“O şcoală din Mangalia se numeşte, de peste cincisprezece ani, „Gala Galaction”.
Cândva, am fost titular al acestei prestigioase instituţii de învăţământ, prin părăsirea Liceului Teoretic, mutat într-un nou lăcaş, în Saturn. Gestul meu i-a surprins pe mulţi dintre colegi, precum şi pe cei din inspectorat, care, cu greu, mi-au înţeles „supărarea pe sat”. Oricum, mă întorceam la cea mai veche şcoală din oraş, unde, copil fiind, ascultam, din bancă, chemarea la închinăciune a credincioșilor mahomedani de către hogea din moscheea de peste drum.
Am simţit mereu că fiecare absolvent are niscaiva „datorii uitate” (Jean Bart) faţă de lăcaşul unde a căpătat o altă lumină a minţii şi o altă căldură a inimii. Aşa că se cuvenea să dau şu eu tributul spiritual faţă de dascălii mei de la catedră ori faţă de colegii şi prietenii de alte etnii (turci, tătari, lipoveni, greci). Am putut-o face şi prin încercarea (ciudată şi de neînţeles pentru câţiva dascăli din cancelarie, dar şi din inspectorat!) de a împrumuta un nume de scriitor clasic şcolii „de la Geamie”.
Cum cel al Luceafărului de la Ipoteşti, Mihai Eminescu, exista deja pentru un liceu din Constanţa, fiindu-mi refuzată denumirea de către Inspectoratul Școlar al acelor vremuri, nu mi-a mai rămas decât varianta ÎMPRUMUTĂRII NUMELUI de la cel care crease romanul „Papucii lui Mahmud”, capodoperă a toleranţei religioase, precum comedia lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianke şi Cadâr”, dar șiinegalabilul memorial de călătorie, „MANGALIA” . Cu atât mai mult, cu cât scosesem şi primele trei numere ale celei de-a treia reviste şcolare din oraș, „GALACTEEA”.
Nu uşoară mi-a fost transpunerea acestei idei în practică, dată fiind obstrucţionarea unor somităţi, efemeride inspectoriale școlare, dintre care una, cea din capitala de judeţ, citind memoriul semnat şi de colegii mei, după ce a parcurs, cu indiferenţă, argumentarea unei astfel de solicitări, m-a întrebat, cu nervozitate: „Cine a mai fost şi Gala Galaction ăsta?”.
Culmea este că autorul se afla de ani buni în manualul de Limba și Literatura Română, de clasă a opta, cu nuvela „La Vulturi!”
Dar, vorba eclesiastului, „Iertate le fie păcatele, cele prezente, trecute şi … viitoare!”.
Şi iată că, „fugit irreparabile tempus”, datele aniversare trecând pe lângă şcoala ce a obţinut patronimul unui autor de opere cu un copleşitor caracter moral-educativ, mă pot bucura eu de clipa şi de bucuria de a-l comemora, astfel.
SCRIITOR CLASIC, GALA GALACTION (în limba greacã = lapte, Calea Laptelui, Calea Lactee) este pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu, nãscut la 16 aprilie 1879, în comuna Dideşti, judeţul Teleorman şi decedat la 8 martie 1961, în Bucureşti.
Ca fiu al arendaşului Nicolae Pişculescu şi al Chiriachiei (n. Ostreanu), a urmat şcoala elementarã în satul natal şi la Roşiorii de Vede, iar liceul la ”Sf. Sava”, unde se va împrieteni cu Ion N.Theodorescu, viitorul mare poet Tudor Arghezi.
Debuteazã amândoi în acelaşi an – 1896, Gala Galaction a semnat povestirea O terasã, în revista Adevãrul literar. Înscris, în 1899, la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universitãţii din Bucureşti, va trece, în anul urmãtor, la cea de teologie. Doctoratul şi-l va lua la Chişinãu (1909) şi se va preoţi în1922.
Colaboreazã la o mulţime de reviste literare antebelice (Viaţa socialã, Rampa, Facla, Cronica, Literaturã şi artã românã, Viaţa româneascã) şi interbelice (Viaţa româneascã, Dimineaţa, Adevãrul literar şi artistic, Revista fundaţiilor regale etc.).
Debutul editorial şi-l face în 1914, cu volumul de povestiri Bisericuţa din Rãzoare, urmat de altele, nu mai puţin pitoreşti: Clopotele din Mãnãstirea Neamţu şi La ţãrmul mãrii (1916). Efectueazã multe cãlãtorii în strãinãtate (Ungaria, Grecia, Italia, Orientul Apropiat), la locurile sfinte (1930 – Scrisori cãtre Simforoza – În Pãmântul Fãgãduinţei).
Între cele douã rãzboaie mondiale, îi apar mai multe volume cu prozã: O lume nouã (1919), Rãboji pe bradul verde (1924), Toamne de odinioarã (1924), Caligraful Terţiu (1928), Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La rãspântie de veacuri (1935), În grãdinile Sf. Antonie (1942) şi o piesã de teatru Riţa Crãiţa (1943). Cu preotul Vasile Radu, tipãreşte o nouã versiune româneascã a Bibliei, în 1938.
Opera lui Gala Galaction are la bazã iubirea de oameni, sentimentul caritãţii şi al toleranţei (De la noi, la Cladova, Roxana, Doctorul Taifun).
Superior artisticeşte este romanul Papucii lui Mahmud (1932), în care un pantofar regretã gestul de a fi ucis, într-un exces de zel patriotic, un prizonier turc. Impunându-şi penitenţa de a confecţiona papuci, pe care sã-i dea de pomanã sãracilor desculţi, cutreierã Peninsula Balcanicã şi moare fericit, când, ajuns în Turcia, împarte cea de-a mia pereche. Are, acum, viziunea de a îmbrãţişa picioarele strãpunse de cuie ale turcului ucis, primind binecuvântarea acestuia.
În alte povestiri, abordeazã motive fantastice de origine folcoricã (Moara lui Cãlifar, Copca rãdvanului), naraţiuni istorice zguduitoare prin dramatismul lor (La Vulturi!) sau întâmplãri cu un final etic, în spiritul moralei creştine (de exemplu, Gloria Constantini, în care laitmotivul este cel antic – auri sacra fames).
Un volum aparte, al cãror farmec aminteşte de picturile lui Tonitza, Steriadi şi Iser, este cel intitulat Mangalia (1947), rodul unor frecvente sejururi (1922, 1924) în acest loc, în care logodna mãrii cu soarele pare sã eternizeze efemeritatea verii. Autorul desoperã şi redescoperã locuri strãvechi (ruinele cetãţii, umbrele digului genovez, geamiile, dintre care Esmahan-Sultan impune prin cimitirul şi turnul ei zvelt) sau mai noi (morile dinspre sudul aşezãrii, lacul, casele de chirpici, bãile sulfuroase etc.).
Creator iscusit de viaţã, Gala Galaction compune cu o nedisimulatã dãruire, îmbinând intelectul cu afectul într-o armonie şi originalitate surprinzãtoare.
Total subiectiv, în nuvele şi romane, prozatorul se dovedeşte un permanent îndrãgostit de peisaj, lirismul eposului reieşind din ”eleganţa şi graţia desenului, din prospeţimea cromaticã, din suavitatea nuanţelor, din neistovita inventivitate în combinarea formelor”. (Dumitru Micu).
Mirajul mării …, în proza lui Gala Galaction
„Infinită în valuri, infinită în măreţia cu care ne robeşte sufletul, infinită în euritmia cu care ne leagănă şi ne scoate din strâmtoarea celor ce se pot pricepe şi se pot exprima !…
Ori de câte ori o vezi, e alta şi totuşi aceeaşi. Ori de câte ori o vezi, ai câştigat o rază nouă sufletească şi ai scuturat în unda ei încă ceva din puzderiile tale cele imateriale. Cum te-ai putut sătura de priveliştea ei şi unde ai putea aşeza coliba reculegerilor supreme, mai nimerit decât pe ţărmul acestui ritm etern? De-o sută de ori de vei ieşi la malul mării, într-o zi, de-o sută de ori vei fi deasupra ta şi deasupra firei, de-o sută de ori sufletul tău îşi va simţi aripi de albatros.” (Gala Galaction, I )
„Nu ştim care misogin a spus despre femeie că e perfidă ca marea. E o nedreaptă învinuire adusă femeii şi în acelaşi timp e un cuvânt calomnios – înflorit din aroganţă – aruncat oceanului. Această imensitate fără oglindă este atât de surprinzătoare în aspectele, în mişcările şi în capriciile ei, pentru că nu vedem destul de clar cari sunt legile care o poartă în frâu.” (Gala Galaction, II)
„Câteva civilizaţii au crescut şi trăit împrejurul acestui străvechi Pont Euxin. Din adâncurile ei, cari sunt în acelaşi timp cimitire şi muzee, marea scoate uneori monete eline şi romane şi le readuce, după două mii de ani, la lumina soarelui. Pe coasta aceasta, sunt numeroase rămăşiţe de cetăţi, de oraşe, de temple şi de biserici. Omul le-a ridicat, a trăit în ele şi a murit, cu fruntea încreţită, cu ochiul trist. Şi tristeţea atâtor generaţii n-a schimbat nici marea, nici cerul, nici inflexibila soartă omenească. Astăzi, ca şi în ziua întâii coborâri a corăbierilor greci, marea e nepăsătoare şi de aceeaşi vârstă. Cerul e tot atât de sus deasupra ei, tot atât de neajuns, iar inima omului e bântuită de acelaşi dor de necunoscut, de aceleaşi visuri covârşitoare şi ucigaşe.
Şi atunci îţi pare că această imensitate neadormită şi eternă te mângâie şi te povăţuieşte: “E dat ca marea să se zbuciume de-a pururi. E dat ca inima omului să nu fie niciodată împăcată.“ (Gala Galaction, III)
(Gala Galaction, Opere alese, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, cu o introducere de D. Micu, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, vol. I -1959, II-1961, III, IV- 1965).
E. C. Ninu, 08.03.2016.
