Eminescu este atât de mult al nostru, încât nici n‑am observat că am devenit ai lui”. [Nichita Stănescu]

0
327

LOGOSUL, ca act al gene­zei, in cre­a­tia emi­ne­sci­a­na
Pro­fe­sor E.C.Ninu

Mot­to: “Emi­ne­scu este atât de mult al nos­tru, încât nici n‑am obser­vat că am deve­nit ai lui”. (Nichi­ta Stă­ne­scu)
La înce­put a fost CUVÂNTUL, pe care vechii greci îl numeau LOGOS !
Câte reli­gii dau, oare, ast­fel, solu­ţia cre­a­ţi­ei, pen­tru ca, apoi, nodul gor­dian al mari­lor între­bãri des­pre naş­te­rea uni­ver­su­lui şi a omu­lui sã fie tãi­at de la sine: “Sã fie tãrie ! Şi a fost tãrie !… Sã fie luminã ! Şi a fost luminã !…”
Şi toa­te aces­tea doar pen­tru cã Dum­ne­zeu “a zis” şi pen­tru cã “Dum­ne­zeu a numit…”
Geor­ge Vie­ru, poe­tul mol­dav de pes­te Prut, îl numea pe Emi­ne­scu “Dum­ne­ze­ul nos­tru, al româ­ni­lor”.
Desi­gur cã bar­dul din Ipo­teşti, stã­pân al esenţei, adi­cã al CUVÂNTULUI, l‑a mânu­it cu pri­ce­pe­re şi cu iubi­re, dãruindu‑l seme­ni­lor sãi. Iar româ­nii au des­co­pe­rit, cu uimi­re, cã, întoc­mai aces­tui nou Dum­ne­zeu al lor, au şi ei harul celor aleşi.
Or, într‑o ast­fel de fili­a­ţie divinã, Emi­ne­scu a fost pe deplin conş­ti­ent de meni­rea sa: “Dum­ne­ze­ul geni­u­lui  m‑a sor­bit din popor cum soar­be soa­re­le un nour de aur din marea de amar”.
“Mânu­i­tor per­fect al lim­bii” (Titu Mai­o­res­cu), Mihai Emi­ne­scu s‑a trans­for­mat într-un ade­vãrat “mân­tu­i­tor” al ei (Lucian Bla­ga). Ast­fel, încã îna­in­te de ivi­rea lui Nichi­ta Stã­ne­scu, a îmblân­zit LOGOSUL, învã­lu­it în cea­ţã şi plu­ti­tor per­pe­tuu în hao­sul din care au încer­cat sã‑l scoa­tã îna­in­ta­şii sãi paşop­ti­şti, într‑o pri­pi­tã, deşi neza­dar­ni­cã tru­dã.
“Cre­ş­te­rea lim­bii româ­neşti”, pe care o lãsa­se cu lim­bã de moar­te Ienã­chi­ţã Vãcãres­cu, se cris­ta­li­za în sine, de la o eta­pã la alta.
“Cuvân­tul ce grãi­eş­te ade­vãrul” nu îi mai era, însã, sufi­cient tânãru­lui cu ochi adînci cât isto­ria. Îi tre­bu­ia ine­fa­bi­lul inex­pri­ma­bi­lu­lui, aşa cum îl vor abso­lu­ti­za sim­bo­li­ş­tii. Nu sã dezvã­lu­ie nudul, frus­tul ide­ii, ci s‑o suge­re­ze numai, pãstrându‑i şi potenţându‑i unda de mis­ter.
“Ecce homo, ecce Domi­nus!” Şi, oda­tã insta­lat comod în jilţul lim­bii, şi‑a aşe­zat de‑a stân­ga şi de‑a dreap­ta pe cei şi-au recu­nos­cut des­cen­denţa şi i‑au ido­la­tri­zat uni­ci­ta­tea: Tudor Arghezi, care a cobo­rât CUVÂNTUL pe pãmânt, materializându‑l, Lucian Bla­ga, gân­di­to­rul grav, care l‑a resa­cra­li­zat, învãluindu‑l în magia “EONULUI DOGMATIC”.
De aici, nean­ti­zat apa­rent, CUVÂNTUL revi­ne, mai puter­nic şi mai sta­bil, ieşit din el însu­şi, pen­tru a ne asi­mi­la  în UNIVERSUL SIMŢIRII, epu­i­zân­du-ne într-un halu­ci­nant “EXTASIS”, pe care numai “cel mai iubit din­tre poeţi”, Nichi­ta Stã­ne­scu, avea sã‑l expri­me într-un para­dox cele­bru: “Mate­ma­ti­ca s‑o fi scri­ind cu cifre, dar poe­zia nu se scrie cu cuvin­te.”
Cu “colţul ini­mii” a scris‑o şi cel rãtã­cit în lume, lãsând înlã­cri­ma­ţi codrul şi pãdu­rea, în dorul pus­ti­e­tãţii: “O, rãmâi, rãmâi la mine, / Te iubesc atât de mult !…”
Anti­ci­pa, ast­fel, mare­le Emi­ne­scu sen­ti­men­tul halu­ci­nant al dez­rã­dã­cinãrii celui aple­cat, prea devre­me pen­tru vâr­sta lui, pes­te mari­le între­bãri ale lumii, pe care Sfin­xul, mai devre­me sau mai târ­ziu, le pune fie­cãru­ia din­tre noi. Şi toc­mai pe el Emi­ne­scu l‑a învins, pre­cum Oedip, neş­ti­ind cã-şi sem­na, cu slo­ve de sân­ge, ine­xo­ra­bi­lul sfârşit. A fost toc­mai aceas­ta, desi­gur, dra­ma sa,  cea a OMNIPOTENŢEI, iar nu cea a nepu­tinţei. Adi­că toc­mai ceea ce un cri­tic basa­ra­bean numea, inspi­rat, “dra­ma tre­ce­rii de la cunoa­ş­te­rea de ceva la cunoa­ş­te­rea de NIMIC.” (Mihai Cim­poi, « Căde­rea în sus a Lucea­fă­ru­lui »)
Şi aşa s‑a fãcut cã toc­mai LUI i‑a fost sor­tit sem­nul infi­ni­tu­lui, pe care, abso­lut volun­tar, şi l‑a gra­vat pe bron­zul fru­nţii.
MELOSUL emi­ne­scian izvo­reş­te, cu lim­pe­zi­me şi pute­re, dintr‑o con­ti­nuã pen­du­la­re între “PLUSUL” şi “MINUSUL” cunoa­ş­te­rii, dupã cum mis­te­rul artei sale se află, deo­po­tri­vă, atât în “ZENIT”, cât şi în “NADIR latent”.
“LÃSAŢI COPIII VINà LA MINE !” La che­ma­rea LUI, mici şi mari, das­cãli sau dis­ci­poli, se reu­nesc pen­tru a împru­mu­ta “LUMINà DIN LUMINÔ de la cel care, chiar dacã numai pen­tru o cli­pã, şi‑a gãsit fugar popas al spi­ri­tu­lui în cuge­te­le noas­tre. Numai aşa  se face că vibra­ţia ini­mi­lor noas­tre are ceva din cea a veş­ni­cu­lui uni­vers.
Aco­lo, sus, dea­su­pra noas­trã, pâl­pîie o stea, ocro­tin­du-ne şi ghi­dân­du-ne.
Iar nume­le ei a fost sã fie EMINESCU !


Emi­ne­scu şi marea
de pro­fe­sor E.C.Ninu

(Eseu dis­tins cu Pre­mi­ul I, la con­cur­sul Aso­ci­a­ți­ei Cul­tu­ral-Ști­in­ți­fi­ce „Vasi­le Pogor”, din Iași, în 10.12.2011, publi­cat în revis­te­le „Arma Pon­ti­că” și „Dobro­gea lite­ra­ră”)

Din­tot­dea­u­na, spec­ta­co­lul pe care l‑a ofe­rit marea celor care au venit în con­tact cu ea a invi­tat la con­tem­pla­ţie.
Din mss. 2.261, ce ar fi putut viza publi­cisti­ca, reie­se cã nici Emi­ne­scu nu a putut sã i se sutra­gã, jus­ti­fi­când dife­enţi­e­ri­le de cul­tu­rã între popoa­re, ca pro­mo­tor posi­bil al pro­gre­su­lui:
“Marea  n‑ar face valuri şi n‑ar avea abso­lut nici o miş­ca­re, ci apa sa ar putrezi şi s‑ar brãhni, dacã tem­pe­ra­tu­ra ei ar fi pre­tu­tin­deni ega­lã; ome­ni­rea ar putrezi în coru­pţie, spe­culã şi por­no­cra­ţie, dacã  n‑ar exis­ta între popoa­re deo­se­biri de cul­tu­rã şi, mai ales, de via­ţã.”
Pro­za emi­ne­sci­anã, anti­ci­pând evo­lu­ţia celei româ­neşti, pre­zin­tã des­cri­eri plas­ti­ce ale mãrii, atât în tex­te antu­me (Ceza­ra), cât şi în cele pos­tu­me (Toma Nour în gheţu­ri­le sibe­rie­ne), însã este vor­ba des­pre mãri…strãine, fie ele meri­dio­na­le, fie pola­re.
Marea Nea­grã o va fi zărit Mihai Emi­ne­scu, pen­tru pri­ma şi ulti­ma oarã, în iunie 1881, când, sosit la Con­stanţa, pen­tru zece zile, dupã ce revã­zu­se Giur­gi­ul, avea sã‑i scrie celei pre­des­ti­na­te — Vero­ni­ca Micle (nãs­cu­tã tot în 1850 şi dece­da­tã, prin sinu­ci­de­re, în ace­la­şi an,1889, cir­ca douã luni mai târ­ziu de dis­pa­ri­ţia poe­tu­lui, la mănăs­ti­rea Vãra­tic).
Conţi­nu­tul ilus­tra­tei sale are un accen­tu­at carac­ter afo­ris­tic: “La anul sã ştii cã venim amân­doi aci, bãi­le de mare întãresc şi grã­besc bãtãi­le ini­mii. Cu toa­te cã omul pare a înti­neri de ele, pri­vi­rea mãrii lini­ş­teş­te, mai ales sufle­te­le furtunoase.”(Augustin Z.N.Pop, “Pe urme­le lui Emi­ne­scu”, 1978)
Marea, ca motiv al cre­a­ţi­ei sale, este de fac­tu­rã roman­ti­cã, în pri­ma şi a doua eta­pã a liri­cii sale, dar abia în ulti­ma peri­oa­dã, de dupã 1877, când se fixea­zã la Bucu­reşti, la reda­cţia zia­ru­lui con­ser­va­tor Tim­pul, ele­men­te­le unei noi dire­cţii în poe­zia euro­peanã pãtrund în ope­ra sa.
Ar fi  fost lucru tare de mira­re dacã “poe­tul nepe­re­che” (G. Căli­ne­scu) nu ar fi luat ati­tu­di­ne sau dacã n‑ar fi expe­ri­men­tat rea­cţia fran­ce­zã la poe­zia des­crip­ti­vis­tã par­na­si­anã, cunos­cu­tã sub nume­le de sim­bo­lism. Mai ales cã i‑ar fi dat ghes s‑o facã şi uri­a­şa sa sete de cul­tu­rã (a se vedea, în acest sens, cita­tul mai­o­res­cian din arti­co­lul “Emi­ne­scu şi poe­zi­i­le lui”, publi­cat cu oca­zia morţii poe­tu­lui naţio­nal, în 1889: “cul­tu­ra sa stã la nive­lul între­gii cul­turi euro­pe­ne”), atri­but firesc al geni­a­li­tãţii. Dar şi mun­ca de gaze­tar (1877–1883) la o publi­ca­ție cen­tra­lã, cum era  Tim­pul şi, desi­gur, dis­pu­ta, cele­brã la vre­mea ace­ea, din­tre el şiA­le­xan­dru Mace­don­ski. Aces­ta din urmã deja teo­re­ti­za­se sim­bo­lis­mul, aflat încã în faşã, cãci se sin­cro­ni­za­se deplin cu lite­ra­tu­ra fran­ce­zã şi exer­sa chiar cu des­tul suc­ces sim­bo­lis­mul instru­men­ta­list. Nu se putea, aşa­dar, ca Emi­ne­scu sã nu fi coche­tat cu un ciu­dat expe­ri­ment nova­tor ce avea sã revo­lu­ţio­ne­ze liri­ca euro­peanã.
Dacã cita­di­nis­mul emi­ne­scian este mai greu sãex­pli­ce rafi­na­men­tul este­tic, ca ati­tu­di­ne anti­ru­ra­lã, întru­cât s‑ar dezi­ce, ast­fel, de cre­zul artis­tic roman­tic  al inte­grãrii şi comu­niu­nii cu natu­ra, spe­ci­fic celor­lal­te douã eta­pe, poe­zia mãrii pare a‑l fi atras pe poet, cãci îi ofe­rea, ast­fel, sufi­cient rea­zem sufle­tesc pen­tru eva­ziu­nea exo­ti­cã.
În afa­ra arhi­cu­nos­cu­tei capo­do­pe­re Mai am un sin­gur dor (inclusã în edi­ţia mai­o­res­ci­anã Poe­sii, din decem­brie 1883), alte nume­roa­se poe­me mari­ne, deşi pos­tu­me,  demon­strea­zã frec­venţa aces­tui motiv.
Des­ti­nul nu prea l‑a aju­tat pe poet nici dupã moar­te, cãci cine ar fi putut cre­de cã Titu Mai­o­res­cu, mare­le admi­ra­tor şi povãţu­i­tor al înce­pu­tu­ri­lor sale lite­ra­re, a putut sã‑l con­dam­ne pe poet la uita­re, lãsând mult timp nepu­bli­ca­te cir­ca douã lãzi cu manu­scri­se?
Intri­gat pes­te mãsu­rã, Con­stan­tin­No­ica, în Intro­du­ce­re la mira­co­lul emi­ne­scian, pre­ci­za cã, abia în urma scan­da­lu­lui pro­vo­cat de Aca­de­mia Românã, a fost obli­gat mare­le cri­tic lite­rar Mai­o­res­cu sã le cede­ze, în 1902, mult prea târ­ziu însã (13 ani de nefo­lo­sinţã !), pen­tru ca alţi cer­ce­tã­tori ai vre­mii, un Miha­il Dra­go­mi­res­cu, un Nico­lae Ior­ga, un Sex­til Puş­ca­riu etc., sã fi putut demon­stra, la timp, ape­ti­tul pen­tru înno­ire al poe­tu­lui obo­sit de sem­ne­le neier­tã­toa­re ale bolii. Ca ata­re, sufle­teş­te, Mihai Emi­ne­scu avea pre­dis­po­zi­ţia nece­sa­rã cul­ti­vãrii unui refu­giu apro­pi­at de cel vãdit roman­tic. Eva­zi­o­nis­mul sãu dove­dea o altã ţinu­tã şi o altã valoa­re intrin­se­cã.
Dar iatã cre­a­ţi­i­le liri­ce având în prim-plan marea, une­le puter­nic romanţa­te, alte­le, de dupã 1880, trã­dând par­ti­cu­la­ri­tãţi sim­bo­lis­te: Lida (1866), Când marea (1869), Când pri­veşti oglin­da mãrei (1869), Cine‑i ? (din dra­ma Stea­ua mãrii, 1869), Unda spu­mã (1869), Prin nopţi tãcu­te (1869), Adân­ca mare (sonet), Cum ocea­nu-ntãrâ­tat (1873), Mur­mu­rã gla­sul mãrii (1873), În fereas­tra din­spre mare (1876), Cobo­rârea ape­lor (1876), C esu­flet trist… (1880), Din­tre sute de catar­ge (1880), Cu pân­ze­le-atâr­na­te (1880), cãro­ra, desi­gur, li se pot adãu­ga şi ver­su­ri­le exce­pţio­na­le din fina­lul poe­mu­lui Împãrat şi pro­le­tar sau cele de la înce­pu­tul Lucea­fãru­lui, cu nume­ro­se­le sale vari­an­te: Dacã iubeşti fãrã sã speri (1882), Şi oare tot n‑aţi înţe­les (1882), Sã fie sara‑n asfinţit (1882), Un far­mec trist şi ne-nţe­les (1882) etc.

      Com­pre­hen­siuni cu ino­va­ţi­i­le for­ma­le sim­bo­lis­te de mai târ­ziu demon­stra mare­le poet în ast­fel de mari­ne, chiar dacã une­le din­tre ele expli­cã tre­ce­rea la ver­sul alb, prin inter­me­di­ul metru­lui antic:
“Mare, poar­tã pe unde­le tale corã­bii,
Une­le gre­le ne-adu­cã aur din Orfir,
Alte­le ‑nfo­ia­te de roze de-Egi­pet
Vinuri şi smir­nã…”
(“Mur­mu­rã gla­sul mãrii”)
Cu poe­zia “Din­tre sute de catar­ge”, mãr­tu­ri­i­le vãdind pre­o­cu­pãri sim­bo­lis­te cresc instan­ta­neu, cãci nume­roa­se­le for­me ale repe­ti­ţi­ei con­cu­rã, aici, la rea­li­za­rea muzi­ca­li­tãţii ver­su­ri­lor, prin­ci­piu de pri­mã impor­tanţã pen­tru sim­bo­li­şti. Ast­fel, ver­sul-refren Valu­ri­le, vân­tu­ri­le are la bazã un subiect mul­ti­plu, cu topi­cã inver­sa­tã, într-un para­le­lism sin­tac­tic vãdit, cu ver­suri-refren, în pri­me­le douã stro­fe inte­ro­ga­ti­ve sau în ulti­me­le, enu­nţi­a­ti­ve, cu carac­ter gno­mic:

Din­tre sute de catar­ge
Care lasã malu­ri­le,
Câte oare le vor spar­ge
Vân­tu­ri­le, valu­ri­le?

Din­tre pãsãri cãlã­toa­re,
Ce strã­bat pãmân­tu­ri­le,
Câte-or sã le-nece oare
Valu­ri­le, vân­tu­ri­le?

De‑i  goni, fie noro­cul,
Fie ide­a­lu­ri­le,
Te urmea­zã în tot locul
Vân­tu­ri­le, valu­ri­le.

Ne-nţe­les rãmâ­ne gân­dul
Ce-ţi strã­ba­te cân­tu­ri­le,
Zbo­a­rã veci­nic, îngânându‑l
Valu­ri­le, vân­tu­ri­le.”

Sã fie, oare, în ulti­ma stro­fã, un alt prin­ci­piu sim­bo­list, vizând mesa­jul volun­tar inde­fi­nit, echi­voc, al liri­cii sau regre­tul roman­tic al incom­pa­ti­bi­li­tãţii scho­penhau­e­rie­ne a celor douã lumi – cea a omu­lui de rând şi cea a  omu­lui de geniu?
Din ace­ea­şi peri­oa­dã, dupã cum se poa­te obser­va, datea­zã şi cea­lal­tã minu­s­culã biju­te­rie liri­cã, “Ce suflet trist”, în care pesi­mis­mul depãşeş­te faza roman­tis­mu­lui facil, pen­tru a‑i potenţa efec­tul ide­a­tic. Poa­te fi şi aceas­ta o transcen­de­re de la cunos­cu­tul le mal du siè­cle, deve­nit arti­fi­ci­al şi banal, la ceea ce tot fran­ce­zii vor numi cu sin­tag­ma les  poè­tes mau­dits.

Ce suflet trist mi-au dãru­it
Pãrinţii din pãrinţi,
De-au încã­put numai în el
Atâ­tea sufe­rinţi?

Ce suflet trist şi fãr-de rost
Şi din ce lut inert,
Cã dup-atâ­tea amã­giri
Mai spe­rã în deşert?

Cum nu se sim­te bles­te­mat
De‑a duce‑n veci nevoi?
O, valuri ale sfin­tei mãri,
Lua­ţi-mã cu voi !”

Dacã eta­pa roman­tis­mu­lui emi­ne­scian fuse­se, ast­fel, depãşi­tã, în pos­tu­me se poa­te obser­va cã suges­tia e mult mai accen­tu­a­tã, dupã 1880, iar muzi­ca­li­ta­tea emi­ne­sci­anã tin­de, for­mal pro­zo­dic, spre acel ut musi­ca poe­sis, la care aspi­rau sim­bo­li­ş­tii.
Moti­vul mării suge­rea­zã un firesc sen­ti­ment al nesfârşi­tu­lui. Scri­i­to­rul ger­man Tho­mas Mann (“Casa Boo­den­brok”), fãcea chiar o para­le­lã între mun­te şi mare, acordându‑i supre­ma­ţia ulti­mei, prin infi­ni­tul con­tem­pla­tiv, în com­pa­ra­ţie cu con­cre­teţea trãi­rii ime­di­a­te, la care invi­tã mun­te­le.
Depãr­ta­rea este, în poe­zia lui Emi­ne­scu, “mai puţin o suges­tie spe­ci­fic sim­bo­lis­tã, cât, mai degra­bã, o transã roman­ti­că … Dorul de necu­nos­cut sau anco­ra­rea în necu­nos­cut e o cãlã­to­rie fan­tas­ti­cã, şi nu o eva­ziu­ne geo­gra­fi­cã, la Eminescu.”(Emil Manu, “Roza vân­tu­ri­lor. Iti­ne­ra­re cul­tu­ra­le”, 1980, p.192)
Anti­ci­pând, aşa­dar, înno­iri­le revo­lu­ţio­na­re ale sim­bo­lis­mu­lui euro­pean, Emi­ne­scu le impri­mã ceva din struc­tu­ra sa pur roman­ti­cã, demon­strând, încã o dată, ape­tenţa pen­tru ino­va­ţie, nu numai de fond, ci şi pur for­ma­lã.

Magul călă­tor în ste­le
Mot­to:

În tării sta soa­re­le, în crugu‑I, spre‑a salu­ta pla­ne­ții…”  (Mihai Emi­ne­scu)

Mai poa­te-acum cuvân­tul să ne-ndu­re,
Inimi plă­pân­de, răsfirate‑n haos,
Hrănite‑n van, cu șoap­te de pădu­re?
Alean, bal­sam în al sim­ți­rii naos,
Iveș­te roua în icoa­ne pure!

E vre­me de-ntre­bări făr-de răs­puns…
Mai  lasă, Doam­ne, robii cer­ce­tă­rii!
Iscoa­da min­ții, sufle­tul ascuns
Ne propulsează‑n infi­ni­tul zării.
E vre­me de-ntre­bări făr-de răs­puns…
Ste­la­re cruguri‑s cli­pă amâ­nă­rii:
Cum mirul, de pe frun­tea sa‑i ajuns
Un  geniu, prins‑n bra­țe­le-aștep­tă­rii?

de Emil-Cor­ne­liu Ninu (15 ianu­a­rie 2015).


MangaliaNews.ro, 14 ianu­a­rie 2017.


https://www.mangalianews.ro/
piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele