ZIUA LUI EMINESCU, ZIUA CULTURII NATIONALE

0
288

eminescu-

LOGOSUL, ca act al genezei, în creaţia eminescianã

Pro­fe­sor E.C.Ninu

Motto: “Eminescu este atât de mult al nostru, încât nici n‑am observat că am devenit ai lui”. (Nichita Stănescu)
            La început a fost CUVÂNTUL, pe care vechii greci îl numeau LOGOS !
           Câte religii dau, oare, astfel, soluţia creaţiei, pentru ca, apoi, nodul gordian al marilor întrebãri despre naşterea universului şi a omului sã fie tãiat de la sine: “Sã fie tãrie ! Şi a fost tãrie !… Sã fie luminã ! Şi a fost luminã !…
            Şi toate acestea doar pentru cã Dumnezeu “a zis” şi pentru cã “Dumnezeu a numit…”
            George Vieru, poetul moldav de peste Prut, îl numea pe Eminescu “Dumnezeul nostru, al românilor”.
            Desigur cã bardul din Ipoteşti, stãpân al esenţei, adicã al CUVÂNTULUI, l‑a mânuit cu pricepere şi cu iubire, dãruindu‑l semenilor sãi. Iar românii au descoperit, cu uimire, cã, întocmai acestui nou Dumnezeu al lor, au şi ei harul celor aleşi.
            Or, într‑o astfel de filiaţie divinã, Eminescu a fost pe deplin conştient de menirea sa: “Dumnezeul geniului  m‑a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.
          “Mânuitor perfect al limbii” (Titu Maiorescu), Mihai Eminescu s‑a transformat într-un adevãrat “mântuitor” al ei (Lucian Blaga). Astfel, încã înainte de ivirea lui Nichita Stãnescu, a îmblânzit LOGOSUL, învãluit în ceaţã şi plutitor perpetuu în haosul din care au încercat sã‑l scoatã înaintaşii sãi paşoptişti, într‑o pripitã, deşi nezadarnicã trudã.
Creşterea limbii româneşti”, pe care o lãsase cu limbã de moarte Ienãchiţã Vãcãrescu, se cristaliza în sine, de la o etapã la alta.
            “Cuvântul ce grãieşte adevãrul” nu îi mai era, însã, suficient tânãrului cu ochi adînci cât istoria. Îi trebuia inefabilul inexprimabilului, aşa cum îl vor absolutiza simboliştii. Nu sã dezvãluie nudul, frustul ideii, ci s‑o sugereze numai, pãstrându‑i şi potenţându‑i unda de mister.
         “Ecce homo, ecce Dominus!” Şi, odatã instalat comod în jilţul limbii, şi‑a aşezat de‑a stânga şi de‑a dreapta pe cei şi-au recunoscut descendenţa şi i‑au idolatrizat unicitatea: Tudor Arghezi, care a coborât CUVÂNTUL pe pãmânt, materializându‑l, Lucian Blaga, gânditorul grav, care l‑a resacralizat, învãluindu‑l în magia “EONULUI DOGMATIC”.
De aici, neantizat aparent, CUVÂNTUL revine, mai puternic şi mai stabil, ieşit din el însuşi, pentru a ne asimila  în UNIVERSUL SIMŢIRII, epuizându-ne într-un halucinant “EXTASIS”, pe care numai “cel mai iubit dintre poeţi”, Nichita Stãnescu, avea sã‑l exprime într-un paradox celebru: “Matematica s‑o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu cuvinte.”
            Cu “colţul inimii” a scris‑o şi cel rãtãcit în lume, lãsând înlãcrimaţi codrul şi pãdurea, în dorul pustietãţii: “O, rãmâi, rãmâi la mine, / Te iubesc atât de mult !…”
            Anticipa, astfel, marele Eminescu sentimentul halucinant al dezrãdãcinãrii celui aplecat, prea devreme pentru vârsta lui, peste marile întrebãri ale lumii, pe care Sfinxul, mai devreme sau mai târziu, le pune fiecãruia dintre noi. Şi tocmai pe el Eminescu l‑a învins, precum Oedip, neştiind cã-şi semna, cu slove de sânge, inexorabilul sfârşit. A fost tocmai aceasta, desigur, drama sa,  cea a OMNIPOTENŢEI, iar nu cea a neputinţei. Adică tocmai ceea ce un critic basarabean numea, inspirat, “drama trecerii de la cunoaşterea de ceva la cunoaşterea de NIMIC.” (Mihai Cimpoi, « Căderea în sus a Luceafărului »)
            Şi aşa s‑a fãcut cã tocmai LUI i‑a fost sortit semnul infinitului, pe care, absolut voluntar, şi l‑a gravat pe bronzul frunţii.
MELOSUL eminescian izvoreşte, cu limpezime şi putere, dintr‑o continuã pendulare între “PLUSUL” şi “MINUSUL” cunoaşterii, dupã cum misterul artei sale se află, deopotrivă, atât în “ZENIT”, cât şi în “NADIR latent”.
LÃSAŢI COPIII VINà LA MINE !” La chemarea LUI, mici şi mari, dascãli sau discipoli, se reunesc pentru a împrumuta “LUMINà DIN LUMINÔ de la cel care, chiar dacã numai pentru o clipã, şi‑a gãsit fugar popas al spiritului în cugetele noastre. Numai aşa  se face că vibraţia inimilor noastre are ceva din cea a veşnicului univers.
            Acolo, sus, deasupra noastrã, pâlpîie o stea, ocrotindu-ne şi ghidându-ne.
            Iar numele ei a fost sã fie EMINESCU !

Eminescu şi marea

(Eseu dis­tins cu Pre­mi­ul I, la con­cur­sul Aso­ci­a­ți­ei Cul­tu­ral-Ști­in­ți­fi­ce „Vasi­le Pogor”, din Iași, în 10.12.2011, publi­cat în revis­te­le „Arma Pon­ti­că” și „Dobro­gea lite­ra­ră”)

de pro­fe­sor E.C.Ninu

statuie-eminescu-constanta
Dintotdeauna, spectacolul pe care l‑a oferit marea celor care au venit în contact cu ea a invitat la contemplaţie.
Din mss. 2.261, ce ar fi putut viza publicistica, reiese cã nici Eminescu nu a putut sã i se sutragã, justificând difeenţierile de culturã între popoare, ca promotor posibil al progresului:
Marea  n‑ar face valuri şi n‑ar avea absolut nici o mişcare, ci apa sa ar putrezi şi s‑ar brãhni, dacã temperatura ei ar fi pretutindeni egalã; omenirea ar putrezi în corupţie, speculã şi pornocraţie, dacã  n‑ar exista între popoare deosebiri de culturã şi, mai ales, de viaţã.”
Proza eminescianã, anticipând evoluţia celei româneşti, prezintã descrieri plastice ale mãrii, atât în texte antume (Cezara), cât şi în cele postume (Toma Nour în gheţurile siberiene), însã este vorba despre mãri…strãine, fie ele meridionale, fie polare.
          Marea Neagrã o va fi zărit Mihai Eminescu, pentru prima şi ultima oarã, în iunie 1881, când, sosit la Constanţa, pentru zece zile, dupã ce revãzuse Giurgiul, avea sã‑i scrie celei predestinate — Veronica Micle (nãscutã tot în 1850 şi decedatã, prin sinucidere, în acelaşi an,1889, circa douã luni mai târziu de dispariţia poetului, la mănăstirea Vãratic).
Conţinutul ilustratei sale are un accentuat caracter aforistic: “La anul sã ştii cã venim amândoi aci, bãile de mare întãresc şi grãbesc bãtãile inimii. Cu toate cã omul pare a întineri de ele, privirea mãrii linişteşte, mai ales sufletele furtunoase.”(Augustin Z.N.Pop, “Pe urmele lui Eminescu”, 1978)
Marea, ca motiv al creaţiei sale, este de facturã romanticã, în prima şi a doua etapã a liricii sale, dar abia în ultima perioadã, de dupã 1877, când se fixeazã la Bucureşti, la redacţia ziarului conservator Timpul, elementele unei noi direcţii în poezia europeanã pãtrund în opera sa.
Ar fi  fost lucru tare de mirare dacã“poetul nepereche”(G. Călinescu) nu ar fi luat atitudine sau dacã n‑ar fi experimentat reacţia francezã la poezia descriptivistã parnasianã, cunoscutã sub numele de simbolism. Mai ales cã i‑ar fi dat ghes s‑o facã şi uriaşa sa sete de culturã (a se vedea, în acest sens, citatul maiorescian din articolul “Eminescu şi poeziile lui”, publicat cu ocazia morţii poetului naţional, în 1889: “cultura sa stã la nivelul întregii culturi europene”), atribut firesc al genialitãţii. Dar şi munca de gazetar (1877–1883) la o publicație centralã, cum era  Timpul şi, desigur, disputa, celebrã la vremea aceea, dintre el şiAlexandru Macedonski. Acesta din urmã deja teoretizase simbolismul, aflat încã în faşã, cãci se sincronizase deplin cu literatura francezã şi exersa chiar cu destul succes simbolismul instrumentalist.       Nu se putea, aşadar, ca Eminescu sã nu fi cochetat cu un ciudat experiment novator ce avea sã revoluţioneze lirica europeanã.
          Dacã citadinismul eminescian este mai greu sãexplice rafinamentul estetic, ca atitudine antiruralã, întrucât s‑ar dezice, astfel, de crezul artistic romantic  al integrãrii şi comuniunii cu natura, specific celorlalte douã etape, poezia mãrii pare a‑l fi atras pe poet, cãci îi oferea, astfel, suficient reazem sufletesc pentru evaziunea exoticã.       
În afara arhicunoscutei capodopere Mai am un singur dor (inclusã în ediţia maiorescianã Poesii, din decembrie 1883), alte numeroase poeme marine, deşi postume,  demonstreazã frecvenţa acestui motiv.
Destinul nu prea l‑a ajutat pe poet nici dupã moarte, cãci cine ar fi putut crede cã Titu Maiorescu, marele admirator şi povãţuitor al începuturilor sale literare, a putut sã‑l condamne pe poet la uitare, lãsând mult timp nepublicate circa douã lãzi cu manuscrise?
Intrigat peste mãsurã, ConstantinNoica, în Introducere la miracolul eminescian, preciza cã, abia în urma scandalului provocat de Academia Românã, a fost obligat marele critic literar Maiorescu sã le cedeze, în 1902, mult prea târziu însã (13 ani de nefolosinţã !), pentru ca alţi cercetãtori ai vremii, un Mihail Dragomirescu, un Nicolae Iorga, un Sextil Puşcariu etc., sã fi putut demonstra, la timp, apetitul pentru înnoire al poetului obosit de semnele neiertãtoare ale bolii. Ca atare, sufleteşte, Mihai Eminescu avea predispoziţia necesarã cultivãrii unui refugiu apropiat de cel vãdit romantic. Evazionismul sãu dovedea o altã ţinutã şi o altã valoare intrinsecã.
          Dar iatã creaţiile lirice având în prim-plan marea, unele puternic romanţate, altele, de dupã 1880, trãdând particularitãţi simboliste: Lida (1866), Când marea (1869), Când priveşti oglinda mãrei (1869), Cine‑i ? (din drama Steaua mãrii, 1869), Unda spumã (1869), Prin nopţi tãcute (1869), Adânca mare (sonet), Cum oceanu-ntãrâtat (1873), Murmurã glasulmãrii (1873), În fereastra dinspre mare (1876), Coborârea apelor (1876), C esuflet trist… (1880), Dintre sute de catarge (1880), Cu pânzele-atârnate (1880), cãrora, desigur, li se pot adãuga şi versurile excepţionale din finalul poemului Împãrat şi proletar sau cele de la începutul Luceafãrului, cu numerosele sale variante: Dacã iubeşti fãrã sã speri (1882), Şi oare tot n‑aţi înţeles (1882), Sã fie sara‑n asfinţit (1882), Un farmec trist şi ne-nţeles (1882) etc.
          Comprehensiuni cu inovaţiile formale simboliste de mai târziu demonstra marele poet în astfel de marine, chiar dacã unele dintre ele explicã trecerea la versul alb, prin intermediul metrului antic:               
           “Mare, poartã pe undele tale corãbii,
          Unele grele ne-aducã aur din Orfir,
          Altele ‑nfoiate de roze de-Egipet
          Vinuri şi smirnã…”
                                                  (“Murmurã glasul mãrii”)
          Cu poezia “Dintre sute de catarge”, mãrturiile vãdind preocupãri simboliste cresc instantaneu, cãci numeroasele forme ale repetiţiei concurã, aici, la realizarea muzicalitãţii versurilor, principiu de primã importanţã pentru simbolişti. Astfel, versul-refren Valurile, vânturile are la bazã un subiect multiplu, cu topicã inversatã, într-un paralelism sintactic vãdit, cu versuri-refren, în primele douã strofe interogative sau în ultimele, enunţiative, cu caracter gnomic :       
Dintre sute de catarge
Care lasã malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
 
Dintre pãsãri cãlãtoare,
Ce strãbat pãmânturile,
Câte-or sã le-nece oare
Valurile, vânturile?
 
De‑i  goni, fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmeazã în tot locul
Vânturile, valurile.
 
Ne-nţeles rãmâne gândul
Ce-ţi strãbate cânturile,
Zboarã vecinic, îngânându‑l
Valurile, vânturile.”
Sã fie, oare, în ultima strofã, un alt principiu simbolist, vizând mesajul voluntar indefinit, echivoc, al liricii sau regretul romantic al incompatibilitãţii schopenhaueriene a celor douã lumi – cea a omului de rând şi cea a  omului de geniu?
Din aceeaşi perioadã, dupã cum se poate observa, dateazã şi cealaltã minusculã bijuterie liricã, “Ce suflet trist”, în care pesimismul depãşeşte faza romantismului facil, pentru a‑i potenţa efectul ideatic. Poate fi şi aceasta o transcendere de la cunoscutul le mal du siècle, devenit artificial şi banal, la ceea ce tot francezii vor numi cu sintagma les  poètes maudits.

“Ce suflet trist mi-au dãruit
Pãrinţii din pãrinţi,
De-au încãput numai în el
Atâtea suferinţi?
Ce suflet trist şi fãr-de rost
Şi din ce lut inert,
Cã dup-atâtea amãgiri
Mai sperã în deşert?
Cum nu se simte blestemat
De‑a duce‑n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mãri,
Luaţi-mã cu voi !”
statuie-eminescu-constanta2
Dacã etapa romantismului eminescian fusese, astfel, depãşitã, în postume se poate observa cã sugestia e mult mai accentuatã, dupã 1880, iar muzicalitatea eminescianã tinde, formal prozodic, spre acel ut musica poesis, la care aspirau simboliştii.            
Motivul mării sugereazã un firesc sentiment al nesfârşitului. Scriitorul german Thomas Mann (“Casa Boodenbrok”), fãcea chiar o paralelã între munte şi mare, acordându‑i supremaţia ultimei, prin infinitul contemplativ, în comparaţie cu concreteţea trãirii imediate, la care invitã muntele.
Depãrtarea este, în poezia lui Eminescu, “mai puţin o sugestie specific simbolistã, cât, mai degrabã, o transã romantică … Dorul de necunoscut sau ancorarea în necunoscut e o cãlãtorie fantasticã, şi nu o evaziune geograficã, la Eminescu.”(Emil Manu, “Roza vânturilor. Itinerare culturale”, 1980, p.192)
Anticipând, aşadar, înnoirile revoluţionare ale simbolismului european, Eminescu le imprimã ceva din structura sa pur romanticã, demonstrând, încã o dată, apetenţa pentru inovaţie, nu numai de fond, ci şi pur formalã.

Magul călător în stele

Mot­to:

În tării sta soa­re­le, în crugu‑I,                                                                                                                                                                                                spre‑a salu­ta pla­neții…”  (Mihai Emi­ne­scu)

 

            Mai poate-acum cuvântul să ne-ndure,
            Inimi plăpânde, răsfirate‑n haos,
            Hrănite‑n van, cu șoapte de pădure?
            Alean, balsam în al simțirii naos,
            Ivește roua în icoane pure! 
 
            E vreme de-ntrebări făr-de răspuns…
            Mai  lasă, Doamne, robii cercetării!
            Iscoada minții, sufletul ascuns
            Ne propulsează‑n infinitul zării.
            E vreme de-ntrebări făr-de răspuns…
            Stelare cruguri‑s clipă amânării:
            Cum mirul, de pe fruntea sa‑i ajuns
            Un  geniu, prins‑n brațele-așteptării?

 

         de Emil-Cor­ne­liu Ninu (15 ianu­a­rie 2015).


MangaliaNews.ro, 14 ianu­a­rie 2016.



Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele