Un trup acoperit de răni, pierdute-n vremuri,
Mă-ndeamnă să-l primesc, zicându-mi că e al meu,
Dar eu, c-o șoaptă blândă, ascuns după totemuri,
Îl țin la depărtare, imun precum un zeu.
De mâine mă va prinde, mă va târî prin lume,
Călcând în zori asfaltul, ciuruit de gropi,
Mă va-mbrăca-n costum și-mi va vorbi de sume,
De avocați, bancheri, de doctori și de popi.
Voi traversa rapid trecerea cea ștearsă,
Cu ochii la mașini și inima văpaie
Și iarăși voi ajunge în parcul de ciment
Și voi vedea copiii fugind printre gunoaie.
Mă va plimba cu el pe digu-ntunecat,
Țânțarii-mi vor sorbi din sângele fierbinte,
Din beznă vor ieși în hoardă șobolanii,
Deci cum de mi-aș dori un trup fără de minte?
Voi cutreiera iar străzi fără de nume,
Fără curent și apă, lipsite de speranță,
Până voi ajunge să îmi zăresc copiii,
Iubirea suferită ce mă mai ține-n viață.
Iar ei vor întreba: Noi, tată, n-avem casă?
Și eu, tăcut ca marea, tot voi privi în drum,
Cu ochii-ncercănați, ce-n ei își plimbă sarea,
O viață ca un foc, ce mi-a lăsat doar scrum.
Un trup acoperit de răni, pierdute-n vremuri,
Mă-ndeamnă să-l primesc, zicându-mi că e al meu,
Dar eu, c-o șoaptă blândă, ascuns după totemuri,
Îl țin la depărtare, imun precum un zeu.
robertmarius.dinca, Mangalia, septembrie 2016.
