La festivităţile de deschidere ale anului şcolar organizate la Liceul Teoretic „Ovidius”, singurul diriginte ovaţionat fără reţineri a fost prof. Marian Sârbu, de fapt un cunoscut şi apreciat dascăl al catedrei de fizică, cu un scurt mandat şi de inspector general.
Prilej pentru a-l provoca la un dialog despre puterea pe care o mai are în ziua de astăzi profesorul de a reţine atenţia elevului la clasă.
De loc din Craiova, dar cu rădăcini şi în Humuleşti, a studiat acasă liceul tehnic, cinci ani, şi Facultatea de fizică, pe care a absolvit-o în anul 1978.
– Dar aţi ajuns la Constanţa…
– Având o poziţie bună, conform rezultatelor obţinute, am ajuns la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” prin repartiţie guvernamentală, dorindu-mi să evadez trei ani la mare. Pentru că eu, până la vârsta aceea, nu văzusem marea. Apoi, deşi mi-am dorit să mă întorc acasă, nu am mai putut. La Universitatea din Craiova am avut şansa unor profesori extraordinari, pe care eu nu îi pot egala. Am studiat cu unii dintre cei mai valoroşi profesori de fizică, unul dintre ei fiind Oliviu Gherman, cu care mi-am dat şi licenţa, viitorul şef al Senatului.
Doi ani la „Mircea” am predat fizica, dar şi biofizica, electrotehnică, desen tehnic. După aceşti doi ani, în ciuda rezultatelor excelente pe care le obţinuseră elevii mei, mi s-a spus să fac o cerere să mă mut, pentru un an, la „Decebal”, „Tomis” şi actualul „Vasile Pârvan” – la care am şi mers de fapt. După un an, când am încercat să revin ca titular la „Mircea” nu s-a mai putut şi m-au luat prin detaşare, 17 ani. Cel mai probabil, însă voi ieşi la pensie, peste trei ani, de la Liceul Teoretic „Ovidius”.
– Cum aţi reuşit să deveniţi atât de îndrăgit de elevi, în ciuda materiei pe care o predaţi?
– Eu cred că mi-am nimerit meseria. Iniţial, eu am vrut să mă fac regizor, dar cum pe vremea mea intrau la Regie trei-patru, nu aveam nicio şansă. Aşa încât eu, ca profesor care iubesc fizica, fac foarte mult spectacol. La orele mele vorbesc despre fizică, dar şi despre viaţă, încercând să-i atrag pe copii, inventez tot felul de scenarii, râd se simt bine, intrăm în fenomene, iar mai zicem altceva. Nu e ceva pregătit, improvizez foarte mult şi lor le place. La sfârşitul orei, în ultimele 10 minute, pun întrebări să văd dacă a fost bine regizată ora şi îmi dau seama dacă am reuşit să le ţin trează atenţia. Dar îi mai şi cert. Din păcate, tocmai ce vin de la un curs la care o elevă mi-a răspuns că a uitat să înveţe. Practic m-a jignit, m-a insultat. Nu cred că merit aşa ceva! Nu e vorba că respectiva nu ştie, pentru că problema de fapt nu este să dai nota 2, dar cum poate să fie în relaţia cu mine atât de indiferentă când eu îmi pun sufletul să-i fac să înţeleagă. Le-am spus că eu, dacă nu mai vin cu plăcere la oră, mai bine nu mai vin. Când totul devine o corvoadă, şi pentru mine, şi pentru ei, nu mai este şcoală. Trebuie să ne simţim bine împreună, să ne bucurăm că suntem împreună, să ne fie drag şi să mă aştepte cu nerăbdare la următoarea oră.
Vă invităm să citiți articolul integral în cugetliber.ro, Luni, 19 oct.2015.
