Evenimente istorice și rezonanța lor în actualitate | România și „Primăvara de la Praga” – Gl. bg(r) Mihail Țăpârlea

0
342

Evenimente istorice și rezonanța lor în actualitate.

România și „Primăvara de la Praga” – Gl. bg(r) Mihail Țăpârlea

Gl. Bg. (r ) Mihail Taparlea.

În anii 1960, Cehoslovacia se confrunta cu o criză economică de proporții, situație ce a creat mari tensiuni sociale, precum și dispute acerbe în cadrul conducerii Partidului Comunist Cehoslovac. O mare parte a intelectualității, dar și, din ce în ce mai mulți, cetățeni, tezele și practicile comuniste au pus sub semnul întrebării sau, chiar, au negat tezele marxist-leniniste și practicile comuniste. Cei mai importanți lideri comuniști s-au pronunțat pentru renunțarea la vechile practici și pentru edificarea unui „socialism cu față umană”, care să nu fie orientat de directivele și indicațiile Moscovei, ci de interesele cetățenilor cehoslovaci. Ca urmare a tensiunilor fără precedent apărute în societate, Antonin Novotny a fost nevoit să demisioneze din funcția de prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac și din cea de președinte al Cehoslovaciei.

Locul său a fost luat, în ianuarie 1968, de Alexander Dubcek – unul dintre reformiștii comuniști – care, secondat de Josef Smrkovsky, Frantisek Kriegel, Oldrich Cernik și Ota Sik, a lansat un program politic ce prevedea: libertatea presei; renunțarea la rolul „partidul unic”; înlăturarea birocrației excesive și instaurarea unei guvernări multipartinice. Astfel, s-a inițiat formarea unui unui partid social – democrat și a unor cluburi politice din care făceau parte intelectuali renumiți ca Vaclav Havel, Ludvik Vakulik, Milan Kundera, Ivan Klima, Pavel Kohot și alții. Apoi, s-a demarat aplicarea unui program de reforme menit să aducă mai multă libertate și prosperitate pentru cetățenii cehoslovaci. A fost redactat „Manifestul celor 2000 de cuvinte”, dat publicității pe 27 iunie 1968, document ce reprezenta o vibrantă pledoarie în favoare extinderii libertăților democratice. Aceste acțiuni, ce vizau reforma sistemului comunist din interior, erau cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga”.

Cu toate asigurările primite din partea noilor lideri comuniști cehoslovaci că țara lor nu se va abate de pe drumul socialismului, Uniunea Sovietică a privit de la început cu îngrijorare evenimentele din Cehoslovacia. Liderul comunist sovietic Leonid Brejnev considera că reformele lui Alexander Dubcek slăbesc poziția blocului comunist, în plin Război Rece. De asemenea, constatând că „sfaturile de la Moscova” nu sunt luate în considerație, s-a apreciat că singura și cea mai eficientă cale de înăbușire a spiritului și acțiunilor reformiste din societatea cehoslovacă este cea a întervenției militare, care era menită să „normalizeze” situația din țară, adică revenirea la regimul dogmatic anterior.

Pentru a justifica o eventuală intervenție militară, URSS a organizat, la Bratislava, pe 3 august 1968, o conferinţă a partidelor comuniste şi muncitoreşti, în care s-a prezentat „Doctrina Brejnev”, care, în esență, prevedea dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în statele din blocul socialist, în cazul în care există riscul revenirii „sistemului capitalist.” Prin urmare, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, armatele țărilor Tratatului de la Varșovia, în frunte cu Uniunea Sovietică, au invadat Cehoslovacia, punând punct „Primăverii de la Praga.” România a fost singura țară membră a alianței conduse de sovietici care s-a opus intervenției, neparticipând la invazie. Trupele invadatoare erau estimate la circa 29 de divizii, dotate cu 7.500 tancuri. Acțiunile terestre erau susținute aerian de circa 1.000 avioane de luptă.

Tancuri pe străzile orașului Praga.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Când sovieticii au trimis un curier, la ora 3.30 a dimineții de 21 august, pentru a anunţa intervenţia, Nicolae Ceaușescu și alți colaboratori apropiați se aflau deja în şedinţă, deoarece au fost anunțați de serviciile de informații. În mod rapid, s-a hotărât să se condamne imediat invazia, anunţând public formarea Gărzilor Patriotice, precum și faptul că România va riposta energic la eventuale acțiuni militare împotriva sa. Se conta pe sprijinul Chinei. S-a hotărât, de asemenea, să se menţină legăturile cu Dubcek şi cu autorităţile cehoslovace, continuând să le ajute. Principalele cancelarii ale lumii – îndeosebi din Europa şi SUA – considerau acţiunea Moscovei ca fiind o acțiune gravă. În mod neaşteptat, chiar în dimineața aceeiași zile, în urma şedinţei comună a CC al PCR, a guvernului şi a Consiliului de Stat s-a dat publicităţii un comunicat în care se aprecia că „Intervenţia militară sovietică în Cehoslovacia reprezintă o încălcare flagrantă a suveranităţii naţionale a unui stat socialist frăţesc, liber şi independent, a principiilor pe care se bazează relaţiile între ţările socialiste, a normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional … Nimic nu poate justifica … ocuparea militară a Cehoslovaciei socialiste … ”1 De asemenea, s-a cerut retragerea grabnică a trupelor invadatoare. Chiar în ziua invaziei, la București, s-a desfășurat un mare miting la care au participat sute de mii de persoane.

Adunarea populară din Piața Palatului – 21 august 1968.

Nicolae Ceaușescu a criticat ferm intervenția sovietică în Cehoslovacia, afirmând că: „Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc … De asemenea, în aplauzele și ovațiile mulțimii, s-a afirmat, spre știința tuturor, „că întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre … Şi pentru aceasta am decis să constituim, chiar din această zi, Gărzile patriotice înarmate…”2 A doua zi, Marea Adunare Naţională, întrunită în şedinţă extraordinară a adoptat Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României., în care se specifica faptul că „ … organizaţia Tratatului de la Varşovia a fost constituită ca un instrument de apărare a ţărilor socialiste împotriva atacurilor externe şi ea nu se poate folosi pentru acţiuni militare împotriva unei ţări socialiste.”3

„În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România”

Invazia trupelor sovietice și a celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia (cu excepția României) a trecut „neobservată” la Casa Albă. Pentru ca această invazie să fie, într-o oarecare măsură acceptată, Leonid Brejnev a luat hotărârea ca diplomații sovietici să informeze, odată cu declanșarea invaziei, guvernele altor state, în frunte cu SUA. Ca urmare, Kremlinul i-a ordonat ambasadorului său la Washington, Anatoli Dobrânin4, să-i prezinte preşedintelui Lyndon Johnson, mesajul sovietic strict secret, care justifica această invazie. Această prezentare trebuia să coincidă cu declanșarea acțiunilor militare, astfel încât să premeargă știrea care era transmisă de serviciile de informații. Lui Dobrânin i s-a precizat ca acest mesaj să fie înmânat președintelui american între orele 18 – 20 ale zilei de duminică 20 august 1968, adică exact atunci când tancurile sovietice intrau în Praga. Dobrânin a primit mesajul cu câteva ore înainte de termenul stabilit. În această situație, îi era imposibil de ajuns aşa rapid la Casa Albă prin canalele protocolului de Stat al SUA. Ca urmare, ambasadorul sovietic a hotărât să folosească telefonul direct al Preşedintelui Johnson, pe care acesta i-l dăduse cu ani în urmă pentru cazuri urgente. Până atunci, el nu a folosit niciodată acest telefon.

Lyndon Johnson discutând cu Anatoli Dobrânin, ambasadorul sovietic la Washington.

Ambasadorul sovietic i-a telefonat Președintelui american, spunându-i că are de transmis un mesaj confidențial important. Dobrânin își amintește că „Fără să mă întrebe despre subiectul solicitării mele, Johnson a acceptat imediat, sugerând să vin până la prânz. Cum aveam de la Moscova un grafic orar strict de respectat, i-am cerut să mă primească după orele 18, sub pretextul că trebuie să traduc în engleză mesajul pe care-l voi prezenta. A acceptat”5 Astfel, diplomatul sovietic a prezentat Președintelui american, care era însoțit de Walt Rostow, consilierul prezidenţial pentru siguranţa naţională, mesajul din care rezulta explicit, că: „a fost o conspiraţie internă şi externă contra sistemului social din Cehoslovacia” şi că, URSS şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia, au răspuns cererii de ajutor a guvernului de la Praga. „Ca urmare, unităţi militare sovietice au fost comandate să intre în Cehoslovacia. Inutil să spunem că ele vor fi imediat retrase din teritoriul cehoslovac după îndepărtarea ameninţării existente la securitatea acestuia” 6.

Lyndon Johnson a ascultat cu atenție tot ce citea Dobrânin, care a sesizat că, aparent, n-a recepţionat întreaga gravitate a tragediei Cehoslovaciei. „Spre marea mea surprindere – scrie Dobrânin – preşedintele nu a reacţionat deloc. Mi-a mulţumit pentru informare şi a declarat că va discuta, probabil, mesajul cu Rusk (ministrul de externe) şi cu alţii dimineaţa următoare şi ne va da un răspuns, dacă va fi nevoie. După care a trecut la un alt subiect în care el părea mult mai interesat.”7

Apoi, cei doi interlocutori au discutat despre vizita de stat pe care Johnson intenționa s-o facă în Uniunea Sovietică, care fusese acceptată de Moscova. Conducerea sovietică nu se așteptase ca „Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta. Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson.”8
După câteva ore de la întrevederea cu Johnson, în toiul nopţii de duminică 20 august 1968, Dobrânin este chemat la sediul Departamentului de Stat, unde secretarul de stat, Dean Rusk, l-a informat că abia s-a întors de la Casa Albă cu un mesaj al preşedintelui Johnson exprimând totala ignoranță a implicării în Cehoslovacia a unor țări necomuniste sau a vreunei cereri de ajutor din partea guvernului de la Praga. „Credem necesar să reconsiderăm anunţul unei întâlniri dintre liderii noştri. Vom păstra legătura privind asta”.9

Pe data de 23 august, Dobrânin îl vizitează din nou pe Dean Rusk la biroul său de la Departamentul de Stat. „El – afirmă Dobrânin – mi-a cerut să-i spun, între patru ochi, care au fost adevăratele raţiuni de a trece la acţiuni în Cehoslovacia”. Apoi, Secretarul de star american l-a întrebat pe Dobrânin dacă „Urmează România la rând? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să controlăm opinia publică”.10

Dacă reacțiile președintelui Johnson și cele ale lui Dean Rusk au fost, oarecum, de indiferență față de invazia din Cehoslovacia, nu aceeași situație, atitudine au avut-o liderii Congresului, care l-au supus pe Președintele Johnson, unei critici ascuţite pentru reacţia sa moderată faţă de invazia Cehoslovaciei. Ca un răspuns la aceste critici, Johnson le-a reamintit congresmenilor că Cehoslovacia se află în zona de influenţă sovietică. Apoi a întrebat „Sugeraţi cumva să trimitem trupe americane acolo?”11.

Ca urmare, s-a convenit că SUA nu vor folosi forţa împotriva invaziei Cehoslovaciei. Mai mult chiar, pentru a nu tensiona relațiile cu Uniunea Sovietică, Johnson a ordonat să nu mai aibă loc nici o condamnare publică în afara celor făcute deja de către Casa Albă şi Departamentul de Stat, care cunoșteau cel mai bine situația. Cu toatea acestea, stările de tensiune au persistat. SUA au reacționat în favoarea României, astfel încât să nu se producă o invazie ca în Cehoslovacia. Prin urmare, Dean Rusk a convocat urgent, la 28 august, pe ambasadorul sovietic pe care l-a informat despre faptul că factorii responsabili americani știau „ … despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore.”12

Deja în statele occidentale, ca urmare a deplasării unor trupe sovietice în proximitatea României, se presupunea că va urma o „invadare sovietică a României.” Această eventualitate se putea produce ca urmare a refuzului factorilor decizionali de la București, ca România să ia parte la invazia Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia. De asemenea, atitudinea de respingere fermă a „Doctrinei Brejnev”, de sfidare a „rolului conducător al URSS” nu conveneau conducătorilor sovietici și acoliților lor. ”Într-adevăr – scrie Dobrânin – Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. Dar Moscova nu se gândea, realmente, să invadeze România, pentru că nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”13.

Evident, era un răspuns „diplomatic”, menit să „învăluiască” adevăratele intenții ale conducătorilor sovietici. Aceste mişcări de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale, care au transmis, rapid, informații preşedintelui Johnson, ce se afla în concediu la proprietatea sa din Texas., SUA, ca urmare a relațiilor bune cu țara noastră, au acționat pentru prevenirea unei astfel de invazii în România. Pentru aceasta, Lyndon Johnson l-a contactat telefonic pe Rusk căruia i-a dictat pentru Brejnev un „mesaj emoţional” descris astfel de Dobrânin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că nici un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastroase pentru relaţiile sovieto – americane şi pentru întreaga lume”14

În mod evident, Dobrînin a informat, urgent, Kremlinul, cerând imperativ şi fără întârziere, un răspuns pentru calmarea situaţiei create de România la Washington. Mesajul primit de la conducerea sovietică, urmărea detensionarea situației create, negând faptul că URSS ar avea intenția de a invada România. Ca urmare, Dobrânin a transmis Secretarului de Stat american următorul mesaj: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental.”15 Acest mesaj, a contribuit, într-o oarecare măsură, la clarificarea situației.

Preşedintele american, Lyndon Johnson, într-o cuvântare la San Antonio (Texas), a făcut o referire la Europa de Est, avertizând cu repercusiuni cumplite dacă Moscova ar elibera „câinii războiului”, cu referiri directe la temerile legate de posibilitatea invaziei României de către trupele sovietice. Privitor la modul în care SUA au reacționat la stoparea fenomenului ”Primăvara de la Praga”, Henri Kissinger a concluzionat că invadarea Cehoslovaciei s-a produs prin surprindere, iar „ … americanii nu erau pregătiți să intre în dezbateri cu sovieticii, care aveau oameni foarte pregătiți, putând să-ți impună punctul lor de vedere privitor la un aspect sau altul al relațiilor bilaterale sau al vieții internaționale”16.De asemenea, China nu era de acord cu intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, fiind dispusă, ca în caz de nevoie, să acorde ajutor României. Astfel, „În august 1968, atunci când România era amenințată cu invazia sovietică, premierul Zhou Enlai, s-a deplasat personal la Ambasada României din Beijing, unde a participat la ziua națională (23 august n.n.) și a declarat fără echivoc că „România poate conta, în apărarea independenței sale, pe sprijinul poporului chinez”. 17.

Bibliografie:

1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol.2, Ed. Politică, 1968, pp.415-417
2 Ibidem
3 Vezi Dinu C. Giurescu (coordonator), „Istoria românilor. România în anii 1948-1989”
4 Anatoli Dobrânin, de profesie inginer constructor de avioane, a fost neântrerupt, timp de un sfert de secol (1962-1986) ambasadorul URSS la Washington. În această calitate a cunoscut și a negociat-adesea între „patru ochi”- cu șase președinți americani: John Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter și Ronald Reagan. Dobrânin nu s-a limitat la accesul său fără precedent la Casa Albă, ci a dus o activitate neobosită, tenace, coerentă și insistentă de câștigare a încrederii celor mai influente personalități ale Americii: lideri ai Congresului, președinți ai societăților multinaționale, savanți americani deținători ai Premiului Nobel, miliardari etc. Mulți dintre aceștia i-au rămas prieteni sau colaboratori și după plecarea sa de la post., la Moscova. Dobrânin a fost Decanul Corpului Diplomatic din Washington, funcție de mare prestigiu care l-a făcut celebru în întreaga Americă, deoarece la toate evenimentele importante ale țării reprezenta Corpul Diplomatic acreditat în SUA. În același timp, Dobrânin a avut relații cu importanți oameni de afaceri de la care a aflat cele mai păzite secrete ale Casei Albe, pe care le transmitea Kremlinului prin telegrame cifrate în cont propriu. Pentru toate meritele sale, a fost singurul ambasador decorat cu cea mai înaltă distincție a țării sale: Ordinul de Erou al Muncii Socialiste.
5 Anatoli Dobrînin, Confidențial, Radmnon House, New York, 1991, p. 179
6 Ibidem, p. 180
7 Ibidem
8 Ibidem, p. 181
9 Ibidem
10 Ibidem
11 Ibidem, p. 182
12 Ibidem
13 Ibidem, p. 183
14 Ibidem
15 Ibidem, p. 183
16 Henry Kissinger, À la Maison Blanche 1968-1973”, Vol I, Fayard, 1979, p. 265
17 Institutul Revoluției Române, Angelo Miculescu, ambasador la Beijing, Telegrame desecretizate, Editura CETATEA DE SCAUN, Târgoviște, 2018, p. 26).


Mangalia News, 21.08.2021.



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply