Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întregul oraş, în cele trei zile de ninsoare continuă.
Un ger năprasnic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal.
Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului „Mangalia”, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care, întregul an, au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor.
Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.
Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus. Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii.
Lebedele stăteau adăpostite, plutind agitate la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele cu vechime pe litoral, se aflau şi puii din vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Încă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă devin albe complet.
Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se împrăştiau pe suprafaţa digului, altădată loc de promenadă al turiştilor sosiţi vara la mare, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului public de pe faleză.
La fiecare val, se depunea un strat subţire de gheaţă, care devenea în timp din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. L-a urmat întregul cârd şi stăteau toate păsările strânse la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste lebede s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger cumplit, când marea a îngheţat la mal cum spuneam, peste două sute de metri spre larg. Atunci, la Constanţa, localnicii transformaseră zona îngheţată bocnă, într-un adevărat patinoar.
Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără stele şi fără posibilitatea de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel, mai arunca câte o dâră de lumină spre cârdul de lebede îngheţate.
Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în mal, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea continuu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant se îndreptă spre plajă, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul „Saturn”, lac situat la marginea Mangaliei, între staţiunile Saturn şi Venus, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf.
Aici, lebedele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi în apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se apoi spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori.
Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii.
Gerul îşi intensifică tăria, vântul sufla tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să strige după ajutor.
Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur.
Păsările cu experienţă, au început să spargă cu ciocurile gheaţa subţire de la mal, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în porţiunile sparte, ca apa să nu îngheţe la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întregul stol să rămână prizonierul gheţii nemiloase.
Doar la câţiva metri de grupul de păsări, puiul plângea după ajutor, văzând cum ele pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur, pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii. Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios.
Peste drum, a început să îngheţe la mal şi marea. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era captiv în apa lacului „Saturn” şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab.
Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al societăţii ADRAS, auzi ţipătul de disperare al puiului de lebădă şi alergă repede la malul apei. Apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, râcâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia acestuia să iasă afară, pe gerul care crăpa pietrele.
Moş Ghiţă zis „Mami” pentru că el aşa le spunea tuturor când se adresa cuiva, şi care păzea de ani de zile această clădire, moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda lătrând şi îşi puse întrebarea: “Cine dracul să apară, pe o asemenea vreme vitregă?”
Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, scormonea cu lăbuţele tocul uşii, apoi fugea spre malul lacului, într-un “du-te, vino” neîncetat. În faţa bufetului strălucea un bec cu vapori de mercur, ca o stea cereasca. Când Ghiţă se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei.
Aceasta râcâia cu insistenţă la uşa sa, lătrând continuu. Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.
Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba sa călduroasă.
Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul apei îngheţate şi văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie.
Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă.
Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. Doar că trebuia să fie atent şi să-şi menţină echilibrul, altfel se putea trezi căzut în mocirla de pe fundul lacului. În sfârşit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce Ghiţă sparse gheaţa din jurul ei.
Cu puiul în braţe şi fugind cât îl ţineau picioarele lui bătrâne, Ghiţă intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constatând, cu regret, că are un picior fracturat, îl lăsă puţin şi reveni din magazia pentru materiale cu o scândurică, din care, cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele.
Puiul fusese prins de gheaţă, exact pe încheietura unuia dintre picioare, care fiind plăpând, se frânsese. Nu va mai putea merge câteva săptămâni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident.
După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze câteva zile.
Lebedele erau învăţate cu prezenţa oamenilor, care le aduceau aproape zilnic de mâncare în tot timpul anului. Când îi văd, ies pe mal şi mănâncă direct din mâna lor, mai ales de la copii.
A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea greu, şchiopătând prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa, din când în când, chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă de paznic într-o farfurie.
“Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Ghiţă. Trebuia să-i dea un nume, ca să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pentru că era salvat din ghiarele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş.
Acum Ghiţă avea o nouă ocupaţie şi, de asemenea, un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile nopţi de plictiseală.
Ziua, paznicul trebuia să meargă acasă, să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Soţia sa, geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare, când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie.
– Ia spune omule, pe cine mai ai cu tine la baracă?
– De ce?
– Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva.
– Deocamdată nu ştiu ce poate fi, băiat sau fată, răspunse el mucalit.
– Cum aşa?
– Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este.
– Păi, nu ai observat, are sâni sau…, mă rog…
– Nu…
– Şi, unde ai agăţat-o?
– Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau… poate… l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.
– Tu eşti întreg la minte?
– Da,… într-un fel.
– Crezi ce spui?
– Da, cred.
– Poate bolnav, cumva şi arătă semnificativ cu mana răsucindu-şi degetele într-un fel binecunoscut când vrei să sugerezi că cineva nu este în toate facultăţile mintale.
– Eu?… El sau ea… sigur este bolnavă.
– Adică? Ce are? Nu te înţeleg ce vrei să spui!
– Un picior rupt din cauza gheţii.
– Dar unde l-ai sau ai găsit-o?
– Pe lac, prins în gheaţă.
– Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă?
– Nu am spus că este un copil.
– Dar ce este atunci, dacă nu este copil?
– Un pui de lebădă.
– Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? Am spus eu că nu eşti întreg la minte. Te-ai scrântit de tot la bătrâneţe în camera ta de pază?
– Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări.
– Eşti nebun, omule! Du-te la medic, să te cauţi. Cred că singurătatea din baraca ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile. Of Doamne! Ia-l de pe capul meu, că ajung la spital, dacă mă mai fierbe mult, mai spuse soţia ridicând privirea spre tavan ca la o rugăciune, invocând divinitatea.
– Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă şi pentru pui. Sper, ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet.
– Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-l cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este.
– Am să-i transmit că este de la tine, continuă glumeţ moşul, pregătindu-se de plecare.
– Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule!
Apoi, Ghiţă îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră. Erau acum buni prieteni cei doi, doar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze. Se acomodase unul cu celălalt. Puiul uneori il mai ciugulea prin blană trezindu-i căţeluşei o mare satisfacţie.
În mai puţin de o lună, piciorul puiului s-a vindecat şi Ghiţă plecă cu el în braţe, începând să caute lebedele pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult.
A găsit stolul, tot lângă cazemata dintre Spitalul Municipal şi hotel, acolo unde trăiau de obicei mai tot timpul, fiind adăpost şi multă lume care le aduceau de mâncare, atât vara cât şi acum iarna, când găseau mai greu hrană în apa unde pescuiau.
Când a văzut stolul, Ghiţă i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. Acesta a scos un ţipat şi a zburat până s-a alăturat stolului, ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat manifestându-şi astfel bucuria la fel de gălăgioase la vederea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Ghiţă şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie, scoţând din nou acelaşi ţipăt. Moşul a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna.
În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul care îi ţinuse de urât timp de o lună. La mal şi-au luat “La revedere”… dar, oare, aveau să se mai revadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi – uscatului.
Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie…
Virgil Stan, Mangalia – ianuarie 2010.
N.red.: Această povestire face parte din volumul PUNȚI PESTE VREMURI, al scriitorului Virgil Stan.
Cărțile semnate de Virgil Stan pot fi procurate direct de la autor, scriindu-i pe adresa de e-mail: [email protected]
Mangalia News, 10.12.2016.
