului nostru să imortalizeze momentul!
Strigătul s-a propagat si electronic! Pe rând, soția mea, sora, tata, Valentinau primit mesajul. La fel si familiile/prietenii colegilor de echipaj. Chiar și acolo substantivul ce forma singur o propoziție și o întreagă poveste primea mai mulți de ‘â’!
Gata! Ajunsesem. Sau eram foarte, foarte aproape. Câteva mile. Lungi, foarte lungi. Cât niște sute de la mijlocul perioadei. Apoi linia de finish, demarcată de o baliză atât de obișnuită nouă, participanți la atâtea regatte. Cel mai lung traseu la regatele noastre din ultimii ani a fost de 60 mile marine – 24 ore. Aici traseul a fost de 2900 mile marine, 510 ore. Baliza era aceeași. Nava aceeași. Echipajul același. Sentimentul? Neprețuit!
The End. Oare? Pentru noi aventura continuă. Totul aici ne entuziasmează. Temperatura. Rodney Marina. Decorațiunile de Crăciun pe palmieri. Supraveghetoarele de supermarket cu căciuliță de crăciuniță pe care le vezi cand dai buzna înăuntru să respiri un pic de aer condiționat că altfel ai fi leșinat pe stradă insolat înăbușit. Engleza lor jamaicana. Romul local. Punchul cu rom de fapt. De fapt un cocktail cu rom local, fructul pasiunii, mango și piure de căpșuni, totul înghețat la nivel de sorbet. Apa oceanului cu temperatura perfectă de baie. Semnele/denumirile cu ‘West Indies’ sintagma ce-mi place la nebunie in acest context. Oamenii rasta, absolut comuni. Mirosul omniprezent de…mentă (??). Muzica reggae.
Când ajungi aici iti dai seama ca Bob Marley nu a fost un accident. A fost un vârf mondial al unei culturi ce până la urmă era condamnată să dea un asemenea artist lumii. Totul aici are aroma de reggae. Pana și muzica din mașinile cu gemuri fumurii cu roti ridicate sau low-riders, cu șoferi cu ochelari de soare si cotul scos pe geam e tot reggae…, dată tare si cred că puțin manelizată. Popul si rap-ul sunt considerate muzică exotică. Iar rockul/punkul/heavy metalul nu se ascultă deloc aici. No offence pentru fanii genului, dar mediul nu e compatibil cu astfel de piese. “Why the anger man? Bless.” :)))
Nu știu cum te simți când ajungi pe insula Santa Lucia în vacanță cu avionul. Dar știu cum te simți când ai traversat un ocean cu un velier sa ajungi aici. Când ai ajuns in Indiile de Vest purtat de vânt ca odinioară. Când ai strigat “Pămâââânt! Pămâââânt!”, după aproape o lună de numai apă. Te simți în vârful propriului tău Everest de sailor/skipper și tragi cu nesaț aer în piept. Aer cu aromă de mirodenii coloniale și reggae…
Nu vă mai urez bun cart înainte. E momentul să aruncăm ancora.
Dar vă mulțumesc pentru carturile făcute alături de noi. Am descoperit, odată reconectat la internet, că ați fost mai mulți decât mi-am imaginat.
Chapeau!
Ovidiu Drugan și Catalin Corduneanu, (foto) in Santa Lucia, Carribean, 12.12.2017
Mangalia News, cu respect! 🙂
