În vreme ce naṭiunea se holbează la regii Cioabă, sub deviza “Ţigănia salvează România”, o fată din Constanṭa, infinit mai puṭin băgată in seamă de televiziunile noastre “de ṣtiri”, cucereṣte Europa, America, lumea.
“Mă bucur pentru fiecare punct”, spunea Simona Halep azi-noapte, după ce o spulberase în finala de la New Haven pe uriaṣa, la propriu ṣi la figurat, Petra Kvitova, nr. 10 mondial, campioană la Wimbledon.
Propoziṭia aceasta cred ca e cheia de boltă a tenisului ameṭitor pe care îl joacă Mangusta. Şi cu ṣerpoaica Kvitova ne-a dăruit frumuseṭi letale de tot felul: forehand în cros aproape paralel cu fileul, loblift din alergare peste o jucătoare de 1, 82 m, lunguri de linie perfecte, ṣi pe rever, ṣi pe dreapta. Iar serviciul este cel mai eficient pe care l-am văzut vreodata la categoria 1,68 m cu 61 kg, cât are mica Simonă.
Gabaritul redus e compensat cu folosirea unei tehnici vechi, oarecum demodate, aruncarea ambelor mâini în sus la lansarea mingii (cum servea Patrick Rafter pe vremuri sau,acum, Stan Wawrinka). Atacând mingea în extensie maximă, fiecare centimetru-gram din corpul Mangustei contribuie la lovitură.
Dar toate acestea n-ar duce la seria uluitoare de victorii de anul acesta, pe toate suprafeṭele, zgura la Nurnberg ṣi Budapesta, iarba la ‘s Hertogenbosch, hard la New Haven, care o propulsează în Top 20, unde nu au mai fost decât Virginia Ruzici, Irina Spârlea ṣi Ruxandra Dragomir.
Piatra din capul unghiului, pe care, asemenea zidarilor din Biblie, mulṭi jucători n-o bagă in seamă, este dansul Mangustei. Când câṣtigă punctul, ba chiar ṣi când îl pierde, Simona se miṣcă de parcă ar ieṣi de pe ringul unei discoteci. O relaxare incredibilă e prezentă în toate miṣcările ei pe teren, până ṣi la bancă se duce într-un ritm perfect, nici repede, nici încet. Nu e vorba de lejeritatea zâmbăreaṭă a Martinei Hingis sau Anei Ivanovici, acelea sunt impuse, afiṣate ca tactică psihologică, dedesubt fetele clocoteau de frustrare. Simona e relaxată natural, din interior, îi place pur ṣi simplu să lovească fiecare minge ṣi ,esenṭial, nu se gândeṣte la scor.
N-am simṭit-o niciodată strângând din dinṭi, n-am văzut-o făcând gesturi excesive, de satisfacṭie sau dezamagire – să nu te dai peste cap la 21 de ani, când vin victoriile grămadă peste tine, e lucru rar.
Mangusta nu ṭipă ridicând pumnul deoarece îi place mult ce face, e prea adâncită în tenis ca să mai exteriorizeze ceva. Performanṭa antrenorului Simonei, fostul jucător de Cupa Davis, Adrian Marcu, de a îi crea ṣi întreṭine această relaṭie de intimitate armonioasă cu tenisul, care, ca în orice dragoste adevărată, o face imună la zgomotul ṣi furia lumii năpustindu-se asupra ta când urci spre vârfuri, nu prea e românească.
Într-o ṭară în care diletantismul agresiv, datul în stambă, autobăgarea în seamă, patetismul de căcat sunt regi, iar privitorii la televizor, supuṣii lor, superprofesionismul decent al Simonei Halep, soră cu Andrei Pavel ṣi Horia Tecău – toṭi din Constanṭa! – măcar de le-ar trezi unora un sentiment util al ridicolului.
Cristian Tudor Popescu, 25.08.2013.
