INTERVIUL – Robert Marius Dinca

Când am auzit pentru prima oară numele de „Pană Cucuvel”, mi-am înghiţit saliva precum găluştele, încercând să nu izbucnesc în râs. Genul acela de râs care nu aduce nimic bun cu el. M-am gândit atunci la pisica mea moartă, la cămaşa arsă cu fierul de călcat şi la multe alte tâmpenii.
Treaba era încurcată pentru că domnul Cucuvel era în postura de angajator şi eu de posibil angajat.
– Pană Cucuvel, mi-a repetat, ca şi când nu auzisem de prima oară. Dar cum mie îmi place să fiu prieten cu angajaţii, şi nu şef, poţi să-mi spui Cucu.
„Of Doamne”, mi-am zis, „numai asta nu trebuia să spui”.
Încercând să par cât mai destins, am strâns din dinți.
– Pentru mulţi ani, şi-a început el povestirea, am lucrat la o fermă de păsări. Găini…
„Nu mai spune! Să înţeleg că tu eşti primul om care a ieşit din coajă. Maică-ta a fost prima găină care a ouat prin cezariană…”
-În prima fază, a continuat el, am lucrat direct cu găinile…
„Vai de mine! Şi în ce limbă comunicaţi, în „găineză”?”
– Apoi, i-am lăsat pe alţii să facă asta şi am lucrat cu oamenii…
„Extraordinar! De ce, nu mai aveai loc pe cuibar? Sufereai de claustrofobie, nu mai suportai incubatorul?”
– Atunci a fost momentul în care am realizat că menirea mea era să comunic cu oamenii…
„Primul exemplar fără pene…”
Cred că eram atât de roşu la faţă, încât, bărbatul s-a speriat, crezând că mi-e rău, şi s-a repezit să mă servească cu un pahar de apă.
– Vă simţiţi bine?
– Da, am îngăimat, vă rog, continuaţi…
– În anul 2000, am câştigat un premiu internaţional pentru cel mai mare ou făcut vreodată de o înaripată.
„Ufff! … Cred că a durut când a ieşit…”
– De la un simplu angajat, am ajuns peste noapte şef, cu un salariu decent şi, bineînţeles, a zâmbit el, o nevastă tânără şi frumoasă.
„Felicitări! Şi care este numele norocoasei găini?”
– Ha! mi-a scăpat.
– S-a întâmplat ceva? s-a mirat Cucuvel.
Mi-am băgat picioarele, că nu mai rezistam, şi i-am răspuns zâmbind:
– Îmi cer scuze. Câteodată aud voci. În cap. Multe.
M-a privit din trei unghiuri diferite, după care m-a întrebat:
– În ce limbă?
– Poftim?!
– În ce limbă auziţi vocile?
Asta era deja prea mult.
– În cantoneză…
– Păi, a făcut el nedumerit, cunoaşteţi acest dialect?
– Eu nu, dar îmi traduce vocea.
Am rânjit cu gura până la urechi.
– Aha…
Domnul Pană Cucuvel a ridicat meditativ din aripi, pardon, din umeri şi a concluzionat:
– De oameni ca dumneata e întotdeauna nevoie. Vocea din mintea dumitale mai ştie şi alte limbi? Odată am întâlnit un om care vorbea cu porcii…
Mi-am făcut cruce cu limba-n cerul gurii şi tocmai mă pregăteam să mă ridic odată de pe scaun şi să părăsesc „ferma animalelor”, când uşa de la birou se trânteşte de perete şi intră un tip între două vârste. Pe faţă i se citeşte furia.
– Cucuvel, ce dracu faci mă aici? Mă, tu chiar eşti nebun? Ieşi afară! Acum!
Cucu dispare spăşit.
– Mă scuzaţi, face tipul, Cucuvel e un angajat de-al meu, puţin mai retardat. Sper că nu v-a deranjat prea mult…
– A, nu! îi răspund. Chiar a fost distractiv.
– Bun, zice adevăratul şef. Atunci să vă luăm interviul, căci pentru asta aţi venit, nu? În primul rând, să facem cunoştinţă: numele meu e Puiu Cocoşel, dar prietenii îmi spun…
– Domnule, l-am întrerupt cu lacrimi în ochi, îndreptându-mă spre uşă, las-o dracului de treabă!