Dobroge mândră grădină, nu ți-ai pierdut deloc din farmec, doar că te tranzităm cu toții în graba de a ajunge la mare. E bună autostrada asta a soarelui…, a transformat celelalte drumuri ale tale în căi tainice pe care le mai parcurg acum doar curioșii și rătăciții, pe dealurile aurii și strălucitoare și vii, pline de vii, podgorii și ruine de așezări atât de vechi încât le-am uitat de-a binelea.
Într-un weekend de vară care anunța panică și aglomerație încă de la podurile de la Agigea până la centura București, ne-am hotărât să lăsăm locul nostru liber pe autostradă și să schimbăm ruta de întoarcere. Am ales una ocolitoare – prin sudul Dobrogei – pe drumuri județene, pe dealuri și printre păduri, pe lângă lacuri și prin sate pe jumătate goale, poți să oprești oriunde și să te bucuri de peisaj, e atât de frumos păstrat totul… Dobrogea, ținutul aceasta neîmblânzit și tranzitat de mii de ani de atâtea popoare care nu și-au avut casa aici pentru că așa era…neprimitor, vara uscat și iarna bătut de vânt și viscol.
Sudul Dobrogei este și acum neîmblânzit. O pustietate conservată cu natură vie, broaște țestoase care foșnesc prin iarba mare și uscată, pupeze în plopii înalți, turme de oi și de capre pe dealuri la păscut. Iar la finalul drumului te așteaptă după dealurile cu vii…Dunărea, alte peisaje incredibile. Am fost vara asta în Burgundia, în Franța și nu am putut să nu remarc asemănarea izbitoare cu peisajele din Dobrogea, tot dealuri, păduri, un fluviu, podgorii și lacuri.
Doar că în Dobrogea nu se face turism, nu încă, poate doar câteva tururi de biciclete de câteva ori pe an și ceva pelerinaje la mănăstirile din zonă. Nu, nu sunt caiace de închiriat pe lacuri, nu sunt poteci turistice în păduri, nici pensiuni unde să te oprești. Poate de aceea încă este atât de pitoresc… pentru că în țara noastră, din păcate, ”turistic” vine la pachet cu multe schimbări de amploare, deloc prietenoase cu natura etc. Deci până va intra sudul Dobrogei în ceva circuit turistic trebuie văzut chiar și așa, ușurel, cu mașina, cu opriri dese.
Drumul nostru de întoarcere spre București s-a transformat într-o excursie de o zi întreagă, pentru că ne-am oprit în multe locuri. La Eforie Nord, am schimbat direcția către Techirghiol – Movilița – Topraisar, ne-am încurajat apoi mașina să îndure drumurile și am ajuns în satul Osmancea – un sat mic, căzut în uitare. Pe ulițele neasfaltate, printre gospodăriile micuțe cu garduri din piatră dobrogeană, se plimbau gâște și câțiva copii veniți în vacanță la bunici. În mijlocul satului e o biserică mare și veche, renovată, desigur, o pășune imensă și turme de oi. Cum să nu îți placă? Este un răgaz deosebit când vii de pe faleza aglomerată și te duci spre bulevardul ticsit și parcare plină.
Apoi ajungi în Cobadin și aici înțelegi repede că lucrurile s-au mai schimbat iar comunitatea e destul de tânără, sunt școli și supermarketuri dar mai departe este iar colb alb dobrogean. Din Viișoara, următorul sat, drumul începe să urce pe dealuri iar următoarea oprire ar trebui să fie la monumentul și cetatea de la Adamclisi. Nu numai că locul spune multe povești din istorie dar este și un minunat punct de belvedere către împrejurimi, de acolo se văd pădurile întinse și drumurile albe, tipic dobrogene.
Din păcate, documentarea despre Adamclisi trebuie să o faci de acasă sau să cauți repede pe google dacă ai internet, pentru că punctul turistic amenajat nu oferă niciun fel de informație, nu pun la socoteală afișele ruginite care stau să cadă și din care nu înțelegi nimic. Rapid, din ce știu eu ca informație de manual de istorie, monumentul a fost ridicat ca să marcheze triumful romanilor asupra dacilor, nu aș fi putut să uit, toate excursiile din copilărie își aveau aici destinația și cam ăsta era discursul învățătoarei.
Ei bine, cum spuneam că nu s-au încumetat prea mulți să rămână în Dobrogea de-a lungul timpului, romanii au avut cetatea această de la Adamclisi ale cărei ruine se pot vizita, e micuță dar, ca și alte cetăți romane, uimitoare, cum a rezistat… celor aproape 2000 de ani trecuți de atunci.
De la Băneasa, încep pădurile și apoi viile, aceleași garduri de piatră dobrogeană de-o parte și de alta a străzii, iar în micile zone de popas de pe marginea drumului curg izvoare captate în cișmele de piatră unde întâlnești păstori de capre.
Am fost foarte fericiți să descoperim, după pădurea de la Băneasa, pe partea dreaptă, spre Oltina, un lac cu un peisaj perfect. Nu i-am aflat numele de pe google maps, nu este foarte mare, e aproape de marele lac Oltina, probabil că îl cunosc doar pescarii. După ce l-am văzut am părăsit șoseaua și am urcat pe deal, pe lângă el, printr-o pădure de arbori pitici și ierburi sălbatice unde ni s-au umplut hainele de ciulini… dobrogeni dar unde am văzut broaște țestoase și pupeze (eu și Marcian pentru prima dată în viată).
Ca să întâlnim apoi Dunărea la Ostrov am mers pe lângă lacul Bugeac care merită o vizită specială, separată pentru păsări și peisaj. Apoi am oprit într-un vârf de deal pentru că nu ne săturam de peisaje. De acolo am bănuit că se vedea chiar canalul Ostrov, unul dintre canalele în care se desparte Dunărea în zonă. Mi-a părut rău că am fost doar în trecere pentru că erau locuri perfecte de înotat, plaje cu nisipjos pe mal iar aleea până acolo trecea exact printre vii.
Când credeai că ai ajuns deja în Bulgaria pentru că locuitorii blocurilor din Silistra se uită exact în curțile românești 🙂 vezi indicatoarele de trecere cu bacul peste Dunăre. 35 lei costă o trecere, de obicei nu este aglomerat dar poate fi și ceva coadă.
Ziua noastră prin Sudul Dobrogei s-a încheiat la Călărași, am prins apusul pe bac, eu am visat cu ochii deschiși iar Marcian a inspectat fiecare colțișor al ambarcațiunii, i-a plăcut foarte mult să urmărească mașinile care se urcă una câte una, toți copiii erau fascinați. Ne-am promis că vom reveni pentru mai mult timp pentru că și în județul Călărași, pe celălalt mal al Dunării, sunt multe locuri frumoase de văzut.
Abia târziu am ajuns pe autostradă, spre București, după ce am mai admirat și câteva sate de câmpie, din Călărași, cu grădini mari și case frumoase, unde piazza centrală era la crâșma din centru, neschimbată probabil de cel puțin 50 de ani.
Deci am ocolit… mult…, dar timpul l-am câștigat, nu m-am mai întors în București cu sentimentul nostalgic de ”ce bine era pe plajă, acum ce?” pentru că, uite, am mai strecurat o vacanță într-o zi și am văzut Dobrogea, pentru că îmi era tare dor.
Autor: Iris Postelnicu.
Fotograful e Dimitrie – Studioul Colorat.
Mai mult, pe kangurul.com
