La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu mama sa România. Cu 86 voturi pentru, 3 contra şi 31 abţineri, Basarabia s-a unit cu Regatul României. Eveniment aşteptat şi pregătit cu speranţe de întreaga naţie română. Congresul militarilor moldoveni fusese convocat la 20 octombrie 1917 şi acesta declarase prima dată autonomia Basarabiei şi înfiinţarea Sfatului Ţării. Acesta se formă la sfârşitul lui noiembrie 1917 şi cuprindea 138 deputaţi din mai toate organizaţiile politice ultimul inclus fiind Constantin Stere. Terenul era pregătit, oamenii în aşteptare. La Chişinău se adunau fruntaşii din toate regiunile.
Reprezentanţii Puterilor Centrale pretindeau munţii şi Dobrogea, în care ar fi dorit să aibă un “condominium” germano-austriac. Generalul Averescu, chemat să ducă tratativele cu mâna pe sabie spunea că cedarea Dobrogei e o imposibilitate pentru orice guvern român.
De la Constanţa plecase spre Chişinău Alexandru Gherghel, poet şi jurnalist, nepotul lui Radu Gyr. Publica la întoarcere, în ziarul Farul, un amplu reportaj despre momentul istoric.
”Cu două zile înainte de 27 martie, sosisem la Chişinău în tovărăşia profesorului universitar Murgoci şi vorbisem cu mulţi dintre fruntaşii “Blocului Moldovenesc” între care cu Crihan, Buzdugan şi alţii. Nu era unul, dintre toţi fruntaşii mişcării naţionaliste, care să nu fi aşteptat cu îngrijorare ziua aceea mare care fusese hotărâtă pentru dezbaterea în “Sfatul Ţărei” a chestiunii unirii Basarabiei cu ţara-mamă. Mulţi cu îndoială în suflet, foarte mulţi pentru independenţa deplină a provinciei, şi nu erau puţini aceia care tocmeau unirea în schimbul unor condiţii ce însemnau, în fapt, mai mult decât o largă autonomie provincială.
Chestiunea exproprierii, a votului universal, a drepturilor femeii şi atâtea altele veneau să pună piedici serioase peste care cu greu se prevedea că se va trece. Aşa numitul “Bloc Ţărănesc” şi celelalte grupări ale naţionalităţilor veneau să creeze în fiecare clipă noi dificultăţi Unirii. Dar în dimineaţa zilei de 27 martie, cu iuţeala fulgerului se răspândeşte în marele oraş vestea că a sosit Constantin Stere. Mii de oameni se îndreptau spre locuinţa sa, frunţile acoperite parcă de o grijă mare se descopereau cu veneraţie în faţa aceluia care, după un întreg şir de ani, venea din nou, de astă dată liber, în ţara lui liberă, să puie piciorul pe pământul pentru care, în anii tineri, a îndurat umilinţa şi exilul.
Îndoiala începu să dispară ca prin farmec. Condiţiunile ce trebuiau formulate în faţa reprezentantului regelui fură uitate. Partidele de opoziţie se frământau văzând cu ochii. Şi când în amurgul zilei aceleia nepieritoare, cuvântul lui Constantin Stere răsună în sala mare a Sfatului nu a fost o inimă să nu vibreze, nu a fost un suflet să nu se înalţe până la culmile sacrificiului, nu au fost ochi care să nu plângă. Era cuvântul martirului cauzei româneşti, a cărei torţă el o purtase mândru în întunericul în care Rusia ţaristă aruncase cu gestul ei brutal o ţară furată şi batjocorită. Era cuvântul fiului de răzeş-român din Basarabia care, lovit, insultat şi exilat în Siberia pentru că îndrăznise să respingă cu scârbă onorurile ce i se tindeau cu frenezie celor renegaţi, venea bătrân, albit de vremuri, cu fruntea sus, cu suflet mândru, cu lacrimi în glas să ceară, nu Unirea, dar revenirea la sânul mamei a copilei regăsite.
Nu a fost nimenea care să nu plângă în sală. Martirul era stăpânul sufletelor. Un gest al său putea să-nsemne moartea; un cuvânt al său putea să reînvieze. Constantin Stere era marele român în faţa căruia patria întreagă putea să aducă prinosul ei de admiraţie şi recunoştinţă. În Basarabia nu era român mai mare decât el. Şi astăzi marele român, al cărui patriotism a contribuit atâta, în văzul tuturor, la mărirea neamului şi al ţării, astăzi preotul credinţei noastre, a tuturor românilor de pretutindeni, e arestat la Bucureşti pentru trădare!!! Sunt ironii ale soartei care te pun pe gânduri. În viaţa oamenilor mediocri se văd diversităţi, schimbări în orientările de cugetare şi simţire, ce par fireşti până la un punct. Dar la cei ce au suferit pentru o idee, atât cât a suferit basarabeanul Stere pentru românism, să vezi într-un moment schimbarea din temelie a unui crez, a unei întregi construcţii sufleteşti formată din chinuri, din lacrimi, din lanţuri şi exil, aceasta nu se poate, nu!! Credinţa aceasta negativă trebuie să fie o mândrie a noastră naţională. Să credem în justiţia chemată să se pronunţe mâine, cu toate că cei pe fruntea cărora a stat odată cununa de martir au dreptul să se îndoiască.”
Unirea a fost înfăptuită de oamenii ţării, ţesută îndelung de fruntaşii politici în care ardeau dragostea de neam şi conştiinţa învestiturii lor. După această dată, Basarabia a aderat la viaţa celorlalte provincii româneşti, a introdus limba română ca limbă oficială în toate instituţiile de stat, în biserică şi în şcoli, a introdus învăţământul primar obligatoriu şi a înfiinţat mii de şcoli româneşti. Până într-o altă zi, când, din nou, s-a întins sârma ghimpată între fraţi…
Autor: Aurelia LĂPUȘAN, Vineri, 27.03.2015.
