Pe Gheorghe Dumitraşcu îl ştiam de la televizor şi din ziarele anilor 90. Îl ştiam, deşi mai corect ar fi să spun că aveam o groază de preconcepţii despre domnia sa, din perioada în care participasem, prin 1994-1995, la mitingurile ASUB împotriva PDSR. Când eşti tânăr, nu vezi copacii de pădure. În mod reflex, gândeam că cineva din PDSR nu poate fi decât un retrograd, un conservator, un comunist.
Târziu, în primăvara târzie a anului 2014, aveam să-l întâlnesc, în carne şi oase, în biroul lui Virgil Coman de la Arhivele Naţionale. Abia ieşise de sub tipar „Columbia-spectacolul morţii”. Dădusem o fugă să-i duc un exemplar, cald, lui Virgil Coman, în biroul lui din clădirea care adăpostise, în anii 50, centrul de coordonare a coloniilor de muncă forţată de la Canalul Morţii. Acolo, în biroul în care mi-i imaginasem de multe ori pe Eftimie Cozmici şi pe Augustin Albon (făceam exerciţiul ăsta împreună cu Dorian Hapurnea), acolo erau acum Virgil Coman şi profesorul Dumitraşcu. I-am întins mâna şi m-am prezentat.
– „Ghiţă Dumitraşcu” – mi-a răspuns fostul senator, după care s-a scuzat că nu se poate ridica şi m-a poftit să mă aşez pe celălalt scaun liber din faţa biroului ocupat de Virgil Coman. M-a surprins simplitatea, modestia şi familiaritatea lui. Cred că am discutat o jumătate de oră. Îl interesa cât am surprins din procesul sabotorilor, dacă am citit cartea Doinei Jela, dacă am găsit lista victimelor de la Cernavodă, dacă am fost la arhive, la Bucureşti… Nişte ochi mari, neobosiţi şi însetaţi de lumină contrastau cu mâinile care-i tremurau, cu trupul istovit, cu vocea plăpândă.
În 2015, am publicat împreună cu Sorin Colesniuc „O istorie a oraşului Cernavodă”. Profesorul Dumitraşcu a acceptat să participe la lansare şi să ne prezinte cartea. Mi-a revenit sarcina să-l iau de acasă. În drum spre Cernavodă, am tot discutat. Era nedumerit de ce scrisesem acolo despre anexarea Dobrogei la statul român, de ce nu folosisem cuvântul unire. I-am explicat că am folosit terminologia folosită chiar în documentele vremii. Dar îi plăcea cartea. Îi plăceau intertitlurile. Îi plăcea abordarea.
După lansare, am acceptat invitaţia primarului de atunci din Cernavodă, Gheorghe Hânsă, de a merge la masă. Cred că eram în jur de zece persoane. Profesorul Dumitraşcu s-a aşezat în capul mesei. A comandat o ciudăţenie, nu mai ştiu cum se numea, dar erau nişte feliuţe crude de somon, cu ceva condimente. O doamnă care era la toaletă în timp ce profesorul comandase, când a revenit la masă a declarat solemn că vrea să mănânce ce mănâncă şi dom` profesor. „Sigur?! – a întrebat el, mustăcind. „Sigur” – a răspuns doamna crezând că-l flatează. Admiratoarea profesorului s-a hrănit mai mult cu poveştile savuroase pe care ni le-a spus acesta în timpul mesei.
În drum spre Constanţa, mi-a vorbit despre şcoala românească de la Silistra, despre învăţătorul Costache Petrescu, despre familia Chireştilor, despre Nisipariul său natal şi despre livada din Valu. La un moment dat a aţipit.
Aşa l-am cunoscut. Somn lin, domnule profesor! Condoleanţe, Lavinia Dumitrașcu! Condoleanţe, Constanţa!
Adrian Carlescu, 18.01.2017.
