La fel ca olteanul acela cu “da’ eu acu’ aflai”, am aflat şi eu că ex-preşedintele României socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, din plai de Olt – stejar de Scorniceşti, avea un buncăr. Iar buncărul n-avea nimic împotrivă. Exact aşa am aflat, în 2014, că, în 2011, jurnaliştii de specialitate piţi-history au redescoperit “buncărul lui Ceauşescu din Mangalia”. Cum? Uite aşe.
Ziariştii ştie, dar nu îi doare
“Cum arată buncărul lui Ceauşescu din Mangalia”, cu galerie foto, articol semnat de Alexandra J. într-un ziar oarecum serios, prin octombrie 2011, data apariţiei online. Apoi, Antena 3 (e aici?), după două zile, pe 4, (în care pun pariu că au rumegat în şedinţele de “ce băgăm azi pă post”) ştirea din ziar. Şi au născut aşa ceva: “Buncărul lui Ceauşescu din Mangalia, lăsat în paragină. Cazemata din apropiere, transformată în restaurant”.
În primul rând, din titluri, am înţeles că fiecare localitate mai răsărită a avut Ceauşescul ei. “Ceauşescu din Mangalia”. Care avea buncăr. Ceauşescu din Bucureşti avea metrou, Ceauşescu din Braşov avea cerb, Ceauşescu din Abrud avea ciubere şi umeraşe din lemn, Ceauşescu din Sibiu avea oi, Ceauşescu din Sighetu Marmaţiei avea horincă, Ceauşescu din Vaslui avea nevastă şi o bătea ca să apară la ştirile Pro de la ora şapteşpe, Ceauşescu din Dăbuleni avea lubeniţe, cel din Pleşcoi avea cârnaţi de Pleşcoi, Ceauşescu din Secheiudvarhei (sau Odorheiu Secuiesc, na!) avea autonomie.
Buncărul din Mangalia era al lui Ceauşescu din Mangalia. De aceea se şi numeşte aşa, “Buncărul lui Ceauşescu din Mangalia” ca să nu se creadă că buncărul din Mangalia e al lui Ceauşescu din Braşov ori din Pleşcoi. Nu mi-e clar, dar las pe seama iscusinţei istoricilor contemporani, să mă lumineze dacă Ceauşescu din Mangalia avea buncăre şi prin alte părţi.
Varianta “presă scrisă” excelează în delir jurnalistico-istorico-documentar, şi începe cu „cârlig”, că aşa am învăţat la facultă, să atragem cititorul: „La prima vedere, doar o movilă de pământ de pe malul mării din Mangalia, pe care majoritatea turiştilor o ignoră, ascunde de fapt un buncăr al dictatorului Nicolae Ceauşescu, susţin localnicii”.
La a doua vedere, te întrebi ce caută o movilă DE PĂMÂNT pe o plajă de nisip, de „pe malul mării din Mangalia” (de unde putem bate iar câmpii că marea din Mangalia diferă de marea din Jupiter, de cea din Eforiile Sud şi Nord, de cea din Constanţa-Mamaia, sau de mările total diferite din Năvodari, 23 August sau Vamă. În fine. Movila aia de pământ de la mal de mare „ascunde” buncărul lui Ceaşcă. De ce? Pe ce te bazezi? Care sunt sursele? Cele minimum trei, alea „din carte”?
Păi sunt: „susţin localnicii”. Nu ştiu, în general o plajă e plină de turişti, localnici şi ei, dar din alte… locuri. Ca localnici ai unei plaje, chiar şi mangaliote, îi pot menţiona pe următorii tovarăşi: băiatul cu „da, poftiţi la chiurtoşicolaci”, băiatul cu „porumbelul de la mare”, tanti cu „avem scoici, stele de mare” şi piatră ponce şi nenea fotograful, trecut de la Zenit pe film la Canon EOS pe memorie SD. Credibili toţi, ca Larousse-ul. De ziceau că e buncărul lui Radu cel Frumos sau Alexandru Lăpuşneanu, aia apărea la ziar, din motive de „susţin localnicii”.
Buncărul, zice fata de la ziar, e din timpul celui de-al doilea război mondial. Corect. Şi că „Vizavi de buncăr se află, de asemenea, o fostă cazemată a lui Nicolae Ceauşescu…”. Au! Deci tovarăşu’ avea, vorba aceea, un întreg ansamblu rezidenţial fortificat. Ce Năstase Patru Case, mai jupân e Ceauşescu Două Buncăre!
Dar să continuăm. „Cazemata este situată chiar pe malul mării astfel încât în cazul unui atac, dictatorul putea să fugă cu o ambarcaţiune pe mare”. Foarte tare. Deci, în cazul unui atac dinspre mare, puteai să o iei, lipa lipa şi trăgând la rame, printre navele de debarcare inamice, ca într-un film prost de la Hollywood. De unde ştim că şi cazemata aceea de lângă buncăr era tot a lui nenea Nicu? Păi avem o altă sursă, extrem de credibilă: „o chelneriţă tânără care servea în fosta cazemată a dictatorului comunist”. Aha, ca ce servea? Ca observator la luneta-foarfecă? Telefonist? Mitralior? A, da, in restaurantul deschis acolo. În fine.
De aici se termină povestea buncărului şi a cazematei proprietate ceauşistă, iar reporteriţa trece în revistă frumuseţile şi atracţiile turistice ale Mangaliei, lăudând unde e de lăudat, criticând unde e de criticat şi concluzionând că, faţă de cele zise, „În plus, staţiunea este curată şi oferă posibilităţi de cazare la tarife convenabile”. Şi de mâncare, că „Doar aici, cu 15 lei, mănânci bine dar şi bei”.
Antena 3 (e aici?) o frige telegrafic şi mega-idiot. Începutul de abecedar, a la „Ana are mere”, sau de banc sec: „Ceauşescu avea un buncăr la Mangalia” (iar buncărul / Mangalia n-avea nimic împotrivă) continuă cu o pălmuţă dată peste funduleţul autorităţilor locale „Acum, buncărul este lăsat în paragină de autorităţile locale, nefiind inclus pe lista atracţiilor turistice ale urbei”.
Şi acum, delirul, de zici că a fumat lalalala cu Grasu XXL pe toată perioada redactării „ştirii”: „Spre deosebire de construcţia de beton, fortul din apropiere, care era folosit tot de Ceauşescu şi avea rol de cazemată în cazul unui atac, a fost transformat în restaurant pescăresc.” Hă?
E clar: buncărul e o construcţie din beton lângă care se află un fort care avea rol de cazemată. Pricepuşi? Nici eu. Să continuăm povestea lor „Buncărul a fost construit în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial (corect) şi a fost preluat de autorităţile comuniste care l-au întreţinut şi utilat (hai chiar?) pentru că se afla în imediata apropiere a vilelor de protocol de la Neptun”.
Asta, ultima frază, e demenţială, la fel ca cea cu fortul-cazemată. „Imediata apropiere” e, pe şosea, cam de 7 km. Aşa, putem spune că Tulcea e în apropiere de Constanţa. Nu imediată, dar cam pe acolo. Ştirea antenistă se finalizează şi ea ca un film românesc pretendent la o distincţie mică pe la Berlinadă, cu dura realitate contemporană. Buncărul unde Ceauşescu se adăpostea ca să moară dujmanii de clasă de oftică „a fost folosit pe post de groapă de gunoi şi adăpost pentru oameni ai străzii şi câini comunitari”. Sic transit gloria buncărului şi a cazematei de lângă.
Deci, ziariştii ştie. Că ie informaţi că are surse şi că are şi şefi născuţi din aceeaşi mamă-facultate, la aceeaşi beţie a tatălui emiţător de diplome de licenţă-record la hectar. Şi dacă localnicii spun şi chelneriţa de la restaurantul pescăresc crede şi nu cercetează, atunci e clar. Ceauşescu avea la Mangalia, pe plajă, un buncăr şi o cazemată. Pentru că e bine să fie şi asta la casa omului.
Povestea, în varianta logică
Dar să ne revenim, să tragem o gură de zeamă de varză ca să ne dregem din beţia de cuvinte şi tâmpenii şi să vedem cum e în realitatea reală, nu cea gazetăreasco-printuită sau televizată.
Ce e adevărat şi poate fi verificat în teren oricând: litoralul românesc e plin de cazemate şi alte rămăşiţe de fortificaţii militare rămase din cel de-al doilea război mondial. De ce? Pentru ca să apere zona românească a Mării Negre de un eventual desant sovietic sau pentru a preveni eventuala si ipotetica deschidere a unui al doilea front aliat în Balcani, prin debarcarea trupelor anglo-americane în zona Mării Negre, speranţă nutrită şi de ceva naivi politicieni interbelici, care sperau ca astfel să scăpăm de ocupaţia sovieticilor (chestia s-a dovedit ulterior a fi o intoxicaţie a serviciilor secrete, pentru a „masca” pregătirile pentru debarcarea din Normandia, din 6 iunie 1944).
La fel, CAZEMATELE de pe plaja Mangalia-Saturn există. Arată ca nişte cazemate: solide, butucănoase, betonoase, cam în buza mării din motiv de eroziune a solului de-a lungul timpului (în anii ’40 erau la ceva zeci de metri de apă), cu guri de tragere pentru mitraliere în pereţii laterali, ca să-i secere, ca în „Saving Private Ryan”, pe nepoftiţii care ar fi debarcat pe litoralul românesc din alte motive decât să bea bere la draft pe şezlong alături de muiere şi liota de copii miorlăitori.
Şi un detaliu hazliu: nici una nu era „a lui Ceauşescu”! Sau, în fine, era a lui Ceauşescu aşa cum toată România, republică socialistă, era a lui, cu trei culori cunosc pe lume, cu munţi înalţi, dealuri superbe, câmpii mănoase, ape limpezi, combinate chimice, fabrici şi uzine, termo şi hidrocentrale, cooperative agricole de producţie, oameni ai muncii de la oraşe şi sate, Magistrala Albastră drum de ape şi vis, brigadieri şi membri de partid.
De ce ar fi avut Ceauşescu o cazemată, adică două, în mijlocul plajei pline de turişti veniţi prin ONT sau Sindicat? Să se holbeze la bichini prin ambrazuri? Să stea la umbră? Să-şi pună berea la rece? Păi nu avea vila de la Neptun plus anexele? Păzită ca naiba de „băieţi” care transpirau lejer sub sacouri într-o lume de tricouri? Mi-l închipui pe secretarul general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant superm al armatei, călcând în zig-zag printre cearșafuri şi umbrele, evitând în ultima secundă găletuşe cu apă şi castele de nisip, cu şlapii clămpănindu-i în picioare, scuzându-se la fiecare 3 metri, „pardon, dragi tovarăşi şi pretini”…
Sau hai să o luăm altfel. Tot ce ţinea de „Ceauşescu”, adică vile, case de protocol, cabane, şi trecând peste faptul că nu erau, la propriu, ale lui, ci ale Partidului Comunist Român, adică „de serviciu” (la fel cum maşina „de la firmă” nu e a ta), erau păzite bine spre perfect. De era cazemata „lui”, atunci pe o rază de 1 km nu trecea nici musca. Pe când cazematele alea, prin anii ’80, deci când erau, conform luptătorilor cu tastatura din media de Românica, ale lui „Ceauşescu din Mangalia”, eram şi eu la mare, la Saturn. Sau Venus, nu mai ştiu. Şi am fotografiat, printre altele, „buncărul” şi „cazemata”.
De erau ale cui spune lumea acum că erau, aş fi ajuns, imediat după ce făceam „ţac” din declanşatorul aparatului foto Vilia (sovietic), „in a world of shit”. Cea mai lejeră acuzaţie ar fi fost cea de spionaj, cea mai gravă ar fi fost de subminare a orânduirii socialiste şi trădare de ţară, plus suspiciuni că aş fi complotat să-l trag pe dreapta pe Nea Nicu.
Deci… Dar, nu. Ele stăteau, atunci ca şi acum, pe plajă. În principiu, ale nimănui. Da, în plus faţă de peisajul actual, din loc în loc, erau foişoare ale grănicerilor, pentru că, nu-i aşa, litoralul nu era doar o atracţie turistică, ci şi frontiera de stat a României, iar după ora 20.00, plimbarea pe plajă era interzisă, pentru ca nu cumva să-ţi vină idei să o tai înot spre Turcia, evadând din raiul socialist. La fel, o vedetă de patrulare a grănicerilor stătea, aşa, în larg, pentru orice eventualitate. Dar cazematele erau inofensive şi expirate de mult. Şi, mai ales, nu erau ale lui Ceauşescu. Nici Ceauşescu din Mangalia, nici din altă parte. Vizitare plăcută!
Autor: Dumitru Chiseliță, tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend
