Despre critică, libertate și adevăr. Editorial de Ioan Aurel Pop

0
386

Ioan Aurel Pop: Vasile Alecsandri (1821-1890) – trecut la cele veșnice exact acum 130 de ani și venit pe lume acum aproape două secole, considerat azi de unii „analiști postmoderni” poet „minor”, demn de a fi uitat – s-a numărat printre făuritorii României moderne, deși nu a fost tocmai un model de modestie și de sfioșenie.

Totuși, spre finele vieții, când i s-a atras atenția că Eminescu este de departe deasupra lui, supărat pe tonul dizgrațios, vehement și jignitor al unor critici, a scris câteva versuri memorabile: „E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării, si lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cat de sus./ La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus./ Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,/ Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”.

Poezia se cheamă „Unor critici” și, pe vremuri, atunci când încă elevii erau învățați de dascălii mai bătrâni ce  înseamnă buna cuviință intelectuală, versurile ei erau comentate și chiar învățate pe de rost la școală. Natural, generația lui Alecsandri, Eminescu sau Macedonski nu a fost una de pension, în care protagoniștii să se fi purtat cu mănuși unii față de alții, dar ce mărturii de umor sănătos, ironie fină, pamflete și chiar diatribe ne-au rămas de la ei!

În deceniile comuniste, polemicile au fost controlate, iar limbajul decent (câteodată „de lemn”) a fost impus de ideologii regimului. Decența era adesea artificială și vegheată de cenzură. Totuși, era. Azi, însă, după redobândirea libertății, pe lângă multele dezlănțuiri benefice, salutare și chiar pline de har, s-a dezlănțuit și ura față de aproapele nostru, față de autoritate, față de ordine, față de valoare și chiar față de opinia celuilalt.

Istoricii studiază, între altele, și alteritatea, adică ființa privită din punct de vedere diferit de ea însăși. Dincolo de această accepțiune de dicționar, mulți înțeleg prin alteritate acceptarea celui diferit de tine, considerarea ființei/ființelor umane sub toate fațetele ei/lor, mai luminoase sau mai puțin luminoase. Firește, acceptarea celuilalt este numită de mulți, în mod curent, toleranță, chiar dacă și sensul acestei noțiuni a suferit mari modificări de-a lungul vremii.

Comunismul nu a predicat nici alteritatea și nici toleranța, decât de fațadă și doar atunci când era absolut necesar.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

De trei decenii, ne străduim să eradicăm aceste abuzuri și să revenim la democrație. Democrația înseamnă, între altele, ascultarea vocii majorității, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Să ne amintim pentru ce au luptat și (în parte) au murit cei care s-au aflat pe străzi în decembrie 1989 și care nu știau atunci despre vreo lovitură de stat, despre vreo conspirație străină a marilor sau micilor puteri sau despre vreo recrudescență viitoare a (neo)comunismului.

Citiți continuarea pe evz.ro



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply