“Azi am văzut o piesă de teatru jucată de adolescenți simpatici și mi-am adus aminte de mine, proțăpită în fața mea.
Am încercat un joc, citînd o prietenă…
Sunt eu şi nu-mi place berea. Gustul amar nu-mi desfată papilele, dar în schimb de cîte ori mă strîmb a amăreală, am riduri de expresie (aşa le numim noi femeile, în încercarea de a nu deconspira etatea matusalemică :))))))))). Îmi plac smoothie-urile şi vinul rubiniu, demidulce, cam ca viaţa însăşi, băut din pahare speciale, cu picior zvelt. Beau rar, chiar foarte rar alcool. Cîndva alcoolul îmi dădea aripi, acum îmi pune perna sub cap.
Nu fumez. Am pufăit odinioară, ca orice adolescent care consideră ţigara amicul elegant şi de cursă lungă. Cu ani în urmă, mi-am încordat şmecheria şi am fumat trei ţigări, una după alta, cu delicateţea unei mimoze, care-şi cîştiga după fiecare rotocol, admiraţia. Şi cum trageam eu fumul tacticos ducîndu-l pînă-n miezul din fanta, după încheierea episodului, trei zile a douăzecişipatru de ore, n-am ridicat dosul din pat, iar capul îl simţeam exact sub dos.
N-am animale în casă. N-am casă! Sunt veşnica chiriaşă a părinților mei.
Nu-mi place deloc să spăl geamuri (au grijă pescăruşii să-mi ofere minuni pe geamuri).
Nu-mi place să spăl veselă, să duc gunoiul (dar pentru că tata e un exemplu viu şi frumos, fac şi sortarea deşeurilor).
Îmi place în bucătărie, cu alimentele în combinaţii mai mult sau mai puţin năstruşnice. Iubesc alimentele şi potenţialul lor. Gătesc de dragul gătitului, al artei, a ideii de gastronomie, fiind o admiratoare a regulilor gastrotehnice. (care speli, nenică, vasele?).
Îmi plac cuvintele şi mesajele pozitive, născute din ele, mai ales cînd sunt altoite cu priviri senine, mecanismul întreg fiind ADORABIL!
Nu sunt bondoacă, dar niţică “rotunjorime” posed. Sunt drăguţă, mai ales în ochii altora, timidă cu spume şi netratată încă.
Deţin şi nişte muşchiuleţe ca doar n-am făcut sport în vis, ci în realitate.
Am 1,64 m (mi-am dorit mereu 1,70; acum de unde să iau, că nu-mi dă nimeni?)
Urăsc să fac şoping, cu plimbatul prin toate magazinele…, bleah!
Dar ştii ce? Mi-e drag de mine, cînd mi-e drag de oameni, cînd văd OMUL din oameni. Recunoscătoare sunt tuturor care au sădit în mine virtuți. Cu cît oamenii au fost mai frumoși, cu atît eu am devenit mai prezentă în mine!
Porțile amfiteatrului s-au deschis și-am fost purtată pe fiecare rînd, de mînă și cînd întrebările primeau răspuns, mai urcam o treaptă. Sunt atît de departe de a fi ajuns pe ultimul rînd…, dar mi-e bine în acest edificiu al vieții!
Mi-e drag cînd fac sport, cînd rîd cu poftă (“plîng, cînd îmi vine să rîd”), cînd cei de lîngă mine se bucură de mine, cînd nu simt cei aproape 43 ani, şi-n consecinţă, cînd îmi vine să urlu pe stradă, urlu, dacă vreau să cînt, cînt. Pe asta cu “ce zice lumea”, n-am avut-o niciodată :))))) )
Mi-e drag de mine, cînd sunt copleşită de emoţii, cînd plîng de dor, cînd rîd de dor, cînd cînt colinde, cu emoţiile sugrumîndu-mă, cînd zăresc în ochii elevilor, atunci cînd sunt în preajma mea, liniştea, cînd întorc şi celălalt obraz (dacă o să-ţi iei şi-un picior în fund, după ce întorc obrazul, să nu te superi, n-o să dau tare J ), cînd mă bucur că un copac trăiește.
Da, am încercat să fiu fermecătoare, de dragul altora, cîndva, să-mi cos entuziasmul la vedere, să par “minunantă”!
Cîteodată sunt fericită! Încerc să destructurez sinele fals, urmărind îndesirea fericirii în mine!
Iată fericirea, într-o definiție a unei dimineți-lumină:
Mîncam, cu picioarele cocoțate pe masă calculatorului (poziție absolut nesănătoasă, dar trebuie să am și eu “viciile” mele) dintr-o farfurie albă cu boruri verzi, ca verdele – viață, niște măsline, legume natur, dovlecei pane, o miniomletă și o felie de pîine, ca să-mi fie masa îndestulată. Nu eram singură, ci mă însoțea sonor un ”healing music”… o muzică de relaxare/vindecare.
Și cum sprijineam eu farfuria de trupul meu, măncînd cu poftă și citind (a doua gafă), mă surprind, printre rîndurile citite, se pare nu cu foarte mare atenție, frecîndu-mi degetele de la picioare (dincolo de șosetele mele flaușate, care mă însoțesc pînă dă caldura bine, afară), unele de altele, cînd stîngul, cînd dreptul hîrjonindu-se, ca-n coplilăria mea fără griji, gest aparent infantil.
Rămîn pentru o secundă conectată la gestul meu și-l mai fac încă o dată, conștient, și încă o dată, lăsîndu-mi mintea să dea o fugă în miezul acelor ani și lansîndu-mi fericirea în suflet.
“Nu pot să cred”, mi-am zis, “a fost suficient doar atît” și am simțit starea de bine inundîndu-mă, nealterată de maturitate, ci dulce ca atunci, cîndva, cînd bucuria își avea loc în fiece nimic aparent, în fiece banal. Mi-au dat lacrimile, cu dumicatul în gură, fiindu-mi frică să-l înghit, ca să nu pierd senzația grozavă, și-am început să rîd/plîng… şi am rîs-plîns secunde bune.
Te retrăiesc, copilărie, în secvențe scurte dar copleșitoare și mi-e atît de bine cu inocența-n mine!
În dimineți cu soare, pentru că mai nou, la ora 6 sunt deja trează, mă duc să-mi prepar cafeaua și dau nas în nas cu lumina caldă a dimineților fragede, scot capul pe geamul balconului, zîmbesc în mine, înainte și-napoia mea, privesc răsăritul, trag aer adînc în piept și-adesea lacrimile mă încearcă, de parcă mi-aș fi injectat ”molecula endorfinică” la ridicarea din pat.
Cuget pentru cîteva momente și mă trezesc, pentru că-mi dă cafeaua în foc.
”Unde eşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?”
Gabriela Apostu, duminică, 27 martie 2016.
