VIRGIL STAN — Plânsul puiului de lebădă

0
443
Booking.com

Plansul puiului de lebada Virgil-Stan

Afa­ră, vân­tul tur­bat al Dobro­gei sufla puter­nic, spul­be­rând zăpa­da aşe­za­tă pes­te între­gul oraş, în cele trei zile de nin­soa­re con­ti­nuă.

Un ger năpra­s­nic, cum nu a mai fost pe lito­ral din 2006, a înce­put să îngheţe marea la mal.

Sto­lul de lebe­de stă­tea la adă­pos­tul digu­lui din zona hote­lu­lui „Man­ga­lia”, plu­tind pe apa puţin adân­că. Erau toa­te cele 36 lebe­de adu­na­te în fami­lii, care, între­gul an, au încân­tat pri­vi­ri­le turi­ş­ti­lor şi ale local­ni­ci­lor.

Nu exis­tau riva­li­tă­ţi între gru­pu­ri­le de păsări, însă fie­ca­re fami­lie avea un mas­cul domi­nant, care o con­du­cea, iar în caz de agre­siu­ne exter­nă, se lup­ta cu agre­so­rul ce dădea târ­coa­le vre­u­nei feme­le din gru­pul său.

Acest feno­men este mai rar întâl­nit la lebe­de, dar nu exclus. Mai sunt situ­a­ţii când se cion­dă­nesc între ei capii de fami­lii.

Lebe­de­le stă­teau adă­pos­ti­te, plu­tind agi­ta­te la picioa­re­le sta­bi­lo­po­zi­lor din incin­ta bazi­nu­lui şi se încă­l­zeau între ele, ferin­du-se de urgia de afa­ră. Prin­tre cele cu vechi­me pe lito­ral, se aflau şi puii din vara aceas­ta, fără expe­rienţă şi fără adap­ta­re la urgia vre­mii de afa­ră. Încă aveau pene­le colo­ra­te gri, abia din anul trei de via­ţă devin albe com­plet.

Valu­ri­le se izbeau cu forţă de diguri, arun­când cu furie apa înspu­ma­tă pes­te îngră­mă­di­rea de pie­troa­ie şi sta­bi­lo­pozi, apoi se împră­ş­ti­au pe supra­fa­ţa digu­lui, altă­da­tă loc de pro­men­a­dă al turi­ş­ti­lor sosi­ţi vara la mare, mai ales sea­ra, sub raze­le lunii şi ale ilu­mi­na­tu­lui public de pe fale­ză.

La fie­ca­re val, se depu­nea un strat subţi­re de ghea­ţă, care deve­nea în timp din ce în ce mai gros. La un moment dat, mas­cu­lul domi­nant al câr­du­lui ieşi din apă şi se adă­pos­ti pe pla­jă, sub malul fale­zei. L‑a urmat între­gul cârd şi stă­teau toa­te păsă­ri­le strân­se la un loc, pen­tru a se feri de urgia ier­nii. Nici­o­da­tă nu a mai fost o ase­me­nea vre­me, de când aces­te lebe­de s‑au acli­ma­ti­zat şi nu au mai pără­sit lito­ra­lul, pen­tru a însoţi sto­lu­ri­le de păsări migra­toa­re. Doar acum trei ani a mai fost un ase­me­nea ger cum­plit, când marea a îngheţat la mal cum spu­neam, pes­te două sute de metri spre larg. Atunci, la Con­stanţa, local­ni­cii trans­for­ma­se­ră zona îngheţa­tă boc­nă, într-un ade­vă­rat pati­noar.

Noap­tea se apro­pia de întâm­pi­na­rea zori­lor. Era o noap­te întu­ne­coa­să, fără ste­le şi fără posi­bi­li­ta­tea de orien­ta­re. Doar lică­ri­tul slab al becu­lui de veghe de la sta­ţiu­nea mete­o­ro­lo­gi­că de lân­gă hotel, mai arun­ca câte o dâră de lumi­nă spre câr­dul de lebe­de îngheţa­te.

lebede-iarna-la-mangalia-2

Zori­le înce­peau să-şi facă apa­ri­ţia. Situ­a­ţia era dezo­lan­tă. Valu­ri­le se repe­zeau cu forţă în mal, arun­când cu pute­re sute de hec­to­li­tri de apă rece spre câr­dul de lebe­de. Stra­tul de ghea­ţă îşi mărea con­ti­nuu dimen­siu­ni­le. Cum înce­pu să se mijeas­că de ziuă, mas­cu­lul domi­nant se îndrep­tă spre pla­jă, îşi luă întrea­ga comu­ni­ta­te de păsări gra­ţi­oa­se şi se ridi­că în zbor, îndrep­tân­du-se spre lacul „Saturn”, lac situ­at la mar­gi­nea Man­ga­li­ei, între sta­ţiu­ni­le Saturn şi Venus, lac cu apă mică, cu hra­nă şi cu adă­pos­tul ofe­rit de pâl­cu­ri­le de stuf.

Aici, lebe­de­le se puteau adă­pos­ti împo­tri­va vitre­gi­ei vre­mii şi aveau ca hra­nă peş­ti­şo­rii amorţi­ţi în apa îngheţa­tă. Între­gul cârd ate­ri­ză pe luci­ul lacu­lui, gru­pân­du-se apoi spre mal. Apoi, înce­pu pes­cu­i­tul, afun­dân­du-şi cio­cu­ri­le în mâl şi cău­tând molu­ş­te sau peş­ti­şori.

Gerul strân­gea tare şi vân­tul sufla cu pute­re şuie­rând prin­tre stu­furi. Sesi­zând peri­co­lul îngheţă­rii apei, gân­sa­cul domi­nant ieşi pe un pla­ur din tur­bă şi stuf, cu între­gul cârd de lebe­de după el. Doar un pui nevol­nic şi neex­pe­ri­men­tat mai rămă­se­se să cau­te de mân­ca­re, ignorând peri­co­lul de‑a rămâ­ne pri­zo­ni­e­rul gheţii.

Gerul îşi inten­si­fi­că tăria, vân­tul sufla tot mai tare. Întrea­ga supra­fa­ţă de apă se cris­ta­li­ză instan­ta­neu, prin­zând pui­ul de lebă­dă în ghea­re­le necru­ţă­toa­re ale gheţii. Văzând că nu mai poa­te îno­ta spre pla­ur, pui­ul înce­pu să stri­ge după aju­tor.

Tot gru­pul de pasări intră în pani­că. Ţipau, băteau din aripi por­nind spre malul pla­u­ru­lui, sau se retră­geau într‑o gălă­gie gene­ra­lă, chemân­du-şi pui­ul pe pla­ur.

Păsă­ri­le cu expe­rienţă, au înce­put să spar­gă cu cio­cu­ri­le ghea­ţa subţi­re de la mal, încer­când să ajun­gă la pui, pen­tru a‑l sal­va. Se agi­tau cu ari­pi­le, învâr­tin­du-se mereu în porţiu­ni­le spar­te, ca apa să nu îngheţe la loc, însă gerul era prea puter­nic, iar pui­ul prea depar­te. Deja, exis­ta ris­cul ca între­gul stol să rămâ­nă pri­zo­ni­e­rul gheţii nemi­loa­se.

Doar la câţi­va metri de gru­pul de păsări, pui­ul plân­gea după aju­tor, văzând cum ele por­nesc spre pla­ur, abandonându‑l. Plân­gea pui­ul, plân­geau şi lebe­de­le, scoţând sune­te de jale. Erau nepu­tin­cioa­se. Nu aveau cum să‑l aju­te pe nesă­bu­i­tul pui. Într-un târ­ziu, s‑au retras toa­te pe pla­ur, pen­tru a nu pieri între­gul stol în cap­ca­na gheţii. Afa­ră, gerul deve­ni din ce în ce mai tăi­os.

Pes­te drum, a înce­put să îngheţe la mal şi marea. Sta­bi­lo­po­zii şi bolo­va­nii de pia­tră erau deja albi şi aco­pe­ri­ţi cu ţurţuri de ghea­ţă. Doar pui­ul de lebă­dă mai era cap­tiv în apa lacu­lui „Saturn” şi plân­gea în strân­soa­rea gheţii, însă gla­sul său era din ce în ce mai slab.

Deo­da­tă, căţe­lu­şa Mol­da, o corci­tu­ră mai­da­ne­ză, cu picioa­re­le scur­te şi strâm­be, ce se pri­pă­şi­se pe lân­gă clă­di­rea bufe­tu­lui sezo­ni­er al soci­e­tă­ţii ADRAS, auzi ţipă­tul de dis­pe­ra­re al pui­u­lui de lebă­dă şi aler­gă repe­de la malul apei. Apoi făcu ime­di­at calea întoar­să şi lătră la uşa paz­ni­cu­lui, râcâind tocul uşii cu ghea­re­le, pen­tru a‑i atra­ge atenţia aces­tu­ia să iasă afa­ră, pe gerul care cră­pa pie­tre­le.

Moş Ghi­ţă zis „Mami” pen­tru că el aşa le spu­nea tutu­ror când se adre­sa cui­va, şi care păzea de ani de zile aceas­tă clă­di­re, moţă­ia la căl­du­ra unui calo­ri­fer elec­tric. Era cald şi bine în came­ră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Mol­da lătrând şi îşi puse între­ba­rea: “Cine dra­cul să apa­ră, pe o ase­me­nea vre­me vitre­gă?”

Mol­da însă, lătra cu pute­re la uşa came­rei, scor­mo­nea cu lăbu­ţe­le tocul uşii, apoi fugea spre malul lacu­lui, într-un “du-te, vino” neîn­ce­tat. În faţa bufe­tu­lui stră­lu­cea un bec cu vapori de mer­cur, ca o stea cereas­ca. Când Ghi­ţă se uită pe fereas­tră, văzu cur­se­le repe­ta­te ale căţe­lu­şei.

Aceas­ta râcâia cu insis­tenţă la uşa sa, lătrând con­ti­nuu. Paz­ni­cul nu prea avea chef să pără­seas­că căl­du­ra came­rei, să vadă ce vrea căţe­lu­şa. Din­spre lac nu putea să vină niciun peri­col, care să ame­ninţe sigu­ranţa clă­di­rii afla­tă în paza sa.

Totu­şi, ener­vat de insis­tenţe­le căţe­lu­şei şi intri­gat de cur­se­le aces­te­ia pes­te şosea, spre malul lacu­lui, îşi învin­se repul­sia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urme­le Mol­dei, luân­du-şi pe umeri şuba sa căl­du­roa­să.

Ajun­gând împre­u­nă cu căţe­lu­şa pe malul apei îngheţa­te şi văzând pui­ul de lebă­dă, prins în strân­soa­rea nemi­loa­să a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu sea­ma de situ­a­ţie.

Ştia că apa este mică, însă nămo­lul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repe­de spre clă­di­rea bufe­tu­lui, de unde înce­pu să care pe mal bla­tu­ri­le mese­lor folo­si­te vara la ser­vi­rea cli­enţi­lor. Aşe­ză un blat pe ghea­ţă, apoi păşi pe el, montând altul în con­ti­nu­a­re, până când ajun­se la pui­ul de lebă­dă.

Ghea­ţa se spăr­gea sub gre­u­ta­tea omu­lui, dar bla­tul de masă nu se scu­fun­da mai mult de câţi­va cen­ti­me­tri, abia de îi uda cizme­le. Doar că tre­bu­ia să fie atent şi să-şi menţi­nă echi­li­brul, alt­fel se putea trezi căzut în mocir­la de pe fun­dul lacu­lui. În sfârşit, ajun­se foar­te aproa­pe de pui. Pasă­rea ştia că nu îi este duş­man, fiind obi­ş­nu­i­tă cu pre­zenţa oame­ni­lor, aşa că se lăsă lua­tă din apă, după ce Ghi­ţă spar­se ghea­ţa din jurul ei.

Cu pui­ul în bra­ţe şi fugind cât îl ţineau picioa­re­le lui bătrâ­ne, Ghi­ţă intră în came­ra încă­l­zi­tă şi, acoperindu‑l cu o hai­nă, îi cer­ce­tă ari­pi­le şi picioa­re­le. Con­sta­tând, cu regret, că are un picior frac­tu­rat, îl lăsă puţin şi reve­ni din maga­zia pen­tru mate­ri­a­le cu o scân­du­ri­că, din care, cu aju­to­rul cuţi­tu­lui, con­fe­cţio­nă repe­de două ate­le.

Pui­ul fuse­se prins de ghea­ţă, exact pe înche­ie­tu­ra unu­ia din­tre picioa­re, care fiind plă­pând, se frân­se­se. Nu va mai putea mer­ge câte­va săp­tămâni, însă de zbu­rat va zbu­ra şi va îno­ta, după vin­de­ca­rea com­ple­tă, la fel de bine ca şi îna­in­te de acci­dent.

După aceas­tă ope­ra­ţie, se hotă­rî să‑l păs­tre­ze în came­ră, până la vin­de­ca­rea picio­ru­lui. Aşa va avea şi el o ocu­pa­ţie, nu se va mai plic­ti­si şi poa­te îl va îmblânzi. Nu era o pro­ble­mă să‑l păs­tre­ze câte­va zile.

Lebe­de­le erau învă­ţa­te cu pre­zenţa oame­ni­lor, care le adu­ceau aproa­pe zil­nic de mân­ca­re în tot tim­pul anu­lui. Când îi văd, ies pe mal şi mănân­că direct din mâna lor, mai ales de la copii.

lebede-la-mangalia-foto-rux-georgescu-4

A urmat o peri­oa­dă de timp, în care pui­ul, cu picio­rul între ate­le, păşea greu, şchi­o­pă­tând prin căl­du­ra came­rei, fără să se mai fereas­că de sal­va­to­rul său. Ridi­ca ari­pi­le încer­când să se echi­li­bre­ze şi ţipa, din când în când, chemân­du-şi fami­lia. Nu era mof­tu­ros, mân­ca fără nazuri pâi­nea pusă de paz­nic într‑o far­fu­rie.

Se va obi­ş­nui cu tim­pul!”, îşi spu­nea Ghi­ţă. Tre­bu­ia să‑i dea un nume, ca să‑l poa­tă stri­ga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pen­tru că era sal­vat din ghia­re­le gheţii, s‑a gân­dit să‑l bote­ze Gheţuş.

Acum Ghi­ţă avea o nouă ocu­pa­ţie şi, de ase­me­nea, un nou pri­e­ten, care îi ţinea de urât în lun­gi­le nopţi de plic­ti­sea­lă.

Ziua, paz­ni­cul tre­bu­ia să mear­gă aca­să, să-şi ia de mân­ca­re şi să se schim­be de îmbră­că­min­te. Soţia sa, geloa­să din fire, nici la bătrâ­neţe nu‑l slă­bea, mai ales că‑l ştia sin­gur pe malul mării, unde putea să pri­meas­că ori­ce vizi­tă. Văzându‑l că de la o vre­me îşi ia mai mul­tă hra­nă ca de obi­cei, a deve­nit bănu­i­toa­re, când îl vedea îndesând în sacoşă o pâi­ne şi jumă­ta­te. Ba mai lua şi tot ce era comes­ti­bil prin casă, în gene­ral pro­du­se de pani­fi­ca­ţie.

- Ia spu­ne omu­le, pe cine  mai ai cu tine la bara­că?

- De ce?

- Uite aşa, văd că mai hră­neşti pe cine­va.

- Deo­cam­da­tă nu ştiu ce poa­te fi, băi­at sau fată, răs­pun­se el muca­lit.

- Cum aşa?

- Pur şi sim­plu. Nu am cum să ştiu ce este.

- Păi, nu ai obser­vat, are sâni sau…, mă rog…

- Nu…

- Şi, unde ai agăţat‑o?

- Nu am agăţat‑o, ci am găsit‑o, sau… poa­te… l‑am găsit! Dar, de ce te gră­beşti cu între­bă­ri­le? făcea el pe mis­te­ri­o­sul, dor­nic să-şi fiar­bă soţia în oală sea­că, fără apă.

- Tu eşti întreg la min­te?

- Da,… într-un fel.

- Crezi ce spui?

- Da, cred.

- Poa­te bol­nav, cum­va şi ară­tă sem­ni­fi­ca­tiv cu mana răsu­cin­du-şi dege­te­le într-un fel bine­cu­nos­cut când vrei să suge­rezi că cine­va nu este în toa­te facul­tă­ţi­le min­ta­le.

- Eu?… El sau ea… sigur este bol­na­vă.

- Adi­că?  Ce are? Nu te înţe­leg ce vrei să spui!

- Un picior rupt din cau­za gheţii.

- Dar unde l‑ai sau ai găsit‑o?

- Pe lac, prins în ghea­ţă.

- Omu­le, vrei să mă omori? Ce cău­ta un copil pe lac, în ghea­ţă?

- Nu am spus că este un copil.

- Dar ce este atunci, dacă nu este copil?

- Un pui de lebă­dă.

- Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? Am spus eu că nu eşti întreg la min­te. Te-ai scrân­tit de tot la bătrâ­neţe în came­ra ta de pază?

- Nu! Ţi-am răs­puns doar la între­bări.

- Eşti nebun, omu­le! Du-te la medic, să te cau­ţi. Cred că sin­gu­ră­ta­tea din bara­ca ta bân­tu­i­tă de vân­turi ţi‑a luat minţi­le. Of Doam­ne! Ia‑l de pe capul meu, că ajung la spi­tal, dacă mă mai fier­be mult, mai spu­se soţia ridi­când  pri­vi­rea spre tavan ca la o rugă­ciu­ne, invo­când divi­ni­ta­tea.

- Deo­cam­da­tă nu mi le‑a luat, dova­dă că la bătrâ­neţe am deve­nit din nou “tată”, cu res­pon­sa­bi­li­tă­ţi, aşa că mai bagă o pâi­ne în sacoşă şi pen­tru pui. Sper, ca atunci când i se va vin­de­ca picio­rul şi voi putea să‑l redau fami­li­ei sale, să mă simt feri­cit că am sal­vat un suflet.

- Trea­ba ta! Ia şi niş­te mălai şi pune‑l cu puţi­nă apă, ca la gâş­te, că tot un fel de gâs­că este.

- Am să‑i trans­mit că este de la tine, con­ti­nuă glu­meţ moşul, pre­gă­tin­du-se de ple­ca­re.

- Am spus eu! Sin­gu­ră­ta­tea nopţi­lor ţi‑a luat min­tea, omu­le!

Apoi, Ghi­ţă îşi luă sacoşa cu mân­ca­re şi ple­că la noul său pri­e­ten, rămas doar cu Mol­da la căl­du­ra calo­ri­fe­ru­lui din came­ră. Erau acum buni pri­e­te­ni cei doi, doar meri­tul sal­vă­rii păsă­rii era al căţe­lu­şei mai­da­ne­ze. Se aco­mo­da­se unul cu celă­lalt. Pui­ul une­ori il mai ciu­gu­lea prin bla­nă trezindu‑i căţe­lu­şei o mare satis­fa­cţie.

În mai puţin de o lună, picio­rul pui­u­lui s‑a vin­de­cat şi Ghi­ţă ple­că cu el în bra­ţe, înce­pând să cau­te lebe­de­le pe lân­gă malul mării. Tre­cu­se peri­co­lul îngheţu­lui, iar zăpa­da se topi­se des­tul de mult.

A găsit sto­lul, tot lân­gă caze­ma­ta din­tre Spi­ta­lul Muni­ci­pal şi hotel, aco­lo unde tră­iau de obi­cei mai tot tim­pul, fiind adă­post şi mul­tă lume care le adu­ceau de mân­ca­re, atât vara cât şi acum iar­na, când găseau mai greu hra­nă în apa unde pes­cu­iau.

lebede la mangalia-foto-rux-georgescu-03

Când a văzut sto­lul, Ghi­ţă i‑a dat dru­mul lui Gheţuş pe pla­jă. Aces­ta a scos un ţipat şi a zbu­rat până s‑a ală­tu­rat sto­lu­lui, ce plu­tea ele­gant pe luci­ul mării, apoi după ce toa­te lebe­de­le l‑au încon­ju­rat mani­fes­tân­du-şi ast­fel bucu­ria la fel de gălă­gi­oa­se la vede­rea lui, pui­ul a pără­sit câr­dul şi s‑a întors la mal, la picioa­re­le lui Ghi­ţă şi ale căţe­lu­şei, ciugulindu‑i, de pan­ta­lon pe băr­bat şi de lăbu­ţe pe Mol­da. A ridi­cat gâtul şi l‑a scu­tu­rat în aer cu bucu­rie, scoţând din nou ace­la­şi ţipăt. Moşul a înţe­les mesa­jul: vor rămâ­ne pri­e­te­ni pen­tru tot­dea­u­na.

În momen­tul când Gheţuş a ple­cat din nou spre apa mării, Mol­da porni în fugă după el spre cârd, lătrând dis­pe­ra­tă. Îşi pier­du­se pri­e­te­nul care îi ţinu­se de urât timp de o lună. La mal şi-au luat “La reve­de­re”… dar, oare, aveau să se mai reva­dă vreo­da­tă? Unul apa­rţi­nea apei, cei­la­lţi doi — usca­tu­lui.

Aşa s‑au des­pă­rţit, rămânând pri­e­te­ni pen­tru tot­dea­u­na, o pasă­re, un câi­ne şi un om de ome­nie…

Vir­gil Stan, Man­ga­lia — ianu­a­rie 2010.

N.red.: Aceas­tă poves­ti­re face parte din volu­mul PUNȚI PESTE VREMURI, al scri­i­to­ru­lui Vir­gil Stan.

punti-peste-vremuri-virgil-stan

Cărțile semnate de Virgil Stan pot fi procurate direct de la autor, scriindu‑i pe adresa de e‑mail: [email protected]

Man­ga­lia News, 10.12.2016.


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele