Virgil Stan
Liturghia
Motto:
În amintirea bunicilor mei paterni, Floarea şi Constantin Stan.
„Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama, că deşi mă simt fericit cu cei din jurul meu, îmi lipsesc teribil cei care, mai ieri erau cu mine, acum fiind plecaţi într-un Paradis pe care doar îl visăm să fie”.
Bunicul Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână.
Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal.
Acolo pregătea bunica Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji [1], ori tizic, sau crengile uscate de viţă de vie.
Bunicul era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Îi făcea concurenţă cu vocea sa dascălului de atunci, moş Popescu cum îi spuneam noi copiii, un iscuit cizmar al satului, ce avea o vocea subțire, ca de soprană.
În cadrul bisericii bunicul îndeplinea şi funcţia de epitrop, funcţie preluată peste ani de fiul său cel mic, Stoica – tatăl meu, când preotul Ioan Barbu era soţul directoarei mele, Lorica Barbu. Bunicul ţinea toată contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult şi pentru acest lucru era binevenită orice donaţie de la enoriaşii săi.
După ce termină cu bărbieritul, intră în camera “curată, de la stradă” cum îi spuneau bătrânii, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune în lada de zestre pictată cu flori şi motive florale. Deschise lada de zestre a bunicii Floarea, pe care o primise la măritiş ca dotă de la părinţi şi îşi alese costumul negru din dimie.
Materialul costumului era ţesut de bunica la război. Lâna pentru stofă, o luau de la propriile oi. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală. Apoi abáua albă o trimetea la piuă pentru prelucrarea şi vopsirea ei de obicei în negru.
Bunicul Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni, cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei.
Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copiii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.
Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile, ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.
Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe de pământ arabil.
Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, s-au consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat această zonă scăldată atât de apele Dunării, cât şi ale Mării Negre.
Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma de oi la iernat.
Odată stabilit în comuna Pecineaga, Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi, cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii cinci sute de metri pătraţi ce i s-au acordat de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.
Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole.
Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma printre dealurile şi văile din Dobrogea, sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia să-şi cultive pământul primit în posesie.
Interesul administraţiei locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării. Să i se schimbe destinaţia de pământ bun, pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă. De aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Să nu mai fie ca pe timpul dominaţiei otomane.
Mai târziu, când a apărut şi ultimul val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.
Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion, cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor.
Moş Constantin, cum îi spuneau cei mai tineri decât el, trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.
Bunicul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia în căruţa sa cu coviltir din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din “prăvălia” sătească, contra produselor agricole de care avea nevoie.
Se repezi până în grădiniţa bunicii din faţa casei, de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la patru – cinci sute de metri depărtare.
Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă încă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie.
După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar mergea în prundul vacilor să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.
Moşul s-a preocupat toată săptămâna de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru deplasare şi munca câmpului.
În gospodăria unui ţăran sunt multe lucruri necesare, mai ales când îşi schimbă profesia din păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiesc bani. Bunicul şi-a dorit să fie independent din acest punct de vedere. Doar pentru utilaje mai mari trebuia să meargă să se împrumute la vecini, sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.
Bunicul Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană, brăzdată de cutele lăsate de vremea în care şi-a dus traiul. Şi la cei peste şaptezeci şi cinci de ani, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă între degetele sale osoase ugerul oii, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.
Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. În biserică era o muzică divină în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădeau măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi.
Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise la slujbă un înalt prelat, să se convingă de existenţa unui asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei şi a sărbătorii.
La sfârşitul liturghiei, bunicul Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.
Lume multă, ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat, când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia.
Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât, îi promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită.
Propunerea lui de a i se opri valoarea oii din simbrie, nu fu pe placul moşului. Îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.
Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se învăţase să trăiască într-o turmă mare şi libere, nu câteva ca acum.
Moş Constantin dorea să dea o petrecere odată cu aducerea oilor acasă, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare, totodată să-i binecuvânteze şi oile.
Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de bunica Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm.
Bunica Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură, la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Mai adăugă pe masă borcanul cu hrean răzuit şi conservat în oţet diluat cu apă, cu o linguriţă – două de zahăr deasupra, să-i mai taie din iuţeală. Gătea bine bunica Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.
Moş Constantin trimise un fecior în beciul construit lângă casă, să aducă o sticlă cu ţuică de tescovină din anul ce trecuse şi o oală cu vin, un tulburel rozaliu din anul respectiv. Făcea vin bun bunicul Constantin.
Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor, cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.
– Bună ziua, Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.
– Sărut dreapta părinte, răspunse bunica emoţionată, de onoarea de al avea oaspete pe bătrânul preot. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.
– Lasă Floareo, că de șezut am să tot şed. Să sosească şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.
– Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.
Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de bunica Floarea şi apoi, după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.
Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo trei mii de suflete.
Coana preoteasă era învăţătoare ca mai toate preotesele. Toţi copiii lui moş Constantin şi ai Floarei i-au fost elevi. Ce-i mai urechea, când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-sii mai primeau ei, când venea coana preoteasă şi se plângea, că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, sau cine mai ştie ce alte treburi putea să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.
Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui bunicul Constantin şi ai bunicii Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre casele lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.
Bunica Floarea strânse totul de pe masa pe care bunicul Constantin o cără împreună cu canapelele în chiler.
Se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Merseră cu toţii la culcare. A doua zi trebuiau să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţii cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea bătrânului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.
[1]Tulpini de porumb.
Mangalia, 2013.
Povestirea face parte din volumul PUNTI PESTE VREMURI.
Cărțile scriitorului Virgil Stan pot fi comandate pe adresa de e-mail [email protected]
MangaliaNews.ro, 23 ianuarie 2016.
